În câmpul gol, cuprins de valuri de întuneric, m-am lăsat ușor, în cădere liberă, pe un nor de iarbă albastră. Fremăta, sărmanul, de durerea purtării greutății mele într-însul. Și împreună cu vântul, ce-i agita firele, sălbăticite, părea a fi învățat a vorbi, în șoaptă, limba universală a simțirii. O învăța-se pentru mine. Pentru momentul, demult prezis, în care mă va purta-n pătura moale, stinsă, violetă. De fapt, își schimba constant culorile, ca să mă învețe, din nou, a le privi, dincolo de contur. A le percepe, asemeni copilei de odată, creatoarea curcubeului de cristal. Zburată pe aripile luminii, în infinitele tonuri, melodii, pe forma de-nțeles a cuvântului, și fondul magic al căutării culorii perfecte. O întreagă poveste. Poveste de care s-au îndrăgostit atâtea suflete, transformându-le artiste, în mărturii lăsate-n urmă, pentru a respira minunea trecutului în veșnicie. Mumificat în imagini-făclii aprinse. Să-mi amintească, să renască, în mine, dorința pasiunii rătăcite. Rămasă undeva, bolnavă, între cer și pământ, neterminată, neîmplintă. Ca un strigoi ce-și plângea soarta, fără să aibă vreo vină pentru felul în care se întâmpla-se. Părăsit, într-un colț bătrân, o închisoare mucegăită. Un apus pentru care nu mai exista șansa răsăritului. Tabloul a-nceput să curgă, pentru prima oară, tonurile sale roșiatice. Lacrimile sale sângerii mi-au atins obrazul. În timp ce eu mi-am întins mâinile, ușor tremurate, spre cerul, pregătit pentru căderea-i apocaliptică. Vroiam să înțeleg dacă nu cumva lacimile lui curg întocmai din proprii-mi ochi, nedefiniți în spațiul fantasmagoricului univers. Mă înspăimânta gândul părăsirii definitive ale ultimei mele picături. Ultima rămasă vie, din oceanul închis al trecutului. Florea se uscase. Dar nu în întregime. Îi picase-ră aproape toate petalele, înafara unei singure, care încă se mai agăța, insistent, de firul veții. Din lujerul ei nu mai rămăsese decât o biată creangă de țărână înspinată. Transformarea din ființă în neființă. Îmi era milă de încercarea ei de supraviețuire, fără nici un sens. Rămasă pe aceeași pozițe, de secole, fără vreo șansă de reîmplinire. Trăia doar dintr-o prea-frumoasă amintire a unei irealități, interzis, de mult, iubite. Trecuse vremea abstractei sale iluzii. Am adorat-o cu toată ființa, dar nu mi-a mai rămas apă, sânge, sevă de viață, în pământul secătuit al tristei mele ființe, pentru a o mai putea continua a hrănii, a crește, a împlini și a o readuce la întregul de odată. Și totuși, ea, petala solitară, rămase extatică, zâmbindu-mi, fără urmă de reproș, cu toată forma, prospețimea și culoarea care-i mai rămase. Mi-era și rușine să o mai privesc în candida-i încercare, atât de simplă, de ingenuă, ca un copil, rămas singur într-un castel de jucăie. Și-și cotinua nestingherită jocul, în ciuda rugăminților mele de-a-și pune capăt durerii, adânc, refulate într-însa. De-a se sfârși odată cu suratele ei. Cu întregul, deja mort, al florii.
Dar ea continua a-mi zâmbi, fără nici o urmă de regret, în ciuda amarei srădanii. Am lăsat-o, într-un sfârșit, singură, în pacea-i, imposibil de înțeles, nemaichinuind-o cu propriile-mi deziluzii. Rămăsese încă mult prea curată, mult prea albă pentru a putea concepe esența întunericului, ce-a început a mă devora din momentul cunoașterii, al trezirii la crunta realitate.
Am părăsit, așadar, câmpul, cu capul plecat. Am părăsit și iarba care, între timp, se făcuse roșie de atâtea lacrimi, de atâta sânge de fecioară. Și am abandonat, propriei tristeți, petala copil, în castelul ei, atât de fragil, de nisip. Era ciudat, cum, în ciuda valurilor, a furtunilor, a sălbaticelor uragane, și a tuturor celorlalte calamități ale sufletului, ale câmpului meu, castelul ei încă rezistă, într-o stare ireal de stabilă.
Mi-am luat adio de la mătasea ei albă, cu un sărut, în timp ce ea nu înceta a-mi zâmbi, cu aceeași minunată inocență. Focul, dintre noi, ardea încă. Lumânarea. Soaele. Am întors spatele tuturor acelor clipe. Și-n timp ce încercam, cu greu, a mă îndepărta de ele, s-a auzit, din înalturi, un țipăt, cutremurător, de pasăre. Moment în care m-am oprit, uitându-mă înapoi. Era tocmai pasărea mea. Mult iubita mea pasăre. Sufletul meu. Jumătatea întregului. Pasărea trecutului, cursă din transparența lacrimilor mele, rămase mute. Nu i-am auzit până acum niciodată glasul acestei jumătăți de aripi. Se spuea că doar în clipa de grație îl va revela, în sfârșit, simțirii. Dar când mi-am întâlnit pivirea cu imaginea ei, mi s-au deschis alți ochi, mai plini de sânge și durere, ca niciodată. Mai mult decât am crezut vreodată că aș putea suporta. În cuțitul ruginit al celui mai aprig spin, crescut din tulpina florii uscate și-a înfipt, pasărea mea, pieptul. Inima i s-a crăpat în alte două jumătăți.
A murit astfel, ca să-mi amintească de chemarea visului cel dintâi, rămas cel din urmă. Cel din umbră… A murit pentru a mă trezi la viață, cu țipătul ei, cântarea morții. A murit pentru a-mi duce la extreme durerea, până la schimbarea la față, până la coliziunea cu pictura iluziei fericirii. Iubirea. Ca ultim gând.