Actorii nu joacă, ei trăiesc și nu trebuie să pară actori acolo, pe scenă. Înainte de ridicarea cortinei se pregătesc să treacă din planul vieții în cel al oglinzii acesteia. Simți terestrul cum coboară până la nivel de individ, devii geocentric. Lucrăm mult la legendele noastre de actori, de trecători ai scenei. Există trepte ale rămânerii sau suntem parte dintr-o geometrie sferică, închisă? Cercul-sferă al bolții, sfântul potir, cununa, aura fac parte din caracterul personal de adresare către noi al minunii. Problema e să nu fi întârziat față de momentul tău de actor, să nu rămâi în afara sferei. Artistul trebuie să trăiască în prezent, așa cum și grecii au trăit în era lor. Drumul actorului este de a uita fără a uita, de a trece de la paroxism la patos, de la spasmul nevinovat la înălțătoarea idee.
Fiecare actor e un soi de Socrate păcătos, un om care se risipește în cetate. Hristos participă la universalitate, fiind o parte din el, în timp ce actorii doar aspiră imitând. Hristos caută lumea și întâlnește personajele. Sub epiderma personajelor cine știe ce o mai fi. Vor fi mai buni, mai răi, dar nu știm când. Vor curge de-a curmezișul împlinirii, de-a lungul casei visurilor. Se vor găsi și pesimiști, care nu găsesc fereastra fericirii. Numai planta, piatra, vântul nu pricep regretul de a fi actor. Iar când ești confundat cu Iago, să vezi ce nefericită-i piatra!
Să joci ce s-a scris până în ziua de azi este o împlinire. Tot ceea ce există pe scena de azi a fost gândit cândva. Efortul minim trebuie îndreptat pe regândirea acelor idei. Apoi, meditaÈ›ia înseamnă să te poÈ›i cunoaÈ™te pe tine însuÈ›i prin acÈ›iune. Care este cerinÈ›a zilei? Să îți faci datoria È™i să vezi cât preÈ›uieÈ™ti. Să nu te crezi mai mult decât eÈ™ti È™i să te preÈ›uieÈ™ti atât cât È›i-e valoarea ta de actor. Nu-i nevoie să faci înconjurul scenic al lumii pentru a înÈ›elege că cerul e albastru pretutindeni. Actorul e o ființă nemuritoare care face ceea ce e necesar È™i domină ceea ce este întâmplător. Cum ar putea să impresioneze cerul? Dintre preparatorii de vorbe s-au ridicat (la cer) È™i mulÈ›i actori de seamă. Parcă nouă, actorilor, ni se reiau întotdeauna originile. Zilnic ni se trimite È™i scara la cer. Rodnicul de viață e fără încetare, chiar dacă se regresează È™i cu talent. Murim È™i puÈ›ini "esteÈ›i" ne mai aduc aminte, pentru că hramul de ce‑ului morÈ›ii poate fi È™i luciferic. Și atunci, se poate spune că un asemenea de ce te duce la aflarea unor noi valori artistice universale?
În șubreda lui luntre, actorului i s-a dat vâsla în mână nu pentru a se lăsa dus de arbitrariul valurilor, ci de voința propriei sale rațiuni. Năpasta timpurilor noastre e că momentul de față îl înghite pe cel precedent, că ziua se risipește în decursul celor 24 de ore, că se trăiește de azi pe mâine, fără nici un folos. Dacă știi cu ce te ocupi, știi ce vei ajunge în viață. Nu trebuie să încerci să înlocuiești nimic din ceea ce a rămas definitiv. Trebuie să adaugi, să întregești mereu. Actoria noastră e până la un punct. Avem prezență scenică, dar nu ne alegem scenele cele mai bune. Una e a sufla la flaut, alta a cânta la flaut, mai trebuie să cunoști și știința mișcării degetelor. Și cum ochiul e obișnuit să vadă totul, o figură, o scenă greșită nu-s atât de dezagreabile pe cât îi este urechii un ton fals. Din punctul de vedere al calității privirii, ne uimește și darul de observare a lui Aristotel, un adevărat critic al actorilor de rând. Ochelarii ne fac să uităm de Aristotel și derutează simțul pur al omului. Noroc că arta scenică ne pune ordine în imaginație, dar atenție la gustul artistic, că e îngrozitor să asiști la o imaginație lipsită de gust artistic. Această realitate apare pe fondul cronofagiei spectatorilor. Spectatorul își pierde vremea în inutilități, când ar trebui să plece de acolo cu un plus de conștiință socială, alungând sterilitatea. Să nu stea la teatru ca la un film de acțiune, să plece acasă mai bogat! Ne retragem cu ceea ce știm în sinea noastră și cu ceea ce rămânem după o piesă bună sau proastă. Astfel, un teatru teoretic întâlnim în dialogurile lui Platon, pentru că atunci când imiți ne interesează esențele, nu frumusețea.
Unui arbore i se dă semnificație prin vecinătatea unei stânci sau a unui izvor, pentru că un artist începător îmbină lucrurile izolate. Însă floarea arborelui își capătă farmecul prin insecta pe care o atrage, prin picătura de rouă care o umezește. În orice oră s-ar afla, tânărul actor e amenințat de spiritul zilei și e necesar cât mai devreme să i se arate direcția. Când ești bătrân trebuie să faci mai multe decât când erai tânăr. Datoria e resimțită ca o obligație, pentru că niciodată nu ai făcut suficient. Ce folos i-ar aduce pârâul morarului dacă ar șerpui și ar eroda indiferent la bătrânețe prin fundul văii, în timp ce ar trebui să fie la locul potrivit în fiecare etapă a momentelor sale, să învârtească roțile morii totdeauna? Piesa are nevoie mai puțin de noutate, efectul ei e mai mare dacă îmbini elemente vechi; ce bine poate da într-o piesă de viață rugăciunea sau dansul după anumite linii melodice coborâte din tavan!
Congruența textului transmis e o bază de inventivitate, dată de tactul deosebit a actorului, judecata sa asupra problemelor estetice. Dacă vrea să fie adevărată și demnă, piesa trebuie să caute să fie interesantă și în ceea ce privește subiectul găsit în chipul actorilor de seamă. Ne îndoim noi, spectatorii de rând, de actorul nesigur, darămite cel care a înființat jocul, scena pământeană! Se reține probabil ce este sigur și atenția se îndreaptă spre ceea ce este incert. Totul depinde de experiențele noastre primare și de cum a fost gândită structura noastră limitată. Inexactitatea experiențelor secundare încâlcește lucrurile lămurite de experiențele primare. Ce este mai inexact în actorie decât inexactitatea?