Început de poveste...

Era liniștea unei primăveri. O liniște întreruptă doar de gînduri, vrăbii gureșe, petale de cireș risipite în aer și oameni care se cred importanți. La început nu era om. Era doar zvon. A! Da. Dar era un zvon care purta un nume. Nu cel real, desigur, dar după acel nume…absolut…putea fi identificat. Dacă avea nume înseamnă că avea și o istorie. E adevărat, era recunoscut de alți oameni printr-o serie de fapte și întîmplări, putea fi criticat, judecat sau lăudat…după caz. Acel zvon avea…personalitate, avea o reputație de apărat. Acel zvon era respectat de prieteni, dar poate mai ales de dușmani. Dar pentru mine el nu era nici măcar zvon. Îmi trecuse în goană pe lîngă urechi, dar nu mă impresionase deloc. Îmi produsese poate doar o ușoară ridicare din umeri, cauzată de curiozitate imposibil de înfrînt. Dar dincolo de asta… nimic serios.
Oricum, era liniște. Și liniștea s-a spart în mii de fărîme cînd și-a făcut el apariția…neanunțat…nici măcar buzduganul nu l-a trimis înaintea lui, nu! A dat poarta la o parte cu un gest care nu admitea nici o contestare, și a invadat primăvara îmbrăcat în războinic, cu tot dichisul: paloș, armură, coif, scut, și o întreagă strategie, numai bună pentru pus la colț dușmanii văzuți sau nevăzuți, cunoscuți sau necunoscuți…Și un strigăt de luptă de o vulgaritate care m-a făcut să-i întorc spatele. Credeam că va fi pentru totdeauna. Personajul era departe, la ani lumină, de cei pe care îi doream în preajma mea. Numai că…faptul că eu îl excludeam din viața mea, cu un gest maiestuos poate, dar…nedrept pentru el, nu însemna că el lua drumul indicat de gestul meu hotărît. Da de unde! A rămas. Ba chiar și-a permis, cu un tupeu inadmisibil, să mă treacă în rîndul pionilor din jocul guvernat de el. Semn nu numai că mă văzuse, dar și că nu va trece mult pînă cînd avea să mă provoace la duel. Că avea sau nu motive să facă asta…deja nu mai conta pentru el.
Și duelul s-a purtat după niște reguli inventate ad-hoc de el…Nu-l vedeam, nu-l auzeam, dar EL era acolo. Pînă să mă lămuresc eu cum se face că el e invizibil…m-am pomenit la pămînt, cu sabia aruncată cît colo, tolba cu săgeți răvășită prin iarbă, căluțul fugit și el în adîncurile pădurii, obrajii în flăcări, sprîncenele încruntate și lacrimi în ochi. Și nu cred că am știut vreodată ce mă durea atunci mai tare…rănile căpătate în lupta nedreaptă, sau faptul că mă simțeam învinsă, deși eram nevinovată, într-un joc în care trebuia să cîștig eu..
Cînd mi-au secat lacrimile și mi-am șters eu praful de pe hăinuțe se făcuse seară…poate era o seară frumoasă, cine mai știe, nu aveam timp s-o contemplu. Numărasem destule fire de iarbă toată ziua…și pierdusem nu un duel, ci încrederea…în mine, în oameni, dar și în el…oricine ar fi fost EL…cel care îmi sfărîmase atît de brutal jocul. La picioarele mele era însă orizontul…aveam nevoie de putere ca să-mi iau zborul, și de Soarele unei alte dimineți. Fiindcă la Soare îmi era nădejdea de mai bine…Și cînd am îndrăznit să las în urmă amintirea înfrîngerii, mi-am promis să-l uit și pe el. Era un om între oameni, și nu aveam DE CE să-mi plec fruntea în fața lui. Oricine ar fi fost. Așa că mi-am deschis aripile…larg…
Numai că potecile ni s-au intersectat din nou, nu mult după episodul duelului. Nu mai arăta a războinic de data asta, se deghizase în stăpînul absolut al locului, și-și inspecta tăpșanul în căutarea celor certați cu legea. Legea LUI, să ne înțelegem bine! Cădeau capetele unul după altul, cu o viteză amețitoare. Iar el părea prezent mereu, pretutindeni, chiar dacă puteai jura că e la ani lumină distanță. Ei nu, ERA acolo. Îl simțeam. Chiar dacă nu-l vedeam…învățasem să-l simt, sau să-l presimt....Și ce era mai rău, simțeam că mă urmărește, gata oricînd să-mi pună piedică pe scări (declarație pe propria răspundere!)…Aveam impresia că îmi măsoară fiecare pas, și în suflet aveam un amestec ciudat de durere, dezamăgire, supărare și tristețe. Nu-l suportam. Dar răspundeam la provocările lui cu furie...din mîndrie rănită... Era tot ca un duel, numai că nu mai era unul în care să curgă sînge…de data asta era un duel al orgoliilor. Iar eu eram dispusă să-l pierd prin neprezentare, fiindcă…nu mai îmi păsa. De EL. Credeam că dacă i-aș întinde aripa m-ar pedepsi pentru îndrăzneală…așa că decizia asta părea cea mai corectă. Deși…faptele îmi erau contrare intențiilor…încercam să-l conving că nu doresc să mă manifest ca un dușman al cetății, deși știam că voia să vadă exact contrariul. Mă întrebam dacă măcar observă eforturile mele de a fi neutră. A fost o perioadă grea…cu mult peste puterile mele de atunci.
La margine de lume, pe o ciupercă otrăvită uriașă, cu gîndurile pleoștite…meditam la el…și oftam mai des decît aveam chef să recunosc. În public, sau în gînd. Dar eram hotărîtă să rămîn în joc, în ciuda antipatiei lui, și în ciuda faptului că părea pornit rău. Fiindcă eu aveam dreptate! Și fiindcă undeva, în adîncul sufletului meu, chiar dacă n-aș fi recunoscut asta niciodată…aș fi dorit să fim prieteni…Mai degrabă aș fi murit decît să-i spun asta.Cum să-i spun asta tocmai lui?
Așa a trecut vara, și zăngănitul săbiilor s-a pierdut undeva în zare. Îmi pierdusem dușmanul declarat, dar tăcerea de după dispariția lui s-a dovedit a fi și mai apăsătoare. Sfîrșitul toamnei m-a găsit cumva mai apropiată. Comandor înțelept, îmi dăduse un crîmpei de putere..îl acceptasem greu, și numai fiindcă venea de la el. M-am bucurat mai mult pentru că părea mai puțin înverșunat pe mine…nu cutezam să cred că mă lua cumva sub aripa lui protectoare…orgoliul meu nu avea nevoie de asta, l-aș fi respins oricum. Mîndria rănită în bătăliile anterioare m-ar fi obligat să-i resping propunerea prietenoasă dacă aș fi bănuit, fie și pentru o clipă, că urmărea să devenim din dușmani antipatici prieteni simpatici….Amintirea rănilor nevindecate încă și orgoliul celui învins într-o luptă nedreaptă trebuiau să mă facă să resping orice apropiere de-a lui. Poate că așa ar fi fost, dacă și-ar fi trimis la mine vreun sol de pace…dar nu, a venit singur, fără arme, fără înverșunare, fără urmă de resentimente…cu pas hotărît a venit spre mine, m-a obligat nu numai să-l privesc în ochi (verzi ca marea cînd e frumoasă!), să-l ascult, să-i accept prezența, dar și să-mi deschid mintea ca să pricep în totalitate dimensiunea răului pe care mi-l făcuse, și să-mi deschid sufletul pentru a-l ierta definitiv și pentru a rămîne...eventual... prieteni. Am vrut să-i spun că nu e suficient să pretinzi suveran iertare pentru a fi iertat, am vrut să-i spun că nu voința mea, poate doar timpul să mă vindece, am vrut să-i spun că pînă și mărturisirea lui e nedreaptă fiindcă știa că eu nu pot decît să-l iert deși tot eu sînt cea care nu poate uita…
A urmat imposibilul timp al meditației. Eram acolo, în același spațiu, politicoși dacă nu prietenoși, părea dispus să nu provoace răspunsuri definitive din partea mea…iar eu…după ce l-am văzut așa cum fusese cu adevărat, după ce înțelesesem în sfîrșit tot, după ce am realizat că va fi greu să fac pace cu mine și cu el…n-am mai avut putere să-l urăsc, am avut înțelepciunea să renunț la gînduri, am dat la o parte tot frunzișul mort al anotimpului trecut, mi-am scuturat hăinuțele, acum verzi, de praful amintirilor dureroase, am dat cu apă rece pe pleoapele obosite, și am încercat să caut Soarele în plină iarnă. L-am găsit…l-am găsit fiindcă era pretutindeni, chiar dacă era ascuns, l-am găsit fiindcă mă urmărea și aștepta, poate, să-mi îndrept gîndurile spre el, l-am găsit fiindcă mi-a trimis nu numai o rază călăuzitoare, dar și căldura care să-mi dea putere într-o nouă aventură. Iar restul…restul e poveste…înduioșător de reală. O poveste ce ține de viață.
Acum, în plină primăvară, mă întreb cît din ultimele luni a fost din voința lui și cît din voința mea. Cîte gesturi și cuvinte mi-au aparținut mie cu adevărat și cîte s-au datorat lui. Mă întreb cît mai sînt eu, cea care eram, și cît sînt creația lui. Mă întreb cît de stăpînă sînt astăzi pe ceea ce cred, știu, simt, și dacă nu cumva puntea de încredere creată în timp nu i se datorează lui în întregime. Nu cred că am făcut altceva decît să merg pe o punte îngustă deasupra apelor învolburate, cu ochii închiși, lăsîndu-l pe el să-mi ghideze pașii, să-mi dea încredere și curaj…A fost mai mult decît un exercițiu de sinceritate, a fost un exercițiu de încredere. Asumat, în cele din urmă, și de mine.

Vulcanic, temperamental, puternic, tandru… are calitatea de a atrage atenția. Este imposibil să-l treci cu vederea, să-l ignori. Că te enervează, sau că îl simpatizezi…deja nu mai contează, oricum sentimentele față de el sînt puternice. Și orgolios. Pentru că a avut ideea unei cărți despre el. Nu despre cum îl văd ceilalți. Nu. Asta chiar nu este interesant. Ci despre cum se vede viața lui din punctul LUI de vedere. Cum o percepe el astăzi. Am avut senzația pe parcursul dialogului că el își “gustă” viața. Episod cu episod. Aventură cu aventură. Iubire cu iubire. Se contemplă. Mai mult decît se judecă. Se justifică. Prin iubire sau prin felul lui de a fi. Citindu-l, am avut impresia că îi place cum se vede, cum se percepe….îi plac slăbiciunile, eșecurile, trădările lui sau ale celorlalți. Aceasta este aroganța destinului…”poftim, ăsta sînt eu, mă acceptați sau nu este doar problema voastră, eu rămîn egal cu mine însumi, cu sau fără voi de partea mea!”. Toate piesele acestui puzzle fac parte din joc și jocul nu e nici pe departe finalizat. Jocul e un fel de avertisment pentru viitor: “atenție, sînt tînăr, sînt rău și vai de cel care-mi stă în cale! Să se audă, să se știe! Nimeni nu va fi iertat! Niciodată!” E un joc în care tu, simplu muritor, ai două variante posibile: să joci, de fapt să riști totul pe o carte ( a fi sau a nu fi pe gustul lui) și poate să cîștigi, pe el și încrederea lui (dar te avertizez, oricine ai fi, că este greu, aproape imposibil), sau să nu riști jucînd, să te ții departe de el, în felul ăsta nu pierzi, dar nici nu cîștigi nimic. Alege ce vrei! Te pot ajuta să decizi spunîndu-ți că pentru a-l cîștiga ai nevoie și de un suflet cristal…monedă de schimb într-o tranzacție ce poate fi…pe viață…Fiindcă el nu își caută companioni decît pentru o viață…cel puțin…
În viața de zi cu zi se dezvăluie cu greu, aproape deloc. Fiindcă nu e sociabil. Și mai e și suspicios pe deasupra! E greu să treci pragul domeniului său…asta nu se întîmplă decît dacă te lasă EL, și el lasă dincolo pe doar cîțiva aleși. Nu de soartă, nu se lasă în baza ei, ci de el. El singur își hotărăște viața, și fericirea, și o face cu orgoliul că are măcar atîta putere!
Acest prag imposibil pentru mulți eu l-am trecut fără măcar să știu că exista un prag acolo, fără să fi dorit ca asta să se întîmple, fără să știu că se întîmpla ceva deosebit, fără să știu că parcursesem etape, trecusem probe, îi cîștigasem…ce? Simpatia? Încrederea? Ce importanță mai are? M-am pomenit într-o bună zi că aveam, pe lîngă drepturile constituționale obișnuite, un drept în plus. La fel de important: dreptul de a-l întreba. Aveam dreptul să-i scotocesc prin viață, să-l descos, să-l acuz…Aveam dreptul să-i pun întrebări, să aștept răspunsuri. Aveam dreptul să mă mir, să comentez, să insist, să revin, să-l enervez, să pun întrebări aiurite, să-l scot din pepeni…Ba mai mult, aveam dreptul să fiu uluită de viața lui, să mă întristez, să mă supăr… Pe el. Aveam dreptul să ma plictisesc, să obosesc, să fiu speriată și să pun capăt exercițiilor, retrăgîndu-mă înbufnată pentru un timp…aveam toate drepturile…în afară de două.
Nu aveam dreptul de a pune la îndoială că prietenia noastră era deasupra tuturor celorlalte lucruri care ne priveau…mai presus chiar și decît exercițiile de sinceritate.
Și nu aveam dreptul de a mă îndrăgosti de el. Iubirea pentru el mă putea transforma pe loc în simplu muritor. Și după ce gustasem din ambrozia zeilor, revenirea pe pămînt era un gînd de-a dreptul insuportabil. Că îmi interzicea să gust din aromata cupă pentru că voia să mă apere pe mine de el, că se apăra pe el de o altă posibilă deziluzie…deja nu mai contează. În acel Eden personal, el era cel care fixa condițiile. Și jocul îmi era permis atîta timp, exact atîta timp cît ascultam de el. Necondiționat. Și pe deplin. Ușor de acceptat la început, dar pe parcursul exercițiului ceea ce păruse simplu a devenit foarte complicat. Fiindcă orice tresărire de supărare de-a mea o sancționa, chiar și înainte de a se produce, cu o încruntare de sprîncene (visată în nopțile fără somn), sau cu avertismente scrise care îmi topeau înverșunarea într-un oftat și o ridicare din umeri.
Prin urmare…mi-am ferecat inima cu 7 lacăte și mi-am eliberat în schimb mintea. Numai că asta nu a fost tot. S-a mai întîmplat ceva…din punctul meu de vedere…mi-am pierdut încrederea în el la fel de simplu cum îți pierzi capul în brațele unui bărbat pe care îl iubești. A fost un act pasional, poate…deși pentru mine dureros. Și ireversibil. Pentru că în clipa în care am realizat că el este altfel decît îl văzusesm pînă atunci, nimic nu a mai fost la fel. Căzînd de pe piedestalul pe care îl pusese imaginația mea, el s-a umanizat. Și poate tocmai de aici derivă puterea lui și fascinația exercitată asupra celorlalți.
Pentru mine el a redevenit om abia cînd a trebuit să-l cobor de unde îl cocoțase imaginația mea…Mi se păruse imposibil ca el să facă greșeli, mi se păruse firesc ca el să aibă parte de iubiri cosmice și unice, mi se păruse de neatins și de neînvins, oriunde și oricînd…Cînd mi-au sosit primele povești cerul s-a despicat și n-am mai știut dacă e vis sau realitate. Aplecată peste foi am închis ochii să nu-i simt durerea. Și să nu plîng, fiindcă el se lovise atunci, demult…
În ceea ce mă privește…am avut nevoie de timp, înțelepciune și mai ales curaj să-l văd cu aceeași ochi în două ipostaze diferite: înger și demon. Și nu cred că am reușit în totalitate. Se prea poate să fi iubit îngerul. L-am adorat oricum. Cînd a apărut demonul am fost descumpănită. Nu știu să mă port cu demonii! Nici măcar nu am mai avut nevoie de avertismentul lui, că mă dă afară din împărăție, ca să-mi ascund sentimentele…Le-am ascuns, sau le-am pierdut, nu mai știu. Știu sigur că mi-a tăiat aripile, știu sigur că nu îmi vor mai crește niciodată, dar am rămas dincolo de pragul inaccesibil celorlalți muritori.
Mi-am șters lacrimile și cu inima frîntă am continuat să fiu ceea ce a vrut el și ceea ce acceptasem de la bun început: eram cel ce pune întrebările la care se poate răspunde. Și din cînd în cînd, cu coada ochiului, mai cercetam ștrengărește să văd dacă există nori pe fruntea lui, și să văd dacă nu am putere să-i risipesc…Din cînd în cînd mai cutezam să strecor un cuvînt nevinovat…de iubire. Norocul meu a fost mereu că…întorcea capul în altă parte zîmbind îngăduitor, prefăcîndu-se că n-a auzit nimic…ufff! Am scăpat și de data asta…oare se va supăra vreodată rău, da’ rău de tot pe mine?
Îmi place să cred că paginile astea nu vor zugrăvi doar un înger sau un demon, ci un om special și drag. Foarte drag mai ales celor foarte puțini care țin la el…mai mult decît poate merită…sau mai mult decît știe el…
Dacă o instanță supremă m-ar întreba acum dacă îi acord sau nu iertarea, și dacă îl accept prieten pe viață, aș răspunde fără umbră de ezitare DA!
DA, în speranța că am să fiu într-o zi mai înțeleaptă și am să înțeleg mai multe decît azi din acea istorie cu amazoane, dueluri, cavaleri și turniruri…
DA, pentru că el înseamnă mai mult decît paginile acestea și toate celelalte nescrise despre el.
DA, pentru că nu am găsit pe nimeni care să-i semene lui.
DA, pentru că în viață, pentru a te împlini, ai nevoie de suflete gemene. Orgolioși, temperamentali, arțăgoși, răi, indiferent de cît de diferiți ar fi față de tine, dacă ai încredere în ei la fel cum ai în tine te poți considera norocos. Pe viață!
DA, pentru că ne merităm amîndoi.
DA, pentru că a știut să-mi cucerească încrederea. În timp și cu o răbdare de invidiat.
Și da, îmi doresc mult de tot ca, indiferent de cîți oameni vor mai trece pragul sufletului meu ca prieteni, el să fie mereu acolo. Ascuns sau la vedere, încruntat sau jucăuș, cu aere de stăpîn sau stăpînit de orgolii, scriind aceste pagini i-am dăruit, de bunăvoie și pe viață, încrederea mea, prietenia mea, cheile sufletului meu și bogăția minții (nu și a inimii totuși…) în speranța că va ști să fie mereu cel de azi. Sînt daruri care nu au preț, și el știe asta, și a știut aproape de la început.
Într-o primăvară, nu foarte demult, cineva mi-a adus un pui de porumbel…să mă joc cu el, să-l alint…am ținut o viață în palmele mele…era caldă, avea ritm, era catifelată la atingere. Am sărutat ochii porumbelului și i-am vorbit ca să-i liniștesc bătăile inimii…nu era prizonier, era doar musafir în viața mea, un musafir pe cît de neașteptat, pe atît de drag și de important. Cînd am vrut să-i dau drumul, am îndreptat palmele spre soare, și le-am deschis ușor…așteptînd să văd aripile deschizîndu-se undeva deasupra mea…dar porumbelul a rămas. Cu ochii închiși, culcușit în căldura palmelor mele, uitase de libertate și de soare. Au trecut clipe…ce nu pot fi măsurate de nici o clepsidră și de nici o inimă…pînă cînd porumbelul și-a luat zborul lăsîndu-mă cu palmele goale și cu inima frîntă de miracolul întîmplării.
Am să consider că el e asemenea porumbelului în viața mea. Ultimul lucru pe care l-aș face ar fi să-i curm zborul spre zările dorite de el. De aceea și tocmai pentru că mi-e prea drag, îi accept chiar și ultima iubire imposibilă, de aceea și numai de aceea promit că vom merge pe aceeași cărare dar numai în vis, de aceea și numai de aceea îi voi respecta porunca, de a nu mă îndrăgosti de el, și tot de aceea înțeleg că există în iubire și soluții acceptabile greu de găsit sau de fapt imposibil de găsit…Iubești cu adevărat atunci cînd îi lași celuilalt libertatea de a-și decide singur viața…chiar dacă tu știi că își joacă, iubind imposibil, singura viață pe care o are…
Mi-a poposit în palmele deschise într-o zi…m-am bucurat de căldura și de catifeaua penajului său, mi-a fermecat ochii, l-am alintat, dar a venit momentul cel mai greu…deschid ușor palmele către Soare…și cu inima strînsă aștept să-l văd zburînd…încă îmi stă culcușit în palme, încă îi simt inima bătînd puternic și mai repede decît a mea…încă mă mai bucur de popasul lui în viața mea…dar nu am să închid palmele, am să aștept cuminte momentul cînd, dezmeticit, își va deschide aripile și va pleca pentru totdeauna, în direcția iubirii de astăzi și poate de mîine. Iar după ce el își va fi luat zborul, am să mi-l iau și eu, spre cine știe ce alte zări, păstrîndu-i acea duioasă amintire promisă într-o noapte inundată cu lacrimi.

Mulțumesc mult pentru că m-ai învățat să am încredere în tine și să te iubesc, ca pe cel mai drag prieten pe care mi l-a dăruit viața.

Iași, 8 Aprilie 2004





Final de poveste...

Finalul este întotdeauna cel mai greu de scris. Pentru că îi lipsește entuziasmul începutului. E o regulă nescrisă, ca la finalul unui proiect literar sfîrșitul să-ți aducă, dacă nu tristețe, măcar nostalgie. Ce ai vrut să iasă și ce a ieșit. Ce rost au pentru tine paginile astea, ce rost pentru alții. Dacă paginile proaspăt scrise îți aduc ție ceva în plus, dacă îți schimbă viața sau măcar percepția despre viață. De data asta eu par a fi în postura cea mai plăcută, pentru că nu e proiectul meu. Ar trebui să mă simt cît se poate fericită, fiindcă am dus la bun sfîrșit ceva ce părea dificil, dacă nu imposibil. Și totuși…nu mă simt deloc fericită. Explicația cea mai la îndemînă ar fi că… o să-mi fie mereu dor de dialogul ăsta. Dar nu este singura explicație.
Am să trag în curînd cortina peste o piesă în care am jucat, fără să vreau, un rol. Și nu orice el de rol, ci rolul Micului Prinț. Înarmată cu naivitate, cu un buchet mare de gînduri bune și cu sentimente dintre cele mai diverse, am plecat de pe planeta mea cuminte într-o călătorie ciudată, care mi-a scos în cale tot felul de personaje și de situații. Am încercat cel puțin să înțeleg ceva. Recunosc, doar de dragul lui, nu fiindcă am fost eu curioasă. Fiindcă era viața lui. Nu știu și dacă am reușit să înțeleg ceea ce trebuia să înțeleg. Și nici nu voi ști vreodată. Într-un final, după cîteva luni de voiaj interstelar, iată, revin acasă. Nu știu dacă mai sînt eu, cea care am plecat la drum atunci, prin februarie. Nu știu dacă am făcut bine, dacă am făcut rău, nu știu ce înseamnă pentru el paginile astea și cîtă importanță le dă. Nu știu nici măcar ce să fac cu cel care mi-a fost tovarăș de călătorie și bun prieten…nu știu ce ar trebui să se întîmple cu cel fără de care aceste exerciții nu ar fi fost posibile. Dacă pleacă…știu că nici într-o mie de ani nu voi mai întîlni pe cineva ca el. Și-mi va fi dor de el și de duelurile noastre. Dacă nu pleacă… iar am o problemă…nu știu…nu cîtă încredere am în el…nu știu dacă îl mai pot privi în ochi după tot ce s-a întîmplat în paginile astea. Mi-ar fi foarte greu să-l privesc din cauza apelor adînci în care mi s-ar ascunde ochii. Mi-ar fi foarte greu să-l privesc din cauză că toate paginile astea au devenit în timp o povară sufletească inimaginabilă…de asta s-a și frînt entuziasmul începutului…nimic din ce este aici nu mai este jocul pe care îl bănuiam la început. Sau este joc, dar din păcate unul foarte serios. Un joc care se numește viață. Nici nu mai contează că este vorba de viața lui de data aceasta. Mîine poate veni rîndul altuia.
Uite, sînt dispus să te las să mă cunoști… dacă vrei îți acord un interviu…nu rîde…tu pui întrebări, și eu răspund…cred că mi-ar prinde bine și mie.
Așa a început joaca de-a sinceritatea…Un joc ale cărui reguli le-am învățat pe măsură ce îl jucam. Am crezut un timp că este un joc între noi doi, un joc care va rămîne neștiut celorlalți. Voia să fie, după cum singur spunea, un test de comunicare extremă pe care și-ar fi dorit să-l poată face cu cineva și a crezut că eu pot fi acea persoană. A crezut asta chiar și în momentele în care mie îmi era greu să merg mai departe…și numai el știe cît de multe astfel de momente au fost…prea multe. Fiindcă avem experiențe de viață diferite. Fiindcă, deși îl vedeam ca pe un personaj aparte, nu aveam cum să bănuiesc că viața poate fi și așa. Nu am avut niciodată curajul să-l întreb decît acum, la final, de cîte ori a obosit el, de cîte ori a vrut el să renunțe la joc. Oricum, i-ar fi greu să-mi spună, fiindcă este îngrozitor de încăpățînat, nu renunță niciodată cred dacă și-a pus ceva în minte. De ce mi-ar spune adevărul din moment ce țelul era, pentru amîndoi, reușita exercițiului?
Și totuși…mă regăsesc la final de exerciții de sinceritate tristețe. Nu dezamăgire, tristețe. E ca o apăsare. Fiindcă el m-a luat de mînă într-o bună zi și fără să-mi spună de ce face asta, a deschis fereastra spre viața lui trecută. E ca și cum acea fereastră ar da într-o grădină. Orice grădină este frumoasă. Dacă este bine întreținută…sînt flori, și albine, și și copaci grei de roade, și fluturi, dar și durerea sărutărilor furișe, și trunchiuri de arbori uscați, și amintiri care dor. A spus la un moment dat că eu mi-am dorit să-I cunosc viața, dar nu aveam destul curaj să trec pragul trecutului lui. Nu curajul îmi lipsea, ci puterea sentimentelor. Acel prag se trece dacă persoana aceea reprezintă o coloană de referință în viața ta. Doar inima te poate convinge să te uiți atît de adînc în ochii celuilalt încît să-i citești viața în adîncul de dincolo de orizontul pleoapelor…Doar inima te poate face să plîngi fără voie pentru că celălalt, orice ar fi el, a suferit cîndva o mare durere…
El a deschis fereastra cu un gest hotărît, deși la acel moment eu încă mai credeam că e o simplă joacă. A deschis fereastra și m-a întrebat ce văd. Apoi a început să-și depene povestea…ca-n basmul cu Șeherezada…zile întregi nu făceam altceva decît să vină din nou ceasul de poveste…Nu-mi aduc aminte de nici un alt moment al copilăriei în care să fi sorbit cu atîta nerăbdare și curiozitate povestea. Nici cele mai fascinante povești nu seamănă cu povestea lui. Pentru că e a lui, și pentru că e o poveste adevărată. Pentru că îmbină desăvîrșit joaca, idealismul și naivitatea mea cu seriozitatea, realismul și inteligența lui. După ce-mi povestea rămîneam nemișcată mult timp, cu gîndurile împrăștiate și sufletul în derivă…încercam să repet în gînd fragmente de poveste, să le leg între ele…nu e de mirare că adesea mă prindea seara gîndindu-mă la ceea ce îmi va spune data viitoare. Iar seara mă găsea ascunsă în camera mea, pitulată pe covor, în întuneric. Ca să gîndesc mai bine, credeam eu, în realitate ca să nu vadă cineva dacă plîng din cauza lui. Era ceva nou pentru mine, veșnic îndrăgostită de copilărie și de lumea basmelor…
Cum să merg mai departe? Cum să-l las să spună tot dacă mie îmi era așa de greu să accept că trecuse prin atîtea? Îmi devenea din ce în ce mai drag tocmai prin durerea asta. Paradoxal, dar asta simțeam. Era cel mai simplu mod care putea fi imaginat. Eram în pericol de a avea sentimente materne pentru el. Noroc că mă aducea repede cu picioarele pe pămînt, furios că întrebam năzbîtii, sau că nu-l întreb ce dorea el, sau că mă alintam, sau că filosofam, sau că nu aveam curajul să pun acele întrebări…știam să le pun, dar îmi era frică…pentru el mai întîi, să nu-l doară mai mult, și pentru mine, să nu mă sperii și să plec. Îmi era frică să nu-l văd plecînd, să nu-l fi înțeles bine, să nu-mi pierd și mai mult încrederea în el…. îmi era frică de tot ce se întîmpla…chiar dacă nu aveam voie să spun asta…ar fi tăiat firul poveștii dacă ar fi simțit ce mi se întîmpla.
Zilele în care s-a depănat povestea mi-au umplu viața nu numai cu o experiență nouă pentru mine, mult diferită, vulcanică, și neașteptat de dură. Acele zile mi-au adus mult mai mult decît o simplă experiență pe care o adaugi celei proprii. Povestea lui m-a făcut pe mine să devin vulnerabilă, m-a făcut să-mi pese, m-a înduioșat nespus de mult…trebuia să spun… nepermis de mult…ar fi fost mai corect….Povestea lui devenea povestea mea prin simplu fapt că alesese să mi-o spună mie, fiindcă o ocrotisem în computerul meu, o privisem cum crește de la un episod la altul, și fiindcă nu avusesem destul curaj atunci la început să-I spun că nu vreau să o știu. Povestea lui devenea a mea pentru că avusese curajul (sau poate inspirația, sau de ce nu, nebunia) să mi-o spună. Cu ton, cu nervi, iritat, cu e-mail-uri și sms-uri temperamentale…Oricum, în ziua în care am făcut primul pas în acest joc era clar, nu aveam cum să mai dau înapoi. Jocul trebuia jucat pînă la capăt. No matter the price. Era legea nescrisă care îmi ghidase pașii și în duelul de la început...
Nu știu dacă am fost o bună ascultătoare. Nu știu ce a vrut el, și ce aș fi fost în stare să ofer eu mai mult. Habar n-am care este forma perfectă a exercițiilor de sinceritate, dacă există o asemenea formulă de success. Știu că, în ceea ce mă privește, exercițiile de sinceritate sînt unul dintre cele mai deștepte lucruri pe care le-am făcut în acest an. El spunea la un moment dat că exercițiile nu sînt mai importante decît prietenia noastră. Pentru mine exercițiile de sinceritate sînt prietenia noastră. Poate de asta și țin așa de mult la ele. Pentru mine exercițiile de sinceritate sînt el. Cel de ieri, de azi, și probabil de mîine.Pentru că, n-am nici un dubiu, viața lui de acum încolo se va înscrie în același registru, sublim dar foarte periculos. Pentru că, pe lîngă foarte multele calități, o are și pe aceea de a transforma fiecare zi într-o provocare. Fiecare întîlnire într-o posibilă aventură. Cere atenție și iubire cu naturalețea cu care ar cere un pahar cu apă. Nu contează dacă tu ai resurse pentru asta, are el și pentru tine. Îți va întinde mîna cu siguranță, și te va ajuta să treci toate pragurile, inclusiv cele dinăuntrul tău. Iar ca răsplată…va găsi cu siguranță și pe cele mai înalte piscuri cele mai dulci fructe și cel mai limpede izvor, dar și cele mai convingătoare argumente să te facă să urci pînă acolo cu el.. Orice este posibil. Doar să vrei.
Cît despre porumbel…am să-i mai dau o șansă, așa nehotărît cum stă în palma mea, toropit de Soare și de alintările mele. Am să-l pun pe ramura cireșului de sub fereastră. Apoi am să plec într-o direcție oarecare, ca să nu-l văd cum își ia zborul spre alte lumi, doar de el știute. Nu vreau să-l văd plecînd fiindcă, deși știu că aparține altor lumi, mai știu și că are un cuib, mic de tot, pitit într-un colț în inima mea. Și l-a construit singur, cu fiecare pagină, cu fiecare sinceritate, cu fiecare răspuns. Și i-a fost tare greu să-l construiască. Nu vreau să-l văd că pleacă, nu vreau să mă întreb vreodată ce-a devenit, nu vreau să scrutez orizontul în speranța amară că l-aș putea revedea…vreau să plece și eu, și el, în direcții diferite, definitive. Și să rămînă în urma noastră doar un murmur de întrebări și de răspunsuri…o joacă…Dar aș vrea să-i fie bine mereu. Și să-și găsească fericirea visată în cea mai luminoasă noapte din viața lui.
Praf stelar…asta aș risipi pe poteca sincerităților…pentru o nouă Cale Lactee…nu mai pot scrie…sînt prea emoționată…sorry…


Iași, 18 Iulie 2004