Din Albumul cu foi cerate
De Monica Sofian

1.

Dedic aceste ginduri Ioanei, celei care mi-a daruit Caietul, fara de care, poate, nu m-as fi apucat niciodata de “visat”…

Intimplari din perioade total diferite ale vietii – as vrea sa le povestesc simultan: sa pot scrie pe o pagina povestea din adolescenta, iar in pagine de dedesubt sa apara, la fel ca si in gindurile mele, dublata, povestea din anii maturitatii – un fel de pagini transparente, cum aveau albumele foto din anii 60, cele cu pagini din carton negru, cu cite o foaie cerata, semitransparenta intre ele, dintr-o hirtie speciala, care m-a atras in mod inexplicabil, dintotdeauna. La fel si ambalajele gofrate din hirtie tot alba si semitransparenta, in care se gaseau bomboanele de ciocolata si care, ma vrajeau si ma duceau cu gindul la niste vremuri de demult, netraite, timpul bunicilor noastre romantice.
Undeva intre cele doua relatari, as vrea sa apara comentariile mele de acum. Cam asa s-ar (re)scrie daca ar fi posibil, dupa mine, o poveste perfecta; si nu ma gindesc deloc la aspectul legat de (im)posibilitatea lecturarii, de parca totul s-ar cere doar scris, iar niciodata citit, de nimeni, nici macar de mine, sint gindurile care se cer eliberate, rostite, si care, mai ales in ultima perioada imi blocheaza toate celelalte actiuni: ma surprind soptindu-mi ginduri in cele mai diferite momente, mai ales de singuratate – dar nu numai- idei, texte, unele rasarite din memoria mea (cu adevarat prodigioasa – nu ma pot deloc ascunde sub pretextul uitarii), altele din nesfirsitul si de neopritul monolog al mintii, care incearca in permanenta sa ma provoace. Am incercat si alt gen de pretexte prin care incerc sa “indes” inapoi cuvintele, cum ar fi ‘de fapt, nu am nimic de spus’, ‘ sint pustie si golita’, etc – alinturi – bah, cita lasitate!
Am inteles totusi ca acum, ajunsa dincolo de granita celor patruzeci de ani, am elucidat multe din asa zisele mistere care mi-au marcat copilaria, adolescenta si o parte din anii tineretii. Acum am avut timp sa-mi amintesc, sau, mai bine spus, mi-am amintit ca nu mai am asa de mult timp ca sa ma ascund in asteptarea ‘revelatiilor’ viitoare. Ani in sir am incercat sa-mi linistesc nelinistea creatoare, ma trezesc acum dupa ce am ‘dormitat’ atita vreme, mi-am stopat lecturile si scrisul totodata, sint uimita si furioasa pentru toti acesti ani, desi, bunul simt imi spune ca, de fapt, mai mult ca sigur ca asa trebuia sa se intimple. Nu am voie sa regret nimic din trecutul meu, nici macar lucrurile netraite (desi asta e cu adevarat greu pentru ‘geamana” din mine…) poate ca fara aceasta perioada de acumulare spirituala nu m-as fi ‘inteleptit’ suficient pentru a-mi putea deslusi vechile obsesii care m-au bintuit atita vreme.
Pe la paisprezece /cincisprezece ani, tata mi-a adus o carte groasa, cafenie, pe care mi-a intins-o si cu vocea lui dura, imperativa, mi-a recomandat-o spre lectura. Pentru ca venea de la el si pentru ca rebela din mine era obisnuita sa se opuna, am fost tentata sa o asez in biblioteca fara a o deschide, dar titlul incitant m-a atras si m-a facut sa incep lectura. Era “La tiganci…si alte povestiri”. A fost ‘ dragoste la prima vedere’ si lectura mi-a marcat in mod crucial viziunea despre Dragoste. Imi amintesc cum am citit pina in zori, cum am ‘devorat’ in urmatoarele zile cartea, cu o placere crescinda, cum eram imbatata de emotie, cum surprindeam cu uimire conotatiile erotice ale povestirilor, cum ma vrajea firul naratiunilor – pentru ca la atit se rezuma perceptia mea literara si ‘filosofica’ in acea perioada si cum am incercat sa obtin o alta carte de acelas autor, lucru care s-a intimplat citiva ani mai tirziu, cind am gasit o editie veche din Mayitrei. Pe atunci eram o liceeana razvratita si plina de fumuri prostesti in ceea ce priveste notiuni ca feminitate, sexualitate, etc. Eram frumoasa si dorita, eram nonconformista in toate, rebela si salbatica. Imi creasem singura un sistem de valori (in mare parte total eronat) cu foarte putine principii (ramase in picioare pina azi). Moda vremii impusese un anumit comportament social si erotic, se formau si se desfaceau cupluri cu usurinta, cu bucurie, indiferenta si chiar umor. Nu se ajungea foarte usor la relatii serioase de cuplu, in general totul se rezuma la o relatie platonica, incluzind saruturi, atingeri si… cam atit. Mi-am impus sa nu ma conformez nici din acest punct de vedere, sa sochez cu orice pret, jucind un rol (pe care ulterior l-am regretat profund), acela al “inaccesibilei”. In plus eram convinsa ca un baiat (de barbati maturi nici nu incapeau discutii) trebuie “sa merite” darul “de nepretuit” al buzelor mele, al sinilor mei (si asta in caz exceptional!), sau, cel mult acceptul meu de a fi partenera lui, pentru a fi considerati un cuplu. Cam aici se situau limitele pina la care (eventual) am acceptat sa ajung intr-o “relatie”. Acum zimbesc si uneori mi-e mile de stingacia judecatii mele de atunci. Ceea ce nu stia insa nimeni era dorinta mea intima de a fi “cucerita”, de a mi se intimpla un miracol care sa ma faca sa uit ceea ce ratiunea imi propusese iar eu acceptasem atit de usor si de total.
Am citit Maytrei tocmai in acea perioada. Am fost socata, se desprindea cu o claritate de netagaduit o idee pe care mintea mea de atunci refuza sa o accepte si care, din pacate, mi s-a parut de neconceput pina foarte tirziu, in amii maturitatii, anume ca Dragostea ca sentiment si cu toate implicatiile sale spirituale, poate fi rezultanta unei relatii fizice; ca dragostea fizica dintre un barbat si o femeie poate precede dragostea ca sentiment. Ce soc, ce dezamagire, cita nedumerire! Singura m-am amagit gasind explicatia cea mai linistitoare, anume ca asa ceva nu se poate intimpla in viata reala, ca fictiunea literara a depasit realitatea. Mi-am continuat asadar netulburata existenta cu iubirile mele ingaduitoare, inocente, neobsesive si… virginale.
Majoratul nu a adus nici o schimbare in viata mea: tatal meu continua sa ma bata, vecinilor le spuneam tot “saru-mina”, eu eram tot rebela si refugiata in visare. In vacanta de vara de dupa clasa unsprezecea insa, s-a produs un miracol: am fost lasata sa plec la mare doar cu fratele meu si cu iubita lui, ambii studenti. Am plecat asadar cu cortul la Costinesti, urmind sa stam atita cit ne tineau banii, sa traim liberi si nestingheriti. Eram beata de fericire, scapam pentru intiia oara de sub tutela parintilor sau a profesorilor, si luam viata ‘pe cont propriu”. Primele zile le-am petrecut in compania unor prieteni, in special unul, R., imi era foarte apropiat: desi oltean, aveam multe in comun, ne cunoscuseram cu ani in urma si am pastrat relatia scriindu-ne zeci si zeci de scrisori, vorbind la telefon, etc. Nu simteam nici o atractie pentru el, eram doar foarte buni amici (sau asa imi placea sa am amagesc si…sa ma laud). De fapt, povestea asta cu “ce buni prieteni barbati am” mi-a placut sa o afisez multa vreme, pina spre aceeasi limita de gratie a virstei de patruzeci, cind am inceput sa vad in aceasta afirmatie mai mult chipul neputintelor si neimplinirilor mele, decit un motiv de lauda. Recunosc ca ma folosesc uneori si azi de acest “slogan”, mai mult pentru a-mi masca adevarata natura si convingerile legate de eros, in fata persoanelor dinafara ‘lumii mele’. Astfel, pentru a scapa de corvoada explicatiilor cu care pot complica si mai mult lucrurile si, cu care risc sa declansez oprobiul si sa-mi aduc stigmatul asupra mea si a familiei mele, prefer sa fac citeva declaratii categorice, care ma consacra fara echivoc drept o ‘ciudatenie’, dar una ‘inocenta, inofensiva’ si, neaparat cu o moralitate de netagaduit. Facind aceste paranteze, simt cum pune stapinire pe mine spiritul seherezadian, care acum ma atrage desi, la vremea lecturarii celor “1001 nopti” ma enerva si-mi intrerupea bucuria in momentele cele mai placute…de fapt, recunosc in asta o meteahna a firii mele de ‘povestas’: uneori imi exasperez prietenii cu intreruperile si parantezele mele largi, cu incursiunile in alte istorisiri si aduceri aminte, norocul meu e ca am prieteni minunati, dotati cu rabdare, toleranta si inteligenta necesara pentru a discerne intre capitolele esentiale si restul si care, dovedind o atentie demna de invidiat, reusesc sa ma readuca la firul initial (pe care nu rareori eu insami il pierd…)
Am petrecut asadar citeva nopti cu prietenii mei la mare, dupa care, intr-o seara, am ramas singura, doar cu fratele meu, care m-a anuntat ca nu am voie sa intru in cort inainte de ora obisnuita (adica trei dimineata), in caz contrar urmind a-mi ‘rupe picioarele in bataie’.
Dispusa sa-mi petrec jumatate din noapte singura, m-am asezat la radacinile unui copac, linga o terasa unde cinta live formatia Compact din Cluj (inainte de a ajunge mari vedete). Interpretau hit-uri pop, lumea dansa, era lumina, eu fumam “Carpati” fara filtru si asteptam sa treaca timpul, sa pot pleca “acasa”, la culcare. La un moment dat, a aparut un grup format din doua fete foarte frumoase si doi barbati, dintre care unul mi-a atras in mod deosebit atentia prin aspectul de hippiot, par lung, cret, barba, un tricou rupt galben si jeans-i. Ceilalti din grup erau imbracati ingrijit, decent. S-a oprit si, cu coatele sprijinite pe balustrada ce despartea terasa de pilcul de copaci a stat citeva minute uitindu-se fix la mine. Simtindu-ma cumva protejata de bariera dintre noi, i-am sustinut privirea, agatindu-ma de ea si spunindu-i in gind “de-ai stii cit mi-e de somn...” Mi-am bagat mina in buzunarul de la piept (purtam raiati negri si o camasa “military” autentica, dupa moda vremii, a unui fost soldat, cind am descoperit ca ramasesem fara tigari. Vazind ca necunoscutul fumeaza, am ridicat spre el doua degete ca la scoala si am primit repede, aruncate in iarba linga mine, doua tigari, tot “Carpati” fara filtru. Mi-am aprins una, dar nu am apucat sa multumesc, pentru ca una dintre fete a venit si l-a tras de mineca, dupa care s-au pierdut in multime. Formatia a inceput sa cinte “I am sailing” a lui Rod Steward, dar nu m-am putut bucura prea mult de muzica pentru ca un tip s-a ivit din senin, avind intr-o mina o sticla de vin si m-a luat la dans tragindu-ma literalmente in sus; dansam printre copaci, tipul era oribil, se clatinea, dar imi era teama sa ripostez, vorbea dezlinat si incerca sa-si bage mina libera sub camasa mea. Ridicindu-mi privirea disperata spre balustrada, l-am vazut din nou pe barbos privindu-ma atent. M-am smuls din bratele petrecaretului si am alergat spre barbos, care mi-a intins firesc mina, mi-a cuprins-o pe a mea si m-a purtat ca intr-un vis, printre scaune, mese, copaci, spre un loc linistit din spatele discotecii, in drum, cu miinile ramese libere, am inhatat fiecare cite un scaun, pe care mai apoi ne-am asezat. Inca nu scosesem nici un cuvint. Ne-am aprins cite o tigara, ne-am spus numele, el era ungur, il chema O. si era din Sibiu. Am spus ore in sir bancuri, m-a intrebat daca doream sa dansez – i se paruse ca “jinduiam” in timp ce sedeam pe jos si ma uitam la cei din jur. L-am linistit – nu, nu doream sa dansez, si i-am explicat cuminte, ca la scoala, faptul ca am interdictie de a ma intoarce la cort pina la ora trei, ca fratele meu face dragoste acolo, ca in caz contrar ‘imi va rupe picioarele”. M-a ascultat atent, serios, m-a luat de mina din nou si mi-a spus ca va avea grija de mine pina la ora necesara. Avea 23 de ani, era student la teologie la Cluj, provenea dintr-o familie speciala, cu un tata avocat si un trecut tumultuos. El avusese un accident in urma caruia ramasese cu o usoara sechela la laba piciorului, si care ii producea un usor balans aproape insesizabil in timpul mersului, dar toate astea nu ma interesau. Intiiul “miracol” (cu exceptia intilnirii in sine) s-a produs la scurt timp dupa ce facusem cunostinta: i-am marturisit imediat dragostea mea pentru orasul sau natal, faptul ca-mi petreceam multe din vacante la rudele mele de acolo si, deodata, am inceput sa-i povestesc o intimplare petrecuta cu doi ani inainte: in prag de An nou, eram la Sibiu la un concert de chitara clasica, avind ca solist un interpret francez. In plina epoca a celebrelor pene de curent, s-a stins brusc lumina si sala a fost cuprinsa de bezna. O. a continuat surescitat: “si atunci, un tip din rindul intii a aprins o bricheta, pina s-au adus luminari – eu eram acela…” (il remarcasem si eu atunci, in sala), interpretul s-a oferit sa cinte piese la solicitarea publicului, iar o fata din spatele meu a spus “Bach, s’ils vous plait” .. l-am intrerupt urlind fericita: “eu am fost aceea…”
Orela au zburat, ne-am plimbat, am povestit, am ris si ne-am dat intilnire pentru a doua zi dimineata, la ora 9, sub “copacul meu”. M-a condus acasa, m-am asezat pe trotuarul din fata curtii si cind am ridicat capul, i-am intilnit buzele, moi, firbinti si uscate – avea o gura puternica, cu buze groase, ferme si delicate in acelas timp, de neuitat, a fost un sarut sfisietor si nu stiu de ce dupa ce ne-am despartit, am izbucnit in plins; la urma urmei nu eram decit un copil speriat si obosit, dezorientat si pe cale de a se indragosti nebuneste pentru intiia oara, de sortitul ei… dar toate astea nu le stiam inca. Incepind cu dimineata urmatoare nu ne-am mai despartit deloc, pina la sfirsitul sederii noastre. Am dormit impreuna, am mincat, am stat la soare, am inotat, am ris si am plins, ne-am povestit trecutul si ne-am marturisit visele si aspiratiile. Ma inspaiminta putin prin ‘virsta’ lui, prin erudiatie si experienta de viata, era puternic si hotarit dar in acelas timp afectuos si delicat: ma ingrijea ca pe un copil, dar imi respecta nevoile, dorintele sau simplele mofturi, cind l-am alungat plingind de linga mine, a stiut sa astepte sa-l reprimesc, ca mai apoi sa ma faca sa-mi regret purtarea copilareasca si sa-l respect si sa-l iubesc si mai mult. Aveam nevoie de el ca sa aflu cine sint. Si prima etapa a autocunoasterii a avut loc mai curind decit ma asteptam: chiar din primele zile, obisnuia sa ma alinte facindu-mi masaj pe tot corpul, ma intindea pe o saltea si ma masa de la degetele picioarelor pina la timple. La inceput, totul se desfasura in lumina zilei, afara, in curte, linga cort, cuminte si alintata, semidezbracata (in costum de baie) ii primeam cu inconstienta mingiierile binefacatoare. Mai apoi, am intrat in cort unde acelas ritual se desfasura, insotit de sarutari din ce in ce mai aprinse, pe tot corpul. Asistam pasiva si cumva curioasa la tot ceea ce mi se intimpla, fara sa simt nimic special, fara ca simt fiorii dorintei; ma abandomam exclusiv placerii si relaxarii totale. Apoi, intr-o seara, pentru ca ploua, am hotarit sa rup obiceiul “orei 3” si m-am hotarit sa dorm la el in cort. El locuia intr-o curte marginasa a Costinesti-ului, cortul lui era galben, decolorat si peticit, avea fermoarul de la intrare rupt. Inauntru, un simplu rucsac si un minunat sac de dormit gros, umplut cu un puf special, in care se putea dormi chiar si afara, pe munte, avea o forma speciala, ovala, cumva anatomica, nu mai vazusem asa ceva. In el putea dormi singura persoana. M-a intins in el (era foarte calduros), m-a dezbracat cu grija, incet si s-a intins linga mine asa cum era, pe jos, pe pamintul gol, imbracat. Imi era somn si eram amortita, imi vorbea incet, apoi nu au ramas decit sarutarile si palmele lui mingiindu-mi corpul, masajul ritualic. Era intiia oara ca eram singura, goala in bratele unui barbat si cu toate astea eram linistita si ma simteam in siguranta. (Ii spusesem ‘mindra’, inca de la inceput, ca eram virgina si ca intentionam sa ramin asa pina la intilnirea cu “cel sortit” iar el imi promisese ca se va supune intotdeauna dorintelor mele). M-a mingiiat cu o duiosie de nedescris, mi-a cercetat fiecare centimetru al corpului, mina i-a coborit pentru intiia oara spre sexul meu, eliberat de protectia slipului. Mi la cuprins in plama, m-a mingiiat usor si la fel de usr, aproape pe nesimtite, degetul lui a inceput sa ma patrunda, sa-mi mingiie clitorisul, de care am devenit constienta pentru intiia oara, mi-am simtit pulsul coborindu-mi in sex si bubuind simultan undeva in creier; ceva statea sa scape inafara mea, am simtit tisnind din mine o umezeala calda, am inceput instinctiv sa ma misc, doream sa ma patrunda mai adinc, dar el, atent, revenea mereu spre o zona mai ‘sigura’, imi era rusine dar nu ma puteam opri, timpul a disparut si credeam ca asta era totul, ca mai mult nu se poate, ca am atins apogeul, cind orgasmul m-a luat prin surprindere, facindu-ma sa-mi incordez tot corpul si sa gem de placere si de bucurie. Abia am avut puterea sa intreb ce mi s-a intimplat si daca mai eram fecioara. A ris, m-a sarutat, m-a strins in brate linga el, dar eram nerabdatoare sa aflu ce s-a petrecut, am devenit brusc constienta de tot ceea ce ma inconjura, de usa cortului care se misca, de ploaia care cadea, de sexul lui tare, lipit de soldul meu…nici o clipa nu m-am gindit la el, mi-am savurat singura toate senzatiile, am trait bucuria descoperirii propriului meu trup fara sa fiu constienta de prezenta barbatului de linga mine. Am adormit zimbind in bratele sale, stiind ca ceva s-a schimbat pentru totdeauna. Incepind cu dimineata urmatoare m-am surprins privindu-l cu alti ochi, ii studiam trasaturile cu atentie, miinile, musculatura, pentru intiia oara mi-am coborit privirile spre proeminenta sexului prin slip, am inceput sa-l mingii la rindul meu, sa-l sarut din proprie initiativa, il alintam, ma lipeam de el in toate felurile, imi plimbam sinii pe trupul lui si inventam cele mai minunate pozitii si atingeri, foloseam fiecare baie in mare pentru noi jocuri erotice, ma strecuram sub apa si il muscam de brate, de picioare. De pintec, pe git, pe obraz, descopeream in mine un animal dornic sa ofere si sa primeasca placerea, in orice loc, sub orice forma. Pe atunci nu stiam ca un astfel de comportament poate scoate din minti un barbat, nu stiam ca ii produceam placeri dar si suferinte la fel de mari, eram toata instinct si prea putin constienta, eram Femeie in stare pura, nealterata de educatie, formalism sau vicii. Dupa noaptea aceea, nu s-a mai atins de mine, miracolul nu s-a mai repetat. Acum stiu ca nu ar mai fi reusit sa se opreasca, odata feminitatea mea descatusata si-ar fi cerut drepturile.
Acum trebuie sa completez cu un comentariu esential: niciodata, nici unul din barbatii care au urmat, nu au reusit sa trezeasca acel instinct pur in mine, am sperat si am visat mereu la magia acelei prime nopti, am comparat toate experientele mele erotice cu ce mi s-a intimplat atunci, nu am vibrat niciodata de dorinta ca in acea noapte, nu mi-a fost dat, nu am stiut sa aleg barbatul potrivit, nu stiu unde e adevarul… stiu doar ca zeci de ani de zile am trait fara Dragoste, ca prietenii, lecturile, aventurile coditiene au fost jalnicul substitut al dragostei de care nu am mai avut parte niciodata. Nu a trecut zi sa nu ma gindesc la greseala ce am savirsit-o, la sacrilegiul pe care l-am comis, refuzind dragostea ce mi s-a oferit. Evenimentele care au urmat mi-au dovedit ca el a fost “alesul” iar au nu am stiut…
Revenind la povestea noastra, ne-am prelungit cit am putut sederea la mare, la intoarcere am trecut prin Sibiu, unde i-am cunoscut o parte din familie, i-am vizitat casa. Credeam ca il iubesc, cind de fapt il iubeam pe barbatul din noaptea mea magica, celalalt, “real”, inspirindu-mi admiratie, respect si, cumva teama fata de un viitor mult pe sigur si prea serios, fata de modul iresponsabil in care eram obisnuita sa traiesc. El imi prezenta un viitor prea “normal”, concretizat in casatorie, familie, etc. (nu ma vedeam eu studenta la politehnica si el preot reformat…). In perioada care a urmat ne-am scris zeci de scrisori (pastrez si azi, dupa douazeci si cinci de ani toate scrisorile lui, cele mai minunate scrisori de dragoste pe care mi le-a scris cineva vreodata), ma simteam venerata, iar eu eram doar un copil, femeie in devenire, apoi am reusit chiar sa ne reintilnim in Sibiu, pentru citeva minute. Eram in clasa a douasprezecea intr-o pauza m-a anuntat o colega ca eram cautata de “un domn”. Mi s-au taiat picioarele, era chiar el, iubitul meuimbracat corect, fara jeans-I, fara barba si buclele rebele, imbracat corect, haine de stofa si un trenci din material de balon cenusiu. Mirosea a tutun si a om “batrin” (avea aproape douazeci si patru de ani) ne-am plimbat si eu ma simteam jenata de aspectul lui “normal”, banal, clasic si mult mult prea cuminte, imi era ciuda ca nu mai avea nimic din aerul rebel al verii trecute, ma speria toata seriozitatea lui, ma inspaiminta solemnitatea din vocea lui, eram blocata si cred ca ma comportam prosteste. Dupa plecarea lui, am rarit scrisorile, nu ii mai raspundeam si incet, totul s-a stins… de multe ori ma gindeam la el, mai ales noptile, cind mi se parea ca ii aud vocea chemindu-ma si ma trezeam speriata, simtindu-l parca linga mine. Au trecut citiva ani, m-am casatorit in timpul facultatii cu un coleg cu care aveam o minunata comunicare pe plan intelectual.. si cam atit – nu era nici pe departe el ‘alesul’ meu…(tot din spirit de fronda, ca sa-mi infrunt tatal si ca sa scap de bataile lui)
Nu mai stiam nimic de O. de citiva ani buni, cind, intr-o noapte, aflindu-ma in casa sotului meu din orasul R., m-am trezit speriata, “auzind” din nou glasul lui O., chemindu-ma si intrebindu-ma ce sa faca. Impresia a fost atit de puternica, de socanta, incit nu am mai reusit sa adorm, am asteptat ora potrivita si am sunat la telefon (pastrasem numarul lui de acasa din Sibiu). Cred ca era intr-o duminica. A raspuns mama lui, care, dupa ce l-am cerul la telefon mi-a spus: “ Nu, Moni, pentru tine O. nu mai este acasa, el isi are azi nunta…” am inchis telefonul. Atunci am plins pentru intiia oara pentru el, simtind ca l-am pierdut pentru totdeauna. Dupa inca mai bine de zece ani, dorul m-a cuprins din nou nebuneste, l-am cautat cu mari eforturi si am reusit din nou sa-i dau de urma, ba mai mult, am vorbit cu el la telefon, emotia imi altera voce, cu toate acestea, m-a recunoscut imediat, desi trecusera aproape 15 ani de cind ne vorbiseram ultima oara. L-am intrebat daca ma poate ierta, iar el mi-a spus ceva uluitor: Sigur, Moni, dragostea vietii mele. Am inceput sa pling, l-am intrebat prostii, despre familie, etc si am constata cu surprindere ca stia o multime de lucruri despre mine. Nu am avut curajul sa-I propun sa ne intilnim, desi mi-o doream la nebunie, m-am multumit cu risul si iertarea lui. I-am trimis un plic urias continind o fotografie de a mea o scrisoare in care in mod voalat ii marturiseam dragostea mea, cit si xerocopii ale tuturor scrisorilor primite de la el. Nu stiu de ce am facut acel gest, nu stiu daca a intrat in posesia plicului, cert este ca pentru o vreme mi-am gasit linistea.
Dupa alti citiva ani, un “vrajitor”, care nu stia absolut nimic despre mine mi-a spus asa: “singurul care ar fi contat a fost ungurul, dar tu ai vrut sa pierzi acel tren…” am fost socata de cuvintele lui. Stiam sigur ca fericirea pe care el mi-ar fi putut-o darui nu am primit-o de la nici unul din barbatii din viata mea, ca mereu am tinjit si am cautat sentimentul perfect, complet si rotund cu care m-am trezit in prima mea dimineata de Femeie, in bratele sale. Desi ma gindeam la el foarte des, nu am am mai avut curajul sa-l caut pina in aceasta primavara, cind am indraznit din nou. Am vorbit cu el, a fost cald, bun si afectuos, dar mi-am dat seama ca nu am loc in viata lui, este un om mult prea ocupat cu o functie importanta in cadrul bisericii si cu prea putin timp. M-am simtit stupida pentru insistentele mele; acum am inceput sa ne vorbim din nou, mijloacele moderne de comunicare ne inlesnesc apropierea, (mobil, sms, email). Incepusem sa visez la o posibila reintilnire, in octombrie urmind ca eu sa trec prin Sibiu. Ieri l-am cautat din nou la telefon, era intr-o sedinta. M-am decis sa opresc orice incercare de a-l mai contacta, pina nu va manifesta el dorinta de a ma avea in viata lui din nou. Dar, azi noapte am primit un minunat sms, in care imi scrie:
“Viata e frumoasa, doar ca goneste pe linga noi si noi gifiim urmarind-o si ne trezim ca am ramas in afara de ceva. De tine!? Ramin numai sedintele? Numai munca? Azi te sun!”
Astept cu tot sufletul continuarea, rotunjirea povestii, sub o forma sau alta, sfirsitul, sau…. un nou inceput?
Am atit de mult de daruit, am primit atit de putin, imi doresc Dragostea in viata mea mai mult ca orice. Nu ar fi pacat sa inchid inca odata usa? (sa pierd trenul din nou, vorba vrajitorului?)