Ploua. Norii băteau darabana cu degete lichide pe acoperișul de tablă ai cârciumii în ritmul manelelor din casetofon. Consumatorii intrau atunci într-o stare de melancolie, se goleau mai multe sticle, se depănau povești pescărești, se discuta mai ales despre fotbal și politică așa cum îi stă bine românului. Aproape toți erau pescari, aproape în fiecare duminică plecau la Olt sau la balta Urluiului, care cu trenul, care cu mașina, apoi se întâlneau la o bere să-și schimbe impresii. De regulă aduceau și câțiva pești, cărășel și uneori biban sau șalău pe care Bicuță îi punea imediat în tigaie după ce-i tăvălea în mălai.
- Sile, zise într-una din zilele acelea mohorâte Bicuță, ia spune-ne povestea cu ovizii. Să auză și ceilalți. Aproape toți știau povestea dar se făceau că o ascultă pentru prima oară. Se mai nimerea câteodată și câte unul care n-o auzise, toți îl priveau atunci cu atenție pe nou-venit urmărindu-i reacțiile. Sile era pescar împătimit, de câte ori pleca la mare în concediu își lua lansetele și petrecea ore în pe dig în timp ce nevastă-sa se bronza pe plajă.
- Prinsesem câțiva guvizi și mă pregăteam să plec. Vine unul cu o plasă de stavrizi, și mai cumpăr și de la el câteva bucăți frumușele. Promisesem gazdelor că le gătesc pește seara, nu se făcea să vin cu traista goală. În drum spre casă văd o prăvălie și în fereastră un afiș „AVEM OVIZI”. Haida, mi-am zis, de ăștia n-am văzut până acum, să iau și eu câțiva. Intru și întreb pe vânzător ca să fiu sigur.
- Aveți ovizi?
- Avem, îmi răspunde el.
- Vreau și eu 2 kile. Vânzătorul mă privește câteva secunde apoi îmi răspunde:
- Nu dăm la kil.
- Dar cum?
- La bucată.
- Atunci dați-mi două bucăți mai mari cam la un kil bucata
- Toți sunt la fel.
Asta mă puse în încurcătură. Ce pește e acela la fel? Naiba știe, așa or fi ăștia de mare.
- Bine, atunci două bucăți. Și vânzătorul îmi aduse două statuete din ghips cu Ovidiu. Una am făcut-o cadou gazdei, cealaltă nevestei, o ține și acum pe televizor, deși i-a spart o mână.
- Tată, întrebă copilul pe Săndel cine e Ovidiu?
- A fost un poet, dar mai de mult.
- Și era și el pescar?
- Naiba știe. Cred că da. Sigur că era, doar trăia pe malul bălții.
Copilul își notă conștiincios pe caiet „Ovidiu a fost un poiet pe care l-a cumpărat nea Sile. Era și pescar. Ovidiu adică, da’ nea Sile e și mai mare”.
Poetul e un individ comun, între două vârste, cu barbă și început de chelie. I se spune Poetul pentru că din când în când publică în ziarul local poezii pășuniste și uneori epigrame. Toți știau că urma să publice un volum dar din diferite motive amâna proiectul. Unii spuneau că încercase la mai multe edituri și toate îl refuzaseră. Vine cu un vocabular pe care își așează ceașca de cafea, pune pixul alături, așa că nimeni nu putea spune dacă își notează vreodată ceva în el. Nu prea e vorbăreț, participă destul de rar la discuții, dar e atent la ce se petrece în jur. Nu bea mult, două trei pahare de votcă, uneori bere, dar are întotdeauna o expresie de melancolie bahică întipărită pe față. Într-o zi, de Florii, s-a băut mai mult decât de obicei, în cinstea lor sau a nevestelor. La sfârșit, Poetul și-a uitat carnețelul pe masă, așa că a doua zi Bicuță, îl flutura în mână cu nedisimulată satisfacție:
- Ia uitați-vă ce-am găsit. Caietul poetului. Numai prostii scrie în el.
- Ce prostii Bicuță, întrebă Sile curios. Ia citește, sau mai bine dă-l încoace. Lucru pe care Bicuță îl făcu bucuros, cititul nu era punctul lui forte.
- Calcule, socoteli…ia uite, a luat brânză cu 50 de mii kilu’. Unde o fi găsit așa ieftin? Și niște numere de telefon, adrese, edituri…ba, uite și o poezie. V-o citesc? Nu așteptă răspunsul, după o privire în jurul lui văzu numai mutre curioase. Se numește „Fapt divers cu înger”. Ha! Abordă o atitudine serioasă și începu:


Am văzut o domnișoară ciudată
Þinea în lesă un înger și-n brațe un drac
M-am oprit și-am întrebat-o dintr-odată
Dacă-mi vinde puiul de drac pe-un colac.

Ea mi-a răspuns: am destulă făină acasă
Locuiesc cu mama în Colentina la bloc
Dar îți vând îngerul, are zgardă frumoasă
Și-l poți purta la curea ca breloc.

Ce-aș putea face cu un înger în lanț?
(O întrebare grea pentru oricine)
Mă plimb cu el pe stradă cotofleanț
Sau poate mă plimbă el pe mine?

- Cotofleanț? întrebă copilul. Ce e aia cotofleanț, tată?
- Nu știu băiete, o fi vreun cuvânt de-al lui poetic. Lasă că vine și ne lămurește.
- Pune caietul pe masă, că trebuie să apară, zise Bidigaie. Să nu știe că i-am umblat în el.
- Și cum îl întrebăm? O să afle că i-am citit poezia.
- Lasă că vedem noi cum aducem vorba. Că doar n-om fi proști. Deja mi-a venit o idee.
Sile puse caietul pe masă și deasupra ceașca de cafea cu zațul de-un deget. Poetul intră în cârciumă și se așeză la masa lui. Ridică vocabularul, îl frunzări puțin apoi îl puse la loc.
- Băiete, zise Sile după un timp, ți-ai scris poezia?
- Ce poezie tată?
- Aia pe care ți-a dat-o ca temă învățătoarea. Ai găsit rima aia?
- Aaa…nu. Nu am găsit-o.
- Poate ne ajută domnul Poet. Domnu’ Nicu, (Nicolae era numele poetului) nu vrei să ne ajuți la o rimă?
- Ce rimă? Să vedem.
- Păi uite, un vers. Se termină în lanț.
- Bizanț.
- Mda…mai sunt și altele?
- Să vedem…șfanț, bilanț, cranț, dorobanț, branț…
- Mai sunt și altele?
- Nu cred.
- Dar cotofleanț?
- Cotofleanț? Ce e ăla?
- Păi credeam că dumneata știi.
- Nu am auzit de cotofleanț
- Păi atunci de ce îl folosești? Se dădu de gol Bicuță. Trebuie să însemne ceva.
- Mda. Înseamnă ceva. E ca atunci când unii își bagă nasul unde nu trebuie. Bicuță, adu o cafea și o sută de votcă.
- S-a făcut domnu’ Nicu. Viorico, dă dosu’ și ia o sticlă de votcă.
- Auzi, domnu’ Nicu, zău așa, acu’ pe bune și fără mișto. Cum faci matale poeziile alea? Adică cum îți vine în cap? te gândești mult la ele?
- Chiar așa, interveni și Săndel. Spune-ne și nouă, că m-am chinuit și eu odată să scriu o poezie și n-a ieșit nimica. Era printr-a șaptea zecea cred, o iubeam pe Cecilia, colega mea de clasă și m-am înscris și eu la cenaclu, ce mare brânză îmi spuneam? Scriu și eu acolo, ascult, citesc, important e să fiu băgat în seamă că ea se ducea la cenaclu din generală. I-am scris o poezie dar nu-mi mai amintesc decât două versuri:
Din flori de câmp buchet să-ți fac
Și să ți-l dau ca să te-mpac.
Dar cum spuneam nu am convins-o, așa că m-am apucat de sport. Acolo veneau fete mai de-ale casei, cu picioarele pe pământ adică. Alea n-aveau treabă cu poezia, le duceam la film, mâncam semințe și ne giugiuleam la bacon. Mă luai cu vorba, hai domnu’ Nicu, zi, matale cum faci?
- Păi mai întâi pornești de la o idee. Adică ce vrei să spui. Și pe urmă te gândești cum s-o spui mai frumos, să cauți cuvinte interesante, metafore și rime. De exemplu vrei să scrii ceva despre cer. Sau cauți un sinonim, boltă de exemplu. Cum e bolta? Cauți epitete în funcție de starea ta de spirit sau de rimă. Adâncă, albastră, calmă cenușie, cristalină destinsă, înstelată purpurie, rotundă și tot așa. Sau vrei să scrii despre mama. La fel, tânără, bătrână, bună, gingașă, veselă, tristă, frumoasă, blândă și mai ce vrei tu acolo. Când ai destul material adunat încep să-ți umble în cap toate astea și până la urmă faci niște legături care se cheamă metafore pe care le pui în versuri.
- Am înțeles, zise zâmbind Bicuță, cum fac eu când ascult manele la cârciumă, plec acasă tot cu melodia în cap și uneori o fredonez și noaptea, mai mă scoală Viorica și dă cu cotu’
- Ba te scol că sforăi replică Viorica de după tejghea. Că la tine e un fel de balada porcului în interpretarea autorului, aia cânți tu acolo. Ba uneori vorbești și-n somn. Că veni vorba cui ai să-i dai șapte milioane?
- În fine… cred că am înțeles, o întrerupse Săndel, scăpându-l pe Bicuță din situație. Așa mi se întâmplă și mie câteodată, când nu mi-amintesc ceva și am un lapsus … mă gândesc la el, la cuvântul acela… de-mi stric și pofta de mâncare, uneori nu pot să dorm. Dar am găsit rezolvarea. Îl sun pe cumnatu-meu Georgică și-l întreb pe el. În felul ăsta îl fac pe el să nu doarmă, că de obicei nu știe răspunsul. Uneori, de obicei nu trec două zile, dar nici nu întreb pe nimeni, că am și ambâț, mi-amintesc dintr-odată.
- O dată am pățit-o și eu acum vreo trei ani, zise Sile. Mă sună unul acasă, nu i-am cunoscut vocea, nu era de-ai noștri, și-mi spune să mă întâlnesc cu el la cinci jumate la ceas să-l pup în fund. Pe urmă închide și mă lasă mască.
- Și ce e cu asta? Doar nu te-ai dus la întâlnire.
- Normal că nu m-am dus dar toată ziua m-am trezit uitându-mă la ceas, în mintea mea cred că așteptam afurisita aia de oră. Când realizam asta îmi venea să râd. Râdeam ca prostul de unul singur, mă întreba nevastă-mea ce am de râd așa ca proasta-n târg. Dar nu i-am mai spus că mi-era rușine. De atunci am un fix cu ora aia. De multe ori când sunt în oraș mă trezesc în preajma ceasului taman la cinci jumătate.