-Crezi in dragoste la prima vedere? O intreba blondul care statea langa ea pe banca.
-Ce? Nu stiu! Facu ea dezorientata. “Unde sunt? Cat timp a trecut? De ce s-a intrerupt?”
Furculita cazu pe jos iar ea trebui sa suporte chinul ce urma in seara aceea si in anii ce aveau sa vina.
-Dragoste la prima vedere, suspina J. De unde ti-a venit ideea asta?
-M-am indragostit de tine din clipa in care te-am vazut.
-Mi-ai intrerupt sirul gandirii. Se intrista ea si lasa capul in pamant. Eram pe cale sa realizez ceva important.
-Erai pe cale sa intri-n inchisoare. Replica el calm.
J isi ridica privirea si se uita in ochii lui gri fara sa vada vreo urma de ironie sau cinism, doar purul adevar.
“Cum, cum e posibil? Ce stia el ce gandea si cum se intorsese in trecut, chiar atunci, in timp ce statea pe banca aceea, in bataia soarelui?”
-Nu “cum”, spuse el, ci “cand”! Doar “cand” este important.
Parea sa-i citeasca gandurile. Da, asa era. “Cand.” Probabil se formase o legatura intre ei in clipa aceea, mai ales ca o tinuse de mana in timpul “calatoriei”. Dar atunci, de ce nu l-a vazut acolo? Poate ca stia si el ce e cu spatiul, timpul si energia, chiar mai mult decat ea, atat de mult incat sa nu mai fie nevoie sa se ascunda, ci sa vada totul de la distanta.
“Presupuneri.” Nu avea nimic concret pe baza caruia sa faca astfel de afirmatii.
“O fi fost o coincidenta” se consola J. “Trebuie sa plec. Soarele este la amiaza si ochii incep sa-mi lacrimeze!”
Se ridica de pe banca si o lua incet spre gara, printre arteziene. Fusese pe cale sa indrepte ceva din viata ei, dar nu reusise. Totul fusese intamplator si neasteptat. Intr-o clipa se gandea la trecut, iar in a doua se afla acolo. “Probabil nu reusise tocmai pentru ca nu planificase. Asa a fost sa fie!” gandi J, si-i arunca blondului o privire intrebatoare.
-Nu-ti mai dau drumul! Ii intoarse el privirea.
-Trebuie sa ne adapostim de soare. Este ora cea mai nepotrivita la care sa faci plimbari.
-Lasa-ma sa-ti vad ochii! Spuse el si ii dadu ochelarii jos fara sa mai astepte consimtamantul ei.
-Nu vreau sa orbesc. Sopti J si-si duse mana la ochi.
-Ai incredere in mine.
-Nu vreau.
J nu vedea nimic in jur, dar auzea foarte bine vantul care incepuse dintr-o data sa bata cu putere. Simti apa artezienelor udand-o din cap pana-n picioare. Soarele parca nu mai ardea asa de tare. “Ce se intampla?” Nu mai putea de curiozitate. Isi cobori mana si se uita in jur la atmosfera ce se schimba vazand cu ochii. Nori grei de furtuna se adunau acoperind soarele. Fulgerele brazdau cerul luminand cladirea garii ce parea fara pic de viata, pusie si parasita. Tunetele o asurzeau, iar inima ii tresari de bucurie. Ploua in sfarsit, dupa atatea luni de seceta! Acum nu mai trebuia sa se fereasca de soare, sa-si puna ochelari sau sa se ascunda.
Uzi pana la piele, o luara la fuga prin piata pustie, trecura de gara si intrara intr-un magazin ciudat, cu lumanari, ierburi, alge, carti vechi pe care J il evitase de cand se stia. Nu era superstitioasa, insa nu se simtea in largul ei printre astfel de ciudatenii, cum le numea ea. Dar pana sa-si dea seama unde se afla, aparu dintre rafturi o femeie batrana, ghebosata cu nasul ascutit, imbracata toata in negru.
-Chiar ma gandeam cat mai aveati de gand sa stati in ploaia asta. Incepu baba pe un ton mieros si prefacut care parea sa ascunda ceva.
J se dadu instinctiv un pas in spate. Vocea ii dadea fiori fara sa poata explica de ce.
-Sa mergem! Ii spuse ea blondului, dar acesta nici nu se misca din loc.
-Stai draga mea! N-am vrut sa te sperii. Probabil aspectul meu e de vina. Imi pare rau ca arat asa, continua pe acelasi ton si-si dezgoli gingiile fara dinti intr-un fel de zambet. Nu am fost intotdeauna asa hidoasa. Batranetea, ce sa-i faci! Ofta ea din toti rarunchii, inca afisand zambetul acela sinistru.
In timp ce vorbea, J putea simti respiratia puturoasa a babei ce parea sa tot vina spre ea. Se uita fix in ochii ei negri cu un luciu aproape bolnav si mai facu un pas in urma, iar baba in fata.
Pamantul ii fugea de sub picioare. Incerca sa-si tina respiratia, dar nu putu pentru mult timp asa ca-si duse mana la nas in incercarea de a opri dampful de putreziciune ce-i intra prin nari direct in plamani, simtind c-o infesteaza. La lumina unui fulger i se paru ca vede ascuns in faldurile robei lama unui cutit.
-Nu-ti plac hainele mele? Suiera baba. Mi le-am croit special pentru inmormantarea ta.
J o lua la fuga pe usa cu blondul dupa ea si nu se mai uita in urma. Trecu de gara si se opri la arteziene. Se aseza pe marginea fantanii si respira adanc. Aerul proaspat ii facea bine si o linistea. In sfarsit putea sa gandeasca.
“Ce fusese aratarea aia?” Avusese halucinatii sau chiar vroia s-o omoare? Imposibil! Aerul acela era de vina si atmosfera oribila. “Ce mai zi!” Intai aparuse de cine stie unde blondul asta de care nu mai scapa, pe urma ploaia brusca si nebuna din magazin. Ce mai urma oare? Sa fie rapita de extraterestri? Ii veni sa zambeasca. Si cum era sa creada in ceva ce n-a vazut niciodata? Era aberant. Singurii extraterestrii valabili, erau bacteriile din apa inghetata de pe Marte. Si daca ar fi presupus prin absurd ca undeva la sute de milioane ani lumina ar exista intr-un sistem solar o planeta care sa aiba toate conditiile necesare intretinerii vietii, cu siguranta cei de acolo nu si-ar putea parasi mediul intr-o calatorie prea lunga incat sa vina pe Pamant si din toate miliardele astea de oameni s-o aleaga tocmai pe ea. In cel mai rau caz, ar putea fi studiati deaceste fiinte. Poate in patru dimensiuni, numai noi ne putem dezvolta, dar daca ei se dezvolta in cinci dimensiuni sau in alt fel de dimensiuni decat noi, care sa le includa pe ale noastre, nu numai ca nu i-am vedea, dar nici nu am avea cum sa intram in spatiul lor, iar ei ne-ar putea studia fara ca noi sa ne dam seama vreodata sau sa ne gandim ca exista ceva mai complex decat lumea noastra.
Lasand gandurile acestea deoparte, J se ridica si pleca incet prin ploaie cu blondul de mana.
-Inca nu mi-ai spus cum te cheama.
-Matt, raspunse el zambind.