In lumea lui Einstein nu te mai misti. Libertatea a devenit o necesitate neinteleasa. Cum sa iti intrebuintezi viata cand si noptile le prefacem albastre? Si clopotul vibreaza numai la ora tainuita, cand perla fiecaruia isi aduna lumina in sine. Importanta noastra consta in faptul ca paradisul exista, desi realitatea ne ingradeste. Hegel ne spunea ca atunci cand realitatea e nefericita, omul este alungat in el insusi si trebuie sa caute aici acordul care nu mai poate fi gasit in lume. Pentru a atinge imposibilul, trebuie sa gandesti absurdul. Multi s-au uitat acolo, dar putini au vazut. Se spune ca orbii ne invata sa vedem, dar eu nu mai am nici un ciob de stea in priviri. Ce rost mai are sufletul meu orb ce vine singur in pustiu? Inteleg realitatea ca nu oricine are ozon in priviri. Ferestrele sufletului sunt ochii; ce e inauntrul meu? Nu se vede nimic de ochelari. Daca ochii sunt oglinda inimii, nu ma mir ca nu se mai vede nimic. Sa-mi fie ochii Golemul, materia lipsita de viata?
Totul este relativ! Pana va veni timpul in care cel care va reusi sa observe a zecea parte din ceea ce este prescris, fiind astfel salvat, imi continuu sarcina de meteor menit sa arda pentru a lumina pamantul. Nestiind cand acei zori vor veni, deschid toate usile si ferestrele. Usa castelului din cer e ceata diminetii, ferestrele sale sunt cantecele si tacerile noptii. Trantesc geamul sunetelor inainte ca ultimele clipe sa se sinucida in Teoria relativitatii...Ce mai pot sa fac este sa ma adancesc in durerea vorbitoare. Ca orice fruct, poemul meu se coace incet. Versurile sub clar de luna trebuie sa fie si bune, pentru ca Luna poetizeaza gradina de parfum a omului. Poezia mea nu se face dupa manualele fizicii; ea se bazeaza pe faptul ca exista o teama de cuvinte, teama ca ele nu exprima iubirea reala, traita. Putine strofe din mine strabat istoria lumii. Important e ceea ce sunt, un adevarat dictionar in care trag de par lumea cuprinsa in mine. Versurile dau buzna, nu reusesc intotdeauna, nu exista tot timpul un limbaj in care sa imi adulmece durerea. Si, totusi, poetul e sacerdotiu. Nu mai merg unde duce poteca, merg unde nu e poteca, si incerc sa las urme. Or, omul e o cale! Daca devine capat, se stinge!
Ratacitorii lumii lui Einstein sunt mereu in cautarea drumului cel singuratic. Nu stiu ce am, ca nu ajung nicaieri cand merg. Nu incepem niciodata o zi acolo unde s-a terminat cea dinainte, iar rasaritul nu ne gaseste unde ne-a lasat apusul. Dar noi ne dorim toata viata sa ajungem pe Muntele binecuvantat, si cand in sfarsit ii atingem varful, vrem sa locuim in valea cea adanca. Asta se intampla deoarece suntem drepti, ca vaile taiate-n munte, cu optiunea pentru eternitate. In plus, ni s-a desenat pe nisip un cod ce nu trebuie inteles prin ratiune: ti se aduce luna de pe cer, si raman atatea galaxii nedaruite!...Cantecul privighetorii sau palpaitul licuriciului jignesc cumva linistea noptii si a stelelor? Iar flacara ori fumul vostru pot impovora baterea vantului solar? Ni se putea da mai mult, ca iubirile mari sa faca departarile sa ne cante!
Nu ne ramane decat sa ne rugam impreuna, ca ruga sa fie mai puternica. Dar cine mai stie sa se roage? Cine mai face noaptea în genunchi? Ingerii nostri nu ne pot invata rugaciunile marilor, padurilor sau ale muntilor, dar noi, cei nascuti pe mari, in paduri sau munti, putem afla aceste rugaciuni in inima noastra. Rugaciunea e expansiunea firii noastre in eterul mereu traitor. Cand ne rugam ne inaltam, pentru a-i intalni in vazduh pe cei care la aceeasi ora se roaga, si pe care in afara timpului de ruga, nu-i putem intalni. Si vom simti o dulce comuniune, un inedit extaz. Spiritul are comportamentul unui ocean linistit ce poate fi tulburat numai de un toiag; stia Moise ce legenda merita sa ne lase! Prin rugaciune aruncam in spatiu intunericul din noi. Suntem culegatori de zori, de fructe si tamaie, iar ceea ce ni se ofera dupa starile de ruga e vesmant si hrana pentru suflete.
Inocenta unei fiinte inseamna adaptarea absoluta la universul in care traieste. M-am aprins de la flacăra si, din cauza timpului, m-as intinde sa ma navaleasca apele. Flacarile vor fi fost stinse de pasi, de urmele ce au ramas in nisipul tarmului acoperit din cand in cand de ape. In fuga sa, timpul este cel care raneste sau ucide sentimentele noastre cele mai inflacarate. Am alergat dupa viata sa prind parca timpul, si am tinut sa traiesc. Atat am alegat dupa viata incat n-am prins-o niciodata. Nu izbutesc sa ma detasez nici de lumea asta, nici de lumea cealalta. Lumea lui Einsein e ultima obisnuinta pe care trebuie sa o pierdem. Frunzele amagitoarei neputinti sunt vestede. Nu sunt nici aici, in lumea relativitatii, nici acolo, in casa ingerilor. Ceea ce ma pierde este tocmai teama de-a ma pierde...
Einstein, cautator de taceri, spune-mi: daca azi e ziua culesului roadelor, in care campuri mi-am aruncat samanta, si in ce anotimpuri uitate? Ar trebui sa sap oriunde vreau? Avand credinta de taran, imi voi descoperi oare comoara, imi voi cunoaste tainele inimii, si voi deveni o parte din Inima Vietii? Dar ce sa te mai intreb pe tine, Einstein, cand pe patul de moarte ai recunoscut ca singura carte a bibliotecii tale e Biblia! Iata de ce in lumea relativitatilor, daca nu stim sa ne deschidem ferestrele catre zorile senine, daca ochiul e prafuit, drumul e de negasit si nu stim sa ne rugam, nu vom face nimic in fuga timpului...