agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2160 .



Râul care merge înainte
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [donek ]

2004-10-01  |     | 



Râul care merge înainte…
1.

Stătea pe malul canalului sub niște sălcii plângătoare, cu bățul la capătul căruia era legat un fir cu un cârlig, stătea cu acesta în apa puturoasă. Nu spera că mușcă ceva. Nici nu credea că trăiește ceva în mizeria asta de apă. Nu pentru asta venise. Venise doar ca să fie acolo. Singur, fără să îl deranjeze nimeni. Pescuitul era dor un pretext ca să fie acolo.
Pitpalacii cântau în boscheții de pe marginea apei, broaștele orăcăiau plictisite. Era cald și soarele ardea cumplit dar la umbră era bine.
Pe drum încoace, în personal, găsise loc la fereastră și tot drumul stătuse nemișcat, legănat monoton de tren, cu ochii pironiți la orizontul verde de porumb care nu se mai termina. Când controlorul îi ceruse biletele, pentru o clipă nu și-a dat seama ce se întâmplă și abia când văzu compostorul în mâna omului roșu la față de căldură și grăsime, cu chipiul dat pe vârful capului, începu să scotocească prin buzunare. Nu îi era clar de ce plecase din oraș. Se săturase de viermuiala orașului, de praful și fumul care îl sufocau, de mirosul de asfalt încins. Se săturase de fețele inexpresive, de oamenii grăbiți care mergeau vorbind la mobil și cu ochii pe ceas, de chipurile vopsite în culori țipătoare, de trupurile aproape dezbrăcate și ispititoare ca cireșele mari și negre, în miezul cărora nu știi niciodată ce găsești… Îl obosea agresiunea asta continuă… Era vară… Era timpul paradei stradale. Era timpul teraselor, a toaletelor aparent scumpe și extravagante, al decapotabilelor cu muzica la maxim trecând în viteză. Verdele câmpurilor nesfârșite erau altceva…
La un moment dat, auzi în spatele lui un zgomot de ramuri frânte. Tresări și întoarse brusc, aproape dureros capul. Auzi un pocnet surd, înfundat, și apoi simți o mare greutate care îi apăsa capul și nu mai știu nimic… Se rostogoli în apă.
„Am murit?!” se întrebă mirat că nu simte nimic. „Nu, n-am murit. Asta nu se poate…” Tresări. „Ar fi absurd, am atâtea de făcut…” Nu încercă să deschidă ochii dar nu vedea decât o ceață verzuie și unduitoare. Era liniște. Nu se mai auzeau broaștele. Nici pitpalacii. Era bine. Pace.
Își amintea că nu a mai simțit ceva asemănător de când a fost la munte și, noaptea, la lumina flăcării care pâlpâiau, asculta liniștea, foșnetul pădurii și murmurul gândacilor din iarbă. Trăgea în piept aerul tare și parfumat de frunze umede și, culcat pe spate, privea cerul mânjit de stele. Urmărea cu privirea câte o stea căzătoare, până ochii îi oboseau. Era mândru că nu uitase cum se deslușește pe cel Carul Mare, Steaua Polară și Carul Mic. Mai vedea și alte forme dar nu știa cum se numesc. Stătea așa savurând pacea asta dulce ore întregi, până răcoarea nopții îl făcea să tremure ușor. Apoi lua un ceai fierbinte cu rom și se vâra mulțumit în sacul de dormit.
Ceața verzuie, se transformă într-o lumină verde de smarald, verde și ascuțită, tăioasă. Tăcerea s-a transformat într-un clipocit plăcut care îi încânta urechile. Ca o muzică.

Orchestra, după pauza de rigoare, începu cu o melodie mai lentă, de cafè-concert, care te îndemna la o jumătate de pahar de vin și o țigară. Mirii s-au așezat pe scaune la masa lor, și zâmbindu-și un pic fals, de ochii invitaților, au început să ciugulească câte ceva de prin farfuriile din fața lor. Nu prea au poftă de mâncare, sunt încă tensionați pentru că nici unul dintre ei nu este obișnuit să fie în centrul atenției atâtor perechi de ochi care privesc indiscreți spre masa lor. Și mai ales ea simțea asta… Simțea că i se numără și îmbucăturile pe care le duce la gură… Oricum, spre dimineață, când băutura își va face un pic efectul, oamenii vor avea alte griji decât să îi studieze pe ei. Ea privi involuntar spre direcția de unde se simțea privită… Tresări. El era pierdut. Nu se uita la ea. Se uita prin ea. Așa cum te uiți la o radiografie la lumina lămpii. Se gândea la covoare orientale, persane. La muzica ce curgea din saxofon și chitara bas. Se gândea la nisipul fierbinte din Sahara. Se gândea la scârțâitul roților de tren. Era în lumea lui. Cineva bătu la ușa lui: „Se poate?” Tresări. Nu știa ce să spună. Ochii îl scrutau, aproape serioși. Ridică din umeri. „Cum vrei.” Privirea lui se întâlnise cu cea a miresei. „Se poate?” Schiță din colțul gurii un zâmbet șters și privind spre miri ridică paharul aproape gol. „Casă de piatră!” Mirii îi zâmbiră și ridicară la rândul lor paharele. Și plecă din nou…
Simți cum lacrimi îl înecau. Vederea i se împăienjenise. Se ridică grăbit și ieși afară, în curtea interioară a restaurantului. Privi bucata de cer care se vedea deasupra. Era înnourat, dar de după perdeaua de nori se vedea lumina fadă a lunii. Trase aer adânc în piept și intră.
Își dădu seama că nu mai respira. Se temu pentru o clipă, dar își dădu seama că era o stare de bine. Nu mai trebuia să facă efortul să respire.
Era la clubul fabricii, în sala de festivități. Tocmai începuse ședința de sindicat. Unul, a cărui față congestionată îl enerva, vorbea aproape gâtuit de indignare despre nerespectarea condițiilor din contractul colectiv de muncă. Vorbe.. ca de obicei, fără nici un rezultat. Cineva i se aplecă peste umăr și îi șopti: „Știți cumva când se termină?” O voce slabă, catifelată, dulce. Nu voia să întoarcă privirea, se întoarse puțin doar așa ca să nu spună ea că nu îi dă atenție și scutură din cap: „Nu, nu știu.”
După jumătate de oră de aberații sterile din partea celor de la masa de pe scenă, se ridică și ieși. Prea semănau ședințele astea cu alea interminabile și fără rost dinainte de revoluție. Partidul… partidul muritorilor de foame. Scuipă cu ciudă.
După două ore se îndreptă spre cantină și luând o tavă, se așeză la rând. Se dădeau macaroane cu brânză și salată orientală cu multă ceapă, așa cum îi plăceau lui. Privea undeva în ceafa celui din fața lui înaintând cu pași mici și rari. În spatele lui cineva scăpă tava de inox pe gresie cu un zgomot asurzitor. El se întoarse și în același timp se plecă. Ea era deja cu mâna întinsă spre tavă și el îi atinse fruntea cu vârful nasului. Parfumul acela și-l mai amintea și azi. Își amintea și tresărirea aceea, a fost ceva… scurt, dar adânc, o aromă puternică pe care nu o uiți toată viața. După ani, atunci când, din întâmplare, regăsești acel parfum, se trezesc din cutele adânci ale sufletului amintiri, senzații, emoții, chipuri, trăiri… chiar răni pe care le credeai uitate, vindecate.
Ea, roșie toată se scuză și netezindu-și hainele se făcu preocupată de o scamă imaginară de pe halat.

Începu să înoate lin, prin smaraldul fluid, care îl purta încet. Logic era să miroase a pește, a alge, a mătasea broaștei. Dar curentul care îl purta mirosea slab a mentă, a busuioc, a muguri de brad… a lămâie… a rozmarin… Un parfum dulce, dar nicidecum grețos. Mirosea a tămâie… a ceară…

„Te duci, taică, în locuință fără de ferestre! Te duci și ne lași aici să te jelim!…”
Pământul negru era moale, umed și se lipea de încălțări. Groapa, ca o gură neagră, căscată în pământul acoperit de zăpadă, striga parcă înfometată după sicriul de pe marginea ei; după trupul țeapăn și vânăt care zăcea impasibil. Bocetele – unele exagerate – nu aveau nici un efect. „Nu puneți capacul!” zise cineva „Să facem o poză cu mortu’.” Simți că îl pufnește râsul deși nu era deloc potrivită împrejurarea. Era frig și toată lumea, inclusiv preotul care clătina dezaprobator din cap, dar mai ales cantorul răgușit, se grăbea să termine odată. „Să facem poză cu tata. Vino și tu Vico! Vino-aici la cap!”
„Dumnezeu să-l odihnească!” murmurau bătrâne făcându-și cruce și grăbindu-se înfrigurate la praznic. Murise moș Micu, un bătrân care de când se mutase în blocul lui, trăia retras și nu prea intra cu nimeni în vorbă. Nu îi cunoscuse rudele decât acum, la înmormântare. El venise pentru că l-a admirat pe moș Micu. În toată însingurarea lui, moș Micu, intrase în vorbă cu el și deseori stătea serile la povești cu dânsul, la o cană de ceai, sau de vin fiert.
Bătrânul nu fuma decât Bucegi, niște țigări fără filtru, pe cât de ieftine pe atât de puturoase. „Ei, băiete…” Lui nu îi plăcea să i se spună băiete, nici chiar la fabrică, dar din gura lui moș Micu suna așa… părintește. „Ei, băiete, vremuri grele am ajuns. Tu n-ai prins foametea din ’44. Mâncam trei inși la o ceapă, iar un ou era ospăț de Paști…” Sorbi din cana de ceai fierbinte, îndreptată cu puțin rom și continuă: „E grea viața, se apropie sfârșitul…. Și nu o să fie cum spune la carte, cu foc și pară, ci noi, oamenii o să îl facem. Noi o să rupem viața asta în bucăți… Din noi pleacă sfârșitul. Oamenii sunt răi, din ce în ce mai răi… De aici o să se tragă prăpădul.” Mirosea frumos în bucătăria lui moș Micu, a ceai de tei și rom și a scorțișoară. „Bea, băiete, bea că se răcește!” Îl îndemnă să mai soarbă din vinul fiert cu scorțișoară. „Știi tu, pe vremea mea, omul era da sau nu. Nu se sucea și se învârtea ca acum. Acum nu mai ai încrede nici în ceea ce scrii cu mâna ta. Atunci judecata puternică nu era în tribunal, dar în inima omului. Știa omul că îl bate Dumnezeu și asta era mai cumplit decât orice pedeapsă pământească.” „Da, moș Micu, lumea nu mai e așa. S-a mutat pădurea între oameni. Oamenii se vânează unul pe altul. În fiecare zi trebuie să ieși la vânătoare ca să poți trăi. O clipă de neatenție și te trezești la celălalt capăt al puștii.” „Nu-i bine, fiule, nu-i bine…” oftă bătrânul. „Era odată în satul meu, pe când eram copil, la câțiva anișor, dar când începusem să pricep pe ici pe acolo cum e cu viața asta, era, zic, un om, un pribeag pe care nici un sat nu voia să îl primească. Umbla călare pe un cal mare și negru. Avea părul auriu și lung, mustăți întoarse ca la unguri și cizme negre și lucioase. Avea o pușcă cu țeavă scurtă pe care o purta mereu sub pulpana hainei. Oamenii se temeau de el pentru că avea mâna iute la mânie și era scurt la vorbă. Nimeni nu ar fi îndrăznit să-i stea în cale. Venea, cerea, lua și pleca mai departe. Lua mâncare, băutură, nu cu de-a sila, dar când cerea, cererea lui era poruncă. Oamenii îi dădeau pentru că le era frică. Nimeni nu știa exact cu ce se ocupă, dar mereu promitea că va plăti ceea ce lua. Și la o lună sau două, venea și plătea de câteva ori mai mult decât făcea. Era om aprig dar drept. Se zvonea că ar fi un fel de haiduc. Jecmănea pe bogătani și dădea la nevoiași. L-au găsit într-o primăvară într-o vâlcea după ce zăpada prinsese a se topi, cu un cuțit înfipt mișelește în spate. L-au îngropat oamenii la capătul cimitirului, aproape de vâlceaua unde îl găsiseră. La câteva săptămâni, malul se surpă și mormântul lui se prăvăli. Ziceau oamenii că nici în mormânt nu are stare. Așa niște haiduci ne-ar trebui… ”
Poveștile moșului despre vremuri care păreau atât de îndepărtate, aproape cu secole în urmă, îl fascinau, îi aminteau de bunicul său, care, în vremea copilăriei sale îl lua pe genunchi și îi spunea în fiecare seară aceeași poveste a lupului cu talangă și cu toate că o auzea în fiecare seară o trăia ca și cum o auzea prima dată. Era un mister, o șoptire tainică în glasul bunicului. Păstorul de pe deal parcă prindea viață înaintea ochilor copilului și parcă auzea în urechi urletul jalnic al lupului condamnat să poarte talanga legată de gât, din pricina căruia muri de foame.

Oare moartea e ca un fluviu liniștit care te prinde în brațe și te duce… la vale spre necunoscut? Sau poate fluviul nu e decât o graniță peste care trebuie să treci să ajungi dincolo…
Așa cum ai trece dintr-o cameră în alta.

Intră pe ușa care scârțâi încet. Își lăsă haina în vestibul, se așeză oftând pe scăunel și își descheie plictisit pantofii. „Ce zi... gândi el, nu-i nimic, mâine ar putea fi mai rău...” Și zâmbi pe dinăuntru. Colegul său de apartament era Ovidiu, un tip mereu vesel și pus pe glume. Avea păr castaniu, ochi, căprui, fața aproape palidă și buze roșii. Vorbea mult și aproape tot ceea ce spunea începea cu „Auzi, să îți spun una...” Avea un defect la picior, de aceea mergea șchiopătat. Pe la vârsta de cinci ani îl călcase un camion peste picior și de atunci nu se mai vindecă. Dar parcă mersul ăsta inegal era pe măsura lui. Infirmitatea asta aproape că nu se vedea și nici nu îl încurca în treaba lui. Era instructor de tir la clubul întreprinderii. L-a invitat și pe el de câteva ori, dar nu îl pasionau atât de mult armele.
Se întinse în pat și deschise televizorul pe canalul de știri. Cuvintele curgeau din televizor, trecând pe lângă urechile lui... Simțea un gust amar în gură... O strângere de inimă... sau parcă nu în inimă, parcă în stomac...Nu îi era foame... De fapt nici nu avusese poftă de mâncare la cantină... A rămas cu parfumul acela în nări...
Ovidiu îngrămădi rufele în cada din baie: „Trebuie să le mai ducem la curățat! S-au adunat cam multe! Auzi, să-ți spun una: la ce concluzie am ajuns azi, după ce am sta și am chibzuit. Mă auzi, sau vorbesc la perete!” „Te aud...” răspunse el. „m-am gândit că dacă ne-am lua mașină de spălat de aia automată, am economisi o căruță de bani! Ei, ce zici? Uită-te un pic la calculele astea!” și îi întinse o foaie de matematică plină de cifre. El aruncă privirea pe foaie dar ca să fie lăsat în pace: „Mda, ai dreptate...” „Se pare că ți-a căzut greu mâncarea azi, am dreptate?” „Mda, nu mă simt prea bine.” „Pa” îi aruncă Ovidiu și ieși pe ușă.
Închise ochii și imagini disparate începură să i se perinde prin fața retinei. Cada plină de rufe, o umbrelă stricată, bunica sa care murise de câteva luni, o masă mare pe care erau cartofi prăjiți, pui la cuptor și varză murată. Masa era așează în fața unei porți mari, în gang, ca acelea prin care intri într-o curte interioară. Parcă venise la masă cu un cunoscut care l-a adus cu o mașină albă, un hârb cum gândea el, și l-a așezat într-un colț. Cartofii abureau încă, varza rozie sticlea sub petele de ulei. Mirosea a pâine proaspătă și a usturoi. Nu apucă să își pună în farfurie decât cartofi pentru că puiul se terminase. Mânca disperat, pentru că se grăbea... Nu știa de ce se grăbește, dar înghițea pe nemestecate. Îmbucături mari de miez de pâine proaspătă și cartofi prăjiți... Se deschise poarta și văzu pentru ce se grăbea: mașina albă cu care venise era gata de plecare. Cunoscutul lui care îl adusese la masă, era deja în mașină și îi făcea semne disperate să vină, dar până să ajungă la mașină, aceasta porni, prinse viteză, și dispăru în ceața de pe drum. După câteva secunde auzi o explozie puternică și își făcu o cruce mare strigând în gura mare: „În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin!” Bunica lui veni spre el și îl sărută pe frunte așa cum făcea de obicei când era copil. „Puiul mamei!” Zâmbea plină de blândețe... El știa că ea murise... dar era atât de bine, încât nu mai îndrăzni să se gândească la nimic. „Puiul mamei!”...

Cerul era albastru deasupra, era atâta liniște și pace... Moartea, desprinderea, plecarea fără valiză... fără rămas bun, așa ca un gest necugetat, fără premeditare, doar întorci spatele și pleci... Ce liniște verde...unduită...











.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!