La deschiderea ușii, căldura m-a copleșit, de parcă aș fi intrat în curentul de aer al unui uscător de păr mânuit de ciclopul responsabil cu ecologia amazoniană. Batalionul de grade Celsius se lupta pentru supremație, înfruntând procentele umidității din aer, însă ambele erau aliate în ambiția fermă de a-mi face o zi mizerabilă.
Autogara din Manaus – capitala imensului stat brazilian Amazonas – deși o clădire modernă, nu este exact locul ideal pentru petrecerea lunii de miere, cât despre cele câteva femei mai coapte care au coborât înaintea mea, se putea foarte bine să fi fost niște soacre exilate.
Cu harta în mână, am pornit-o spre inima urbei populată în zilele sfârșitului de secol XX de vreo 1,3 milioane de locuitori. Amestecul de rase era vizibil, însă se vedeau clar trăsăturile celor cu sânge indian. Străzile erau pline de vânzători ambulanți, care îmbiau trecătorii cu tot felul de bunătăți locale, meniuri extraordinare se duelau pentru captarea atenției olfactive, la fel cum laudele sonore ale bucătarilor se luptau pentru acapararea atenției auditive.
Centrul metropolei mai păstrează ceva din gloria altor decenii, deși clădirile, cândva somptuoase, arătau abătute sub patina timpului și a biciului zeului Helios. Tenta legendară a Manaus-ului a fost susținută și de izolare, orașul nedevenind accesibil traficului terestru decât în a doua jumătate a secolului al XX-lea, când autostrada Transamazonica a legat-o de celelalte centre urbane braziliene.
Aflat la vreo 1.450 km de gura fluviului și înconjurat de imensa și necruțătoarea pădure ecuatorială, Manaus și-a început existența glorioasă odată cu descoperirea aplicaților practice ale latexului (seva arborelui de cauciuc). Între 1890 și 1920 cererea pentru acest produs a fost atât de intensă, încât în relativ scurt timp orașul a început să rivalizeze, în opulență, cu marile metropole europene. Fotografiile acelor timpuri arată indieni care plecau în iadul verde pentru a găsi și cresta coaja arborilor de cauciuc. Colectarea se făcea în diverse containere de lemn care erau deversate, la rândul lor, în altele mai mari. Contactul cu aerul modifica structura chimică, și latexul păstos era transformat în niște bile imense. Mai apoi, acești Sisifi autohtoni rostogoleau zile în șir „bolovanii” de gumă prin desișuri, până la vreun igarape (râu) fără nume, unde bărcile preluau marfa. Supraviețuitorii acestui calvar se întorceau în junglă pentru a da sens amazonian legendei elene.
Pentru cele vreo sută de familii care au prosperat în acea perioadă nimic nu era prea scump. Lenjeria de corp era trimisă în Portugalia la spălat, mobila era importată din Anglia și Italia, iar Franța era sursa de Haute Couture a protipendadei locale.
Căderea imperiului de cauciuc a fost cauzată de doi factori, unul fiind spargerea embargoului de export a plantei, prin inițiativa d-lui Henry Wickham, care a șmanglit niște semințe și le-a dus clandestin în Asia, iar al doilea a fost apariția cauciucului sintetic.
Decizia societății locale, alcătuită în mare parte din aventurieri și pionieri înfometați de îmbogățire, de a construi un teatru, poate părea și astăzi cel puțin bizară. Probabil a fost dorit ca formă de ignorare temporară a luptei zilnice pentru supraviețuire, sau poate că femeile elitei își doreau o felie de cultură europeană în iadul jilav, plin de insecte iubitoare de sânge și temperaturi de incubator.

Clădirea, ridicată în stilul Renașterii italiene de Domenico de Angelis, este un fel de Ateneu local și a fost terminată în 1896, după cincisprezece ani de muncă. Festivitatea inaugurării s-a desfășurat în noaptea de revelion. Fațada elegantă era din nou pictată în roz, asta fiind și culoarea originală, însă au existat perioade când albastrul sau griul a fost alegerea edililor locali.
Domul, care îi conferă o notă ușor religioasă, era acoperit de vreo 36.000 de plăci mici de ceramică vitrificată, evident și ele importate din Europa. Aranjați în diverse forme, în culorile steagului național al Braziliei, solzii sticloși strălucesc și azi sub soarele ecuatorial.
Sala teatrului era magnifică, cu cele trei etaje de loji în formă de potcoavă care îmbrățișează tăcut scena. Toate materialele, aliate subtil în această construcție, au fost importate din Europa: lampadare de cristal, statui, oglinzi venețiene, coloane de marmură de Carrara, precum și structura metalică. Podeaua și fotoliile sunt din lemn brazilian, însă fasonarea lor a fost făcută de meșteri italieni pe bătrânul continent.
Cele 700 de fotolii ale teatrului, îmbrăcate în catifea roșie, chiar și așa, în lâncezeala diurnă, creau o atmosferă Kubrick-iană, plină de mister, spectacol ad-hoc, special pentru mine, deoarece eram unicul vizitator. Pe cortină stătea întinsă și acum, după aproape zece decenii, Yara, mama apelor, împreună cu zeii celor două brațe fluviale, Solimoes și Rio Negro. Pictura imensă a fost creată de artistul brazilian Crispin do Armarl și poate fi ridicată în cupolă fără a fi înfășurată.
Sonoritatea sălii era incredibilă, suspinul unei chitare auzindu-se la fel de bine în cele mai umbrite nișe ale sălii, ca și reverberația unei întregi orchestre.

Surpriza cea mai mare mi-a făcut-o fluviul. Prin nenumăratele mele peregrinări am avut ocazia să văd diverse artere acvatice de dimensiuni remarcabile, însă aici natura își etalează aorta. La o distanță de ocean echivalentă cu distanța dintre București și Mûnchen, apele galbene ale lui Solimoes se lățesc pe vreo șase kilometri. Puțin mai în aval se înfrățesc cu lichidul întunecat al lui Rio Negro, pentru a deveni Amazonul; acolo fluviul atinge, în anotimpul ploios, ușor 20 de kilometri între maluri. După amiază, apa retrasă de reflux lasă să se vadă paradontoza înnegrită a construcțiilor răsfirate de-al lungul malului. Soarele și-a mutat, încet, sediul în zone lacustre, iar fluviul se prezenta leneș și morocănos precum soldații la o oră de educație politică în vremea împușcatului. Doar micile ambarcațiuni ale diverșilor coboclos (locuitori ai așezărilor riverane) îi încrețeau, din când în când, fața bicoloră. Având densități diferite, apele celor două brațe nu se amestecă prea ușor, ele curgând împreună, înfrățite – doi îndrăgostiți pe drumul ales.
La ora incipientă a zilei, portul e viu de forfota umană. Cu pielea strălucind de sudoare, bronzați ciocolatiu și acoperiți ici-colo de petice textile cu pretenții de maiouri sau pantaloni scurți, pescarii își etalează marfa. Coșurile pline cu neamuri de pești necunoscute mie își amestecă aromele cu oareșicare nuanțe indecente. Împreună cu doi caboclos care vor însoți micul grup de turiști în escapada în sălbăticie, fac ceva cumpărături.

Puștiul n-avea mai mult de zece ani. Îmbrăcat într-un tricou albastru și pantaloni scurți de aceeași culoare, stătea atent lângă jgheabul de scânduri aspre care cobora într-un unghi sever către mal. M-a învrednicit cu o privire scurtă din ochii mari, cireșe de Vrancea trase în ciocolată, reluându-și imediat pânda. Puștiul avea un job matinal: era frânar. Între cei trei pereți de lemn, precum aceia pe care se întorc bilele într-o popicărie, coborau cu viteză paralelipipede translucide de gheață. După cum era de lustruit lemnul, puteam să-mi imaginez volumul de trafic zilnic cu elementul de răcire numărul unu al Amazoniei. Puștiul încerca să contracareze efectele legii fizice ale accelerației, cu propria lui greutate. Urmele unor cicatrice pe mâini și antebrațe dovedeau cota de risc a acestei activități care, pentru mine, nu avea fișă de post.
Doi caboclos încărcau alimentele perisabile în niște cutii căptușite cu polistiren expandat, peste care puneau bucăți de gheață. Fructe, apă minerală, legume și zarzavaturi, înghesuite în cutii de lemn, așteptau cuminți mâna care să le pună la adăpost. Cerul și-a îmbrăcat de dimineață o rochiță plumburie, după care se ascundea convingător un soare ilegalist.

În piața ambarcațiunilor, segmentul turism, barca menită să ne ducă în adâncul junglei servea călătorii nesăbuiți sau pe cei cu portmonee categoria muscă. Între cei patru stâlpi ce susțineau o prelată dreptunghiulară, ne-am înghesuit vreo șase persoane, lăsându-i pe cei doi localnici să înfrunte intemperia lichidă care a început fără vreun preaviz. Grefierul cerurilor ne-a dactilografiat, pe cearceaful care ne proteja, o misivă scurtă, dar fermă. Am ieșit pleoștiți din port, în gargara sacadată a unui motor în doi timpi.
Valuri mărunte încercau să încetinească mișcarea și ne arătau disprețul prin stropi grei care ne plesneau peste față.
Vapoare cu alură oceanică stăteau ancorate și așteptau răbdătoare să fie luate în seamă. Un afiș care se legăna pe un vaporaș atenționa călătoarele de posibilele avansuri sexuale ale echipajelor formate dintr-o singură persoană.
Căpitanul a manevrat minuscula noastră navă la punctul de întâlnire al apelor. Valurile lui Rio Negro, întunecoase ca un ulei de mașină folosit peste limita de garanție, și cele lutoase ale lui Solimoes se întâlneau, mai întâi cu neîncredere, apoi se contopeau cu surprinzătoare dedicație.
Barca s-a înclinat ușor când am luat-o la dreapta, pe un braț cu apă neagră, strălucitoare și aproape netedă, ca o piele de amfibian necunoscut. Temperatura acestei supe puțin apetisante era pe undeva aproape de treizeci de grade, iar senzația tactilă dată de lichidul încărcat de minereuri era mângâietoare, aproape erotică.
O mulțime de ambarcațiuni în care pescari solitari vâsleau spre diferite direcții spărgea monotonia peisajului format de cer, apă și pădure ecuatorială. După un timp, malurile au divorțat, iar fluviul a devenit un imens lac care se scurgea imperceptibil în sens contrar. O altă abatere pe o capilară laterală (de vreo 80 de metri lățime) ne-a adus, în sfârșit, după vreo trei ore, la stația terminus. Un debarcader improvizat din patru butoaie roșii legate între ele, precum și o podea din câteva scânduri permiteau accesul la mal.
Casa era simplă, oferind un confort modest care, în acest caz, însemna camere separate și câteva saltele. Între cârlige atârnau hamacuri verzi ca niște păstăi de mazăre abandonate de boabe.
Afară, la umbră, doi bărbați erau prinși în diverse activități domestice, iar o femeie se ocupa de bucătărie. Un copil de vreun an și jumătate necăjea doi căței, în timp ce ochii triști ai unui tucan, încarcerat într-o colivie de lemn, le urmărea mișcările.

Soarele era pe cale să sară cu prăjina arătătorului ora amiezii, iar contururile tremurau în aerul fierbinte când ne-am hotărât să facem o baie, chiar înfruntând riscurile unui nedorit randez-vous cu un banc de piranhas înfometați. Carlos ne-a spus că specia asta nu frecventează apele întunecoase ale lui Rio Negro, dar nu eram convins de cunoștințele de geografie subacvatică ale peștilor în cauză.
După amiază, Carlos a pregătit o barcă pentru o ieșire lacustră. Ploile umflaseră râurile și toată zona era inundată de un strat lichid de cel puțin doi metri grosime.
Viața se mutase în copaci. Păianjeni, fluturi și tot felul de insecte erau cu reședința de vară la etajele superioare ale arborilor. Furnicile și-au construit și ele, printre crengi și liane, niște negi pământii, supradimensionați, cu pretenții de furnicar. Oglinda tremurătoare a râului, devenit temporar lac, ne arăta o junglă cu verticalitatea răsturnată, cuprinsă de frisoane, și un cer de carton ondulat. Barca aluneca nestingherită printre copaci, într-o direcție pe care speram că măcar Carlos să o cunoască.
Făcând abstracție de soare, punctele de orientare erau nule, deoarece firul lichid al Ariadnei își va recăpăta harul abia peste câteva săptămâni, când apele se vor retrage și râurile vor curge din nou.
Întoarcerea la reședință a fost binevenită, răsfățându-ne și cu o moqueca de peixe delicioasă făcută într-o tavă mare.
Întunericul a coborât, fără ezitări, pe la ora șase. Ecuatorul, invizibila ață de tăiat mămăliga, cu care geografii împart planeta în emisfere, separa orele dintre zi și noapte în porții aproape identice. Animalele și-au ales, în decursul miilor de milenii, partea favorită. Insectele, în special țânțarii, iubesc intersecția dintre ele.
Vânătoarea de crocodili s-a amânat cu vreo două ore, din cauza lunii care se încăpățâna să nu apună. Trebuie să fi fost vreo zece seara când am dezlegat barca de la mal.
Cu excepția luminii stelare și a reflecției acesteia în apă, întunericul era total. Norii au abandonat cerul, iar Calea Lactee mi se părea că se prăbușește peste noi, de aproape ce era. În zvâcniri de vâsle înaintam într-o zonă împădurită care era mai mult simțită decât văzută.
Din când în când, Carlos aprindea lanterna și bastonul galben de raze căuta oglinda minusculă din ochii crocodililor. Retina lor reflecta atât de bine lumina, încât puteau fi văzuți de la peste o sută de metri depărtare. Distanța dintre cele două puncte luminoase poate fi tradusă de un vânător iscusit în mărimea și chiar vârsta animalului.
Carlos ne-a arătat două luminițe. Din cocktail-ul prea amestecat al emoțiilor care mă târcoleau, cuburile de gheață s-au relocat brusc în zona lombară. Indianul a coborât pisicește, cu fascicolul de lumină proptit în ochii borfașului de râu. Jmac! L-a înșfăcat de după ceafă și l-a smuls așa de brusc de sub cuvertura subțire de lichid, încât era cât pe-aci să cădem cu toții în apă. Mișcarea razelor luminoase zămislea umbre cu toți copacii din jur, astfel încât făceam parte din miezul unei realități provocator misterioase, dar densă de noduli de spaimă. Ah, dar era un crocodiluț adolescent, abia avea vreo 40 de centimetri, o dimensiune amicală care a deschis valvele încordării și adrenalina a coborât vertiginos la un nivel obișnuit. Modelul la scară redusă a unui crocodil stătea atât de nemișcat în mâna indianului, încât ne-am încumetat să-l atingem. Micul animal a fost curând după asta eliberat, iar tija de lumină și-a reluat activitatea de patrulare. Barca se strecura extrem de lent și silențios printre trunchiuri și rădăcini.
Căutarea a continuat în tăcerea aproape dureroasă, spartă uneori în cioburi tăioase de strigătele vreunei maimuțe urlătoare. Peste apă, sunetele se propagă ușor și distanțele sunt înșelătoare. Strigătul maimuței, deși părea a fi fost din apropiere, era, după spusele lui Carlos, la cel puțin trei km depărtare. Tot el ne-a atenționat la vederea altei perechi de lumini verzi. De data asta, distanța dintre ele mi s-a părut a fi mai mare decât cea dintre farurile unui Jeep. În cele vreo douăzeci de secunde cât a durat apropierea de animal, sângele a semnat rapid un pact de înfrățire cu elementul de răcire numărul unu amazonian. Indianul a coborât din nou în apa puțin adâncă și se apropia imperceptibil. Între timp, lentila spaimei și-a pierdut o parte din dioptrii și am reevaluat distanța dintre ochi la vreo douăzeci de centimetri. Cu toate astea, am fost cu toții surprinși de indian, care, după ce a smuls crocodilul din apă, l-a aruncat cu rapiditate pe fundul bărcii. Era fratele mai mare, un exemplar care putea să aibă vreun metru, poate puțin mai mult.
Când împarți o barcă, în care sunt înghesuiți șase oameni, cu un crocodil care arată clar că nu dorește transport în comun, îți trec prin cap o serie de gânduri contradictorii. Unul, este de regret că nu ți-ai ascultat profesorul de înot să te antrenezi mai serios în domeniu, fiindcă „niciodată nu se știe…”. Altul e constatarea că e greu să imobilizezi un crocodil nervos, într-o barcă mai ales dacă te lași pe spate și îți ridici picioarele în poziția ginecologică. Indianul, care avea o mână blocată cu lanterna, iar cu cealaltă proptea amfibianul protestatar de fundul bărcii, a strigat la noi să-l legăm cu bucăți de funie. Ne-am aruncat noi bărbații, mai mult de spaima de a redresa tangajul, decât din dorința de a le arăta celor trei fete ce înseamnă să fii un Crocodile Dundee fără școlarizare. După ce dihania a fost bobinată cu funia de cânepă și noi ne-am reașezat în barcă, însă nepierzând-o din ochi, am descoperit efectul afrodisiac al feromonilor de spaimă asupra insectelor nocturne.
Þânțarul amazonian are dimensiuni proporționale regiunilor care l-au născut. Adică e … MARE. Pe lângă ei, care veneau puhoi, mai erau tot felul de muște mărunte, înfometate și la granița disperării, care riscau sinucideri japoneze pentru o gură de sânge sau de transpirație. Deci ne-am pricopsit fiecare cu o galaxie personală de înțepături.
N-am reușit să înțeleg cum a putut Carlos să găsească, în întunericul unui ibric plin cu cafea, drumul spre casă. Pe mal erau două luminițe nemișcate. L-am atenționat pe indian că mai era un crocodil prin apropiere. Mi-a zis fără să clipească: „E o pisică” – și spaghetti-ul buzei i s-a lățit într-un tăiețel. Relaxarea după aceste ore de tensiune era evidentă, deoarece am râs cu toții prostește minute în șir.
În canicula nopții, Carlos ne-a istorisit o mulțime de povești despre Amazon, despre junglă, șerpi și alte animale. Pe la trei dimineața, ne-am decis cu toții să mai facem o baie.
– Piranhas dorm noaptea?, a întrebat una dintre fete.
– Clar, a răspuns Carlos, și a continuat: dar se trezesc ușor, pentru că le place carnea turistelor de origine europeană, mai ales când sunt așa pline de adrenalină. E o formă de fezandare pe care peștii ăștia carnivori o adoră.

N.B.- Crocodilul a fost eliberat la sosire.