Initializarea in cunoastere a devenit o boala a poetilor, a celor care scriu.
Se folosesc aproape intotdeauna de poezie in cunoasterea lor. Poezia e o forma finita, nu poate evolua.
E o neadevarata cunoastere. Se stie ca cunoasterea e provenita adeseori din greseala, si maestrul Nietzche ma obsedeaza in aceasta privinta, nu pentru c-ar avea dreptate, ci pentru ca a dat culorii diversitate intr-o lume monocolora. Cunoasterea e totala doar atunci cand porneste din forme ce sunt imperfecte. Perfecta e doar lumina alba, dar s-a demonstrat demult ca si ea e compusa. Ce e pus in fata noastra astazi e fara…cunoastere. Citirea unor carti, ca Biblia, de exemplu, devine, astfel, esentiala. A scrie fara cunoasterea unor carti esentiale ale umanului, e nu doar “pura fantezie”, e necunoastere. A scrie pentru sunetul unor litere e muzica, dar e o muzica originara, e muzica triburilor Masai. E originala, dar e aceeasi. Perceptia mea despre scris este ca, trebuie, ca varietatea sa-si etaleze multitudinea de interpretari. Albul acesta in poezie, in special, dar in general in tot ce se scrie astazi, e fara subtilitate. Timpul culorilor e etern. Stim bine ca inafara Pamantului culorile isi pierd importanta. E proprietatea fiintei pamantene de a vedea in culori. E poate singurul nostru rost in acest Univers. Intorcandu-ma la Biblie, nu ca la o carte de teologie, sau poezie, ceea ce este uneori, ci ca esentiala prin diversitatea culorilor percepute de cei implicati, vad acolo tot spectrul luminii. Ne este data noua ca sa-o folosim. Am descoperit cu greu puterea luminii compuse si este pacat s-o lasam necunoasterii.
Fiinta are nevoie de diversitate in evolutia sa ca si piatra. Cunoasterea cuprinsa in piatra, mai mult, intr-o pasare, spre exemplu, e Dumnezeiasca. Cunoasterea adevarata a culorilor, insa, le lipseste. E atributul nostru, suntem oameni. Noua, fiinte pamantene, ne-a fost lasata adevarata perceptie a culorilor. Suntem singuri aici si trebuie sa le cunoastem cu adevarat.