Stelele își îngroapă obrajii în palmele întunericului. Tăcerea respiră pe ritmuri de inimi. În adâncul nopții am mers pe străzile cetății, iar spiritul meu a pătruns în locuințele adormite. Am menirea sfântă de a oglindi vârfurile și pantele arcuinde ale gândurilor oamenilor adunați în Turnul Babel. Se știe că atunci când pământul doarme, noi, îngerii, călătorim, pentru că suntem semințele unor plante îndârjite și bogăția inimilor este dată să fie răspândită în vânt. Destăinuindu-te vântului, și arborii cerului îți vor cunoaște tainele! Cum am avut o poftă nebună de a mă hrani cu fructele sălbatice ale colinelor omului din Turnul Babel, am plecat la drum lung de seară și am stat la o cupă de vorbă cu ușierul acestui turn.
Ușierul Turnului Babel murmură somnoros:
-Cine ești, străine?
-Nu sunt pe de-a-ntregul din lumea asta. M-am înfiripat din întuneric și din mare. Fac parte din neamul ales al celor care trebuie să facă ceea ce e aproape cu neputință de făcut: să vă creștinez! Acesta-i motivul pentru care ziua mă doare soarele, iar noaptea- luna și stelele. Vreme îndelungată am fost un vis al mamei adormite, până când ea s-a trezit ca să mă nască! Am fost născut drept o fărâmă din sinele de necuprins, o gură în căutarea pâinii, o mână care ține o tavă plină cu pahare. Și nu-i doar un gând pe care să-l uit în urma mea, ci-i o inimă îmblânzită de foame și de sete.
-Și ce cauți aici, în Turnul Babel?
-Am venit să vă alung necazul de la fereastra zidului dinspre răsărit al Turnului, urechile fiecăruia fiind însetate după sunetul cunoașterii din inima sa și se poate ușor cădea în păcat. Am ieșit din alaiul vieții ce înaintează cu supunere spre infinit, întrucât sângele meu e vlagă care hrănește arborele cerului. Când mușc din mărul vostru, spun în cugetul meu: 'semințele acestea vor trăi în trupul meu, și mâine mugurii pomilor voștri vor înflori în inima mea'. Vă voi sorbi drept picături de rouă și de plâns, sau veți picura neînsemnat peste streșini. Voi face ca frunzele voastre să nu se ofilească decât cu tăcuta învoire a întregului arbore ceresc. Uneori vă voi simți ca pe o viță de vie, rodul vostru va fi stors, și, ca și în cazul vinului cel nou, vă voi depune în vasele veșniciei.
-Unde e hotarul nostru, al oamenilor? De ce vom deveni toți una cu turnurile, cu zidurile? Aici se răspândesc parfumuri, se ard diamante, sânge, suferințe. De multe ori aud globul pregătindu-și erupțiile, sub picioarele mele. La ce bun toate astea?
-Hotarul vostru-i sufletul, dar voi sunteți sălbăticiți în mintea limitată. Realcătuiesc singurătatea voastră, păstorindu-vă și turmele minții. Pastorul din mine se bucură că poartă semnul regelui. Pe urmele tăcânde ale omului mi-au răsărit flori în suflet, pentru că tălpile omului cresc rădăcini. De aici și erupțiile globului, suferințele, falsele parfumuri...Când vtă aflați în fața marilor comori, nu le vedeți niciodată, pentru că voi nu credeți în comori. Comoara vă este rezervată în sufletul lumii, doar să ajungi la ea. Lumea are un suflet, cine-l înțelege va înțelege și limbajul lucrurilor. Și pentru asta, sufletul trebuie să fie primitiv, pur. Cum credeți că veți ajunge în ceruri?
-Crezi, îngerule, că ne vei împăia așa de ușor cerul în inimi? Structura noastră acceptă greu schimbările. Când vom ști oare limbajul unic al universului și când ne va pulsa apropierea zidurile dintre noi? Nu trebuie să-mi răspunzi acum acestor neajunsuri mentale! Dar, cu toate că trăiește în acest Turn Babel, să știi că omul nu e cum se arată, ci cum simte. Suntem emoții copleșitoare…M-aș lepăda de toate înspăimântările și emoțiile acestea pentru surâsul unui copac. Răspunde-mi totuși la o întrebare: unde-i grădina în care înflorește Dumnezeu?
-Ca să găsești Edenul trebuie să fii conștient că mulțimea e un pântec, hrana trebuind transformată în farmec și lumină. Iar cine vrea să semene grăunțe mai întâi trebuie să spargă pietre. În parcul secular regretele plâng iar și iar. Pentru ce melancolia voastră cere un infinit exterior? Fiindcă este în alcătuirea ei o dilatare și un gol cărora nu li se pot stabili granițe. Melancolia se stă, nu se mișcă. Fii atent la locul unde vei plânge, pentru că în el este Dumnezeu!
Auzeam cum se izbesc de geamuri razele de lună. Grădinile din jur respirau în doze exagerate noaptea. Erau porniri ce clocotesc din adâncimea infernului. Să se fi tocit unghia îngerească? Poate-i mai bine ca între țărmurile sufletelor să vălurească marea, să spele Turnul de păcate.
Privind cerul înstelat, Ușierul a ieșit la vânătoare cu un alt gând virgin:
-Dar suntem doar bucăți, blocuri de piatră nedespicată, neșlefuită. Cine ne mai iubește de la capăt? Când vor ajunge păstori din alt univers pe pășunile noastre?
-Nu peste mult timp veți fi cerul răsfrânt, și nu veți mai dori să mergeți înapoi, înspre haosul inițial, înspre haosul absolut! Primul gând al Creatorului a fost un înger, întâiul cuvânt a fost un om. Și orice formulă de Neanderthal trebuie să spună: 'Fiu al Creatorului, ești răstignit pe inima mea, și cuiele care îți străpung mâinile, străpung și pereții inimii mele!' Iisus se mișcă cu norii, își întinde brațele peste pământ cu ajutorul fulgerelor, cade o dată cu ploaia și îl vezi surâzând în flori, făcând semne cu mâna de sus, din arborii înalți.
-Suntem departe de ceea ce vrem să fim. Cred că suntem o dorință rătăcind prin ceață, vise neîncăpătoare în timp și spațiu, voci nerostite pe buzele fremătânde ale vieții. Și vrem să fim imagini purtătoare de structuri, nu o copleșire cu formule greoaie. Să nu-mi vorbești de Creator ca despre un priceput Matematician. Nu mai cred în aritmetică, pentru că nici durerea, nici bucuria nu se înmulțesc. Iar logica cuvintelor ucide viața. Făcătorii de formule s-au înșelat. De ce sunt interzise contradicțiile în matematică?
-Numai omul e plin de contradicții interioare! În Turnul Babel aproape fiecare dintre voi udă dimineața trandafirii altui zeu. Într-un târziu de amintire numai cu unii mă voi reîntâlni în miezul cerului. Aveți șansa unică de a crăpa clepsidra și de a trece pragul în alte dimensiuni. Odată ajunși în lumea fără anotimpuri, veți plânge dar nu în toate lacrimile voastre și veți râde nu cu întreaga voastră bucurie...
***
Am trecut prin vămi de carne și de sânge, iar acum orizontul mă strigă în amprenta pașilor săi. Șterg cu aripa planeta gata să mai nască. O parte din sfera albastră se aglomerează; albastrul începe să picure pe cer. S-a făcut lumină! Iată cum numai ceasurile sunt bisericile omului. 'Hei... viață, viață... ieși din Turn!...'