agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-09-22 | |
Actul I
Personaje: Eu (Acest act se întâmplă în capul meu. Pe scenă nu se mai află nimeni în afară de mine. Stau cu fața la public, în picioare, îmbrăcat într-o cămășoaie albă. Din când în când gesticulez spre nedumerirea publicului care nu înțelege de ce trebuie să suporte un sfert de oră –atât cât durează acest act- un personaj mut. Lumina este galbenă, difuză. Inginerului de sunet a fost trimis la bufetul teatrului pentru a nu a avea tentația de a introduce muzică de fond. În tăcerea deplină se aud comentariile nemulțumite ale publicului, lucru ce nu îmi încurcă gândurile. Îmi închipui că publicul vine spre mine, fiecare spectator purtându-și scaunul. Se așează pe patru rânduri, două în dreapta mea și celelalte două, în stânga, cu fața spre sala pe care o percep ca fiind parbrizul unui troleibuz ce parcurge un anumit traseu din București.) Eu (în gând): Troleibuzul care mă aduce de la ospiciu merge foarte încet. Se târăște în aglomerația Bucureștiului de parcă toate vehiculele ar fi cuplate între ele ca vagoanele unui tren. Înăuntru ne înghesuim amestecându-ne respirația, transpirația și indispoziția cauzată de temperaturile ridicate. Am avut dureri groaznice de cap. Nimic grav. M-au ținut două săptămâni în perfuzii. Sunt și acum puțin amețit. Au fost drăguți. Doctorița, o damă la cincizeci de ani, avea o figură de om dement dar altfel era blândă și mereu cu zâmbetul pe buze. Cu îngrijitorii m-am obișnuit repede. La început, până m-am acomodat cu facilitățile instituției, au fost puțin cam tensionați în raporturile cu mine dar, datorită ambiantului de pace ce domnea acolo, am ajuns să ne cunoaștem repede și chiar să ne împrietenim. În ultimele zile ne plimbam împreună pe aleile parcului, o grădină de rai înfrumusețată cu tufișuri și bănci, cu ziduri înalte ce îți conferă siguranță și intimitate. Într-un colț al parcului, legat de o cușcă ponosită, trăia poate cea mai nefericită ființă. Un câine. (prin cămașa albă, în dreptul piciorului drept, apare o pată roșie care se mărește până ajunge la nivelul brâului. Nu bag de seamă. Spectatorii din sală se privesc unii pe alții dând din cap ca marionetele. Spectatorii din jurul meu își retrag scaunele unii în stânga, alții în dreapta, depărtându-se de mine și lărgind astfel gabaritul troleibuzului.) O corcitură de ciobănesc german. Am trecut pe acolo fără să știu de prezența sa. M-a apucat scurt de pulpă cu un mârâit înfundat. Nu m-am supărat pe el. Era o dimineață prea frumoasă și desigur că avea dreptate, îi violasem, chiar dacă fără de voie, teritoriul, cercul său intim. Am început să-l hrănesc zilnic dar nu am reușit să-l fac fericit. Mă lătra întotdeauna și își consuma hrana abia după ce plecam. O ființă opresată care nu avea cum să reacționeze altfel. Chiar dacă port și acum în suflet un sentiment de tristețe sunt mult mai liniștit. Urmez cu strictețe recomandarea doamnei doctor. Uite, și acum, când altul pur și simplu ar înnebuni din cauza acestui mijloc de transport al Bucureștiului supraaglomerat, eu, calm, zâmbitor, respir adânc, iau întâi pastiluța bleu apoi, tot zâmbind, pe cea roz și, la urmă, înainte de a sorbi din sticluța de ceai pregătită de tanti Ioana de la bucătărie, pe cea maro cu gust de cacao cu lapte și scorțișoară.(Troleibuzul frânează brusc. Spectatorii de pe scenă se rostogolesc unul peste altul până la marginea dinspre sală a scenei. Motivul este o femeie care trece strada prin loc nepermis. Este tanti Ioana care-mi face din mână când mă zărește în troleibuz. Este îmbrăcată în alb dar nu în uniformă. Albul o dezavantajează. Șoldurile late apar de două ori mai mari decât sunt. Dispare după primul colț. Spectatorii de pe scenă își reașează scaunele la o distanță și mai mare de mine. Nici un troleibuz nu ar putea fi atât de lat.) Simpatică doamnă tanti Ioana. S-ar fi putut înfiripa între noi o idilă dar ea era cu mult mai în vârstă decât mine și apoi, cu părere de rău trebuie să spun, aparțineam unor lumi diferite. Am fi fost un cuplu incompatibil a cărui relație conjugală, peste ani și ani, s-ar fi degradat, perisat, dizolvat. La început, privirea și bunătatea ei care m-au fascinat, m-ar fi păstrat în forma amantului desăvârșit -unde mai pui că gătește extraordinar și mie, unui burlac înnăscut, cu pretenții și tabieturi, mi-ar fi căzut ca o mănușă-, capabil de romantism și acte nesăbuite de dragoste. Dar apoi, cu trecerea anilor, ea nu ar fi putut îndura acțiunile mele pornite dintr-un spirit plin de dinamism, ar fi obosit. În sfârșit, nu a fost să fie. Mai am puțin și ajung acasă. N-am apucat să-i spun Filofteei de rododendron. Este prietenul meu pretențios și, dacă mă gândesc bine, singura ființă apropiată mie. Filoftea este o femeie simplă, de la țară. Îmi mai mișcă lucrurile prin casă. Din păcate nu o prea ajută mintea. Dacă mi-a pierit prietenul am să o concediez, simplu. Trebuia să-i las scris cu majuscule, într-un loc vizibil: „UDÃ RODODENDRONUL!” sau, mai bine, deoarece și-ar fi pus la nesfârșit întrebarea: „ce este un RODODENDRON?”, să-i fi scris: „Udă planta din ghiveciul auriu de la capul patului, singura plantă din casă” dar.... nu am avut timp, au venit cei cu ambulanța și am plecat prea repede. Un sentiment de trădare față de prietenul meu începe să mă copleșească. Am palpitații. Doamna doctor mi-a spus că pot lua, în caz de nevoie, încă o pastilă roz. Pastila îmi alunecă pe gât purtată de ceaiul Ioanei. (Șoferul se mișcă prea încet parcă este lovit de o maladie letală, pare amorțit, în comă, apatic, nepăsător, vegetativ. Mai am șapte stații până acasă. O bucată bună de lume. Trebuie să vorbesc cu el. Îmi fac loc cu coatele puțin mai autoritar până în față. Culeg injurii din stânga și dreapta, respir adânc și nu le bag în seamă. Sunt străini care nu ar înțelege tragedia ce începe să prindă contur în sufletul meu. Mă adresez șoferului politicos rugându-l să accelereze. Se uită idiot la mine și-mi răspunde că nu am voie să vorbesc cu el. O plăcuță nichelată poartă inscripția poansonată: „Vă rugăm să nu vorbiți cu șoferul în timpul mersului”. Bine, dar stăm! Staționăm efectiv! Îl ating pe umăr încercând să-i atrag atenția asupra acestui adevăr, acestei stări de fapte reale. Staționăm! Nu am vrut să rostesc pe un ton ridicat acest lucru, pur și simplu mi-a erupt din interior. Șoferul mă privește apatic și mă trimite la origini concluzionând printr-un „nebunule”. Îmi bag mâna în buzunar întrebându-mă dacă nu cumva cea de-a treia pastilă roz nu mi-ar putea face rău. Doamna doctor nu mi-a spus nimic despre cazurile de necesitate sporită. Scap punga cu medicamente și acestea se împrăștie. Plini de răutate, ceilalți pasageri, care ar fi trebuit să mă susțină în acțiunea mea, îmi strivesc medicamentele în picioare. Prafuri albastre, roz și maro se amestecă sub zâmbetele perfide ale acestor oameni înghesuiți ca într-un bou-vagon. Respirația mea o ia razna. Închid ochii cu disperare gândindu-mă la singurătatea în care s-a zbătut atât de mult rododendronul, prietenul meu, singurul meu prieten, ucisul din culpă al meu prieten. Frunzele lui roșii, uscate, ca niște zâmbete pline de regret, subțiri, neconsolate, mi se așează pe inimă ca niște cercuri de fier.) Întotdeauna am considerat că liniștea trebuie să plece din interior. Odinioară îmi notam pe foi de hârtie gândurile ce-mi păreau importante, dictoane ce-mi izbucneau din minte ca un izvor de înțelepciune. Am încetat să fac acest lucru, acum le memorez, sunt o enciclopedie vie a înțelepciunii. Oriunde merg creez, îmi sap în memorie cuvinte de duh, axiome, adevăruri ascunse lumii întregi. Până și acum, când încerc iar să mă apropii de această nefericită făptură din lanț, acest ins patruped, care mă mârâie pentru a-mi gratua gestul atât de firesc al hrănirii, până și acum, zic, holograma cuvântului-spirit îmi acaparează retina. „A hrăni sub diversele stări înseamnă a fi co-creator. Înfometarea este gestul suprem al neființei”. Câinele mă mușcă de pulpă. Nu mă pot supăra pe el. Este o ființă opresată. (Totul se întunecă în mintea mea odată cu închiderea cortinei.) Sfârșitul Actului I, care se va considera laitmotiv. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate