“Ce zi minunata!” mi-am spus cand m-am sculat azi dimineata. “Tocmai buna.” Pentru ce era asa de buna nu mai conta. Soarele stralucea pe cerul albastru-azuriu iar eu am ciugulit ceva din frigiderul aproape gol. Gol nu pentru ca n-as avea bani sa-mi cumpar ceea ce-mi doresc, dar tin la silueta mea.
“Ce au barbatii cu muschii?” am intrebat odata o prietena.
“Probabil acelasi lucru pe care-l avem noi cu mijlocul de viespie!” mi-a raspuns ea nepasatoare aruncand o privire la baietii care se dadeau rotunzi in fata noastra, facand-o pe grozavii cu flotarile lor extraordinare, apoi uitandu-se la silueta ei perfecta. M-am uitat si eu la mine, si pe cuvant ca niciodata nu m-am simtit mai grasa ca atunci. Mi se pare ciudat sa spun asta, mai ales ca tocmai azi, cand m-am dus sa platesc intretinerea, administratora m-a admirat si mi-a spus ca arat foarte bine. Dar eu ma simt mai bine cu frigiderul gol. Ce conteaza ca muncesc toata ziua si singura placere pe care o aveam a trebuit eliminata din motive de estetica.
Azi e sambata, cea mai grea zi a saptamanii, pentru ca stau degeaba si nu ma gandesc decat sa plec afara, sa-mi iau 10 ciocolate pe care sa le devorez in 10 minute, poate chiar 9. Dar ma abtin. Pun mana pe o carte si ma pierd in ea vreo doua ore in care nu mai stiu nimic de mine. Nu citesc lucruri frumoase ci ingrozitoare, care din pacate ma fac sa ma simt mai bine, mai fericita. Si cum sa nu fie asa cand femeia despre care citesc are vreo 24 de ani, e aproape de varsta mea si trebuie sa se vanda ca sa-si intretina mama vitrega, tatal betiv, fratii si surorile, printre care o fetita oloaga si alti cativa anemici. Fruntea mi se increteste, sufletul imi este apasat de o durere muta. Cand imi dau lacrimile pun cartea jos si dau drumul la televizor.
Programul 13 e singurul la care ma uit atunci cand nu am altceva mai bun de facut. Documentarul nu a inceput de mult si e intr-adevar interesant. Este vorba despre o boala rara pe care nu am retinut-o din cauza numelui ciudat. O voce de barbat povesteste asa de frumos despre simptome, articuland cuvintele. Mai mult ascult vocea lui decat urmaresc ceea ce spune. “Oare cum arata un barbat cu o astfel de voce?” ma intreb. Probabil nu prea bine, dar nu conteaza. Mai bine mi-l imaginez asa cum vreau decat sa stiu cum este. Incep sa fiu mai atenta la personajul principal. Un barbat imbatranit prematur care asteapta sa moara pentru ca a fost suficient de ghinionist sa faca boala aceea extrem de rara. Dupa ce il privesc un timp, inchid televizorul si ma duc in bucatarie sa beau un pahar cu apa. Nu ma pot abtine sa nu deschid frigiderul. “Doar ma uit.” Ma mint cu nerusinare. Intind mana, dar o trag inapoi si mai beau un pahar cu apa dupa care ies urgent. “Nu mi-era foame! De ce am facut asta?” De plictiseala, dar prefer sa-mi spun ca nu stiu. Era acolo si trebuia sa-l deschid, fara nici un motiv.
De citit nu am chef, de televizor nici atat. Dau drumul la calculator si vad pentru a nu stiu cata oara filmul meu preferat, ceea ce e un lucru bun caci ma uit pe fereastra si-mi spun din nou “Ce zi minunata, si e inca devreme.” Ma imbrac in graba, imi pun paltonul maro, cel lung si cobor pe scari sa mai fac putina miscare. Trec prin parc si ma uit la oamenii care isi plimba cainii. “Par intr-adevar fericiti. Mi-ar placea sa plimb si eu un caine sau sa am un copil pe care sa-l duc dupa-amiaza in parc sa se dea in leagane iar eu sa intretin o conversatie politicoasa cu celelalte mamici si bunicute. Dar nu am pe nimeni. In clipa asta imi dau seama cat sunt de singura si doua lacrimi fierbinti se preling repede pe obraji. Imi dau cu mana pe fata, le sterg inainte ca cineva sa observe si plec din locul asta blestemat. Numai oamenii fericiti se simt bine aici. Ce-o fi fost in capul meu? Eu nu sunt ca ceilalti oameni. Eu am griji suplimentare. Trebuie sa ma lupt cu amintiri si demoni interiori, trebuie sa par fericita si sa zambesc mereu cand lucrez. Pe nimeni nu intereseaza ca ma doare spatele sau sunt indispusa si n-am chef sa fiu amabila.
Fara sa-mi dau seama, picioarele m-au purtat acolo unde ma poarta de fiecare data cand gandurile o iau razna: la tigancile cu flori din coltul pietei. Deja sunt cunoscuta. Tipa si se paruiesc intre ele, care sa-mi vanda florile mele preferate. Sunt smechere. Mi le dau scump deoarece stiu ca nu ma intereseaza pretul. Plec de la ele cu buzunarele usurate considerabil si cu un buchet destul de mare de flori galbene. Toate numai una si una. Ma uit la ele si-mi dau lacrimile de bucurie, dar nu plang. Sunt cele mai frumoase flori pe care le-am vazut vreodata si nici macar nu stiu cum se numesc. Odata un barbat mi-a oferit un trandafir alb iar eu l-am aruncat la cos. Nu vreau sa vad alte flori in ochi. Mie imi plac florile astea galbene, culoarea geloziei. Dar nu sunt geloasa de felul meu. E doar o coincidenta imi spun ori de cate ori le privesc. Nu poate fi altfel caci urasc oamenii gelosi iar eu nu ma urasc pe mine. Cel putin nu in clipa asta.
Ma intorc pe acelasi drum pe care am venit. Aleea pe care pasesc, nu se vede din cauza covorului de frunze rosii. Ma opresc pentru o clipa si miros florile galbene dupa care imi ridic privirea. Frunzele par sa cada din cer si nu din copaci. “O ploaie de frunze ruginii.” Imi spun. Da, intr-adevar, imi plac florile galbene si frunzele rosii.” Vantul incepe sa bata din ce in ce mai tare, dar nu ma deranjaza. Chiar imi place. Il ador pentru ca imi mangaie fata si pentru ca ma face sa plutesc odata cu frunzele pe care le jupoaie din copaci, transformand covorul de sub picioarele mele intr-un urias vartej si ridicand totul spre cer si pe mine impreuna cu totul.
Strang mai tare la piept florile galbene si incep sa merg cu pasi marunti alaturi de un barbat imbracat intr-un palton negru. Nu-l cunosc si nu l-am vazut niciodata, dar nu vreau sa grabesc pasul asa cum fac de obicei cand ceva ma deranjaza. Acum sunt fericita si nimic nu ma mai supara. Ma uit curioasa la el si nu-mi feresc privirea cand se uita si el la mine. Nu ma inrosesc, nu clipesc, nu se intampla nimic. Nu are nimic special, nu ma intimideaza si nu ma sperie. Pur si simplu suntem doi oameni care merg pe acelasi drum, in aceeasi directie. Il apuc de brat si mergem asa un timp, fara sa vorbim, fara sa ne mai uitam unul la altul. Doar noi doi, florile galbene si frunzele rosii. Trecem pe langa parcusorul copiilor si ma opresc tinandu-l in loc. “Uite”, imi spun, “locul oamenilor fericiti. Hai sa ne prefacem si noi ca suntem o familie fericita. Copilul nostru se joaca in parc alaturi de ceilalti omuleti, se da in toate leaganele si vine din cand in cand la noi sa ne povesteasca ce a mai facut si cum s-a mai distrat. Cum sa-i spui unui astfel de copil ca se-nsereaza si trebuie sa plece?”
Iar imi dau lacrimile, dar nu le las sa se prelinga pe obraji. Am sa fiu tare de data asta. Mai miros o data florile galbene si privesc barbatul in palton negru cum se departeaza fara sa-si ia la revedere, inghitit fiind de frunzele rosii.