Stau pe marginea unei prăpăstii reci și întunecate, atârnând în gol cu părul răsfirat în ecouri de aripi frânte. Dar oscilația între viață și moarte nu mă sperie deloc. Pentru că ceea ce alții numesc viață e moartea mea, de aceea sper că pot sări în gol ca să trăiesc; da, cred cu fiecare atom ce îmi constituie neființa că dacă ÎNTREGUL nu mă umple, o va face VIDUL… prăpastia în care încerc cu disperare să mă arunc e salvarea, acesta e drumul pe care poate am fost menită să-l urmez. Și nu încerc nicidecum să devin o martiră în ochii altora, așa cum am făcut de-atâtea ori. Căci de data asta sunt doar EU, decizia îmi aparține. N-am să-i implor pe ei să mă arunce, trebuie să sar! Pentru că dacă descinderea mea pe căile negre ale necunoscutului nu e benevolă și sinceră pe de-a-ntregul, atunci e totul în zadar. Trebuie să caut momentul potrivit, să mă arunc precum Viața se aruncă în Moarte pentru a Renaște. Aș putea spune că m-am născut fizic ca să mor spiritual și nu m-aș face prea bine înțeleasă. Aș fi acuzată de o pleiadă de postmoderniști atotștiutori că n-am substanță, că ceea ce scriu, afirm, trăiesc sau simt nu valorează nimic. Cum să îi lămuresc oare că nu e așa? Mai bine zis, de ce aș încerca să o fac? Căci ei nu mă știu și nimeni nu mă știe, iar ceea ce sunt eu n-a mai fost nimeni, sunt precum oaia neagră a unei turme imaculate… multă vreme m-am străduit să fiu așa cum mă vor ei, fadă și realistă, dar nu pot! Căci în mine ard culori și se zbat aripi închise de prejudecăți… în mine se naște în fiecare zi ceva nou, nu pot pretinde că nu e așa. Privesc doar ochii trecătorilor și sufletul meu vede în deșertăciunea străinilor de azi mângâierea prietenilor de mâine. Eu țes povești și mă împletesc cu ele, devin una cu fantezia, răsar și rodesc precum pomii primăvara devreme… de ce să mi se spună atunci că scoarța mea e putredă? De ce să fie târâtă în noroi și ultima picătură de pasiune albă? De ce mi se spune zi de zi că nu valorez nimic dacă nu sunt ca și ceilalți, că nu pot realiza nimic fără ei? Mă salvează câte o virgulă pusă greșit între subiect și predicat sau un cuvânt tradus la întâmplare într-o carte- îmi spun: iată PUTEREA, să vezi cum în mâinile tale de tipograf al durerii se naște un lucru atât de fragil, încât simpla atingere a unei minți străine îl va vătăma (precum omul curios și demonic în neștiința lui sfarmă vasul nou al olarului încă de pe roată, pentru a-I încerca rezistența), să știi că tu însuți poți schimba percepția lumii întregi traducând Biblia greșit, aceasta te face puternic. Virgula ta călcătoare de reguli, chiar, va stârni confuzii, indignări… păcat însă, sărman tipograf, nu vei merge până la capăt, căci lumea care crezi că te susține și fără de care pari a nu putea trăi te va obliga la gestul ucigaș al artei tale sincere: “greșeala” ta va apărea în erată!!! Desigur, aș putea să fiu puternică astfel, dar cât ar ține?! O clipă, iar clipele nu mă satisfac de ajuns în nevoia mea de putere… vreau timpi geologici măsurați cu precizie de metronom, vreau ABSOLUTUL (da, haideți, condamnați-mă, minimalizați-mă și ardeți-mă pe rug pentru că mai cred în ceva; ucideți-mă cu pietre și poate atunci veți fi satisfăcuți, mă veți putea cataloga drept “hoit” și voi inspira și eu un cuvânt pe care vă place să-l auziți!)
Dar mă puteți ucide de mii de ori, voi cu pietrele voastre sângerii, era o vreme când v-aș fi implorat să faceți asta ca să scap de o durere pricinuită tocmai de sufletul meu viu într-o lume moartă, dar nu acum. Acum am prăpastia mea care mă așteaptă ca un dar divin într-un colț de suflet. Simt și gust suferința altfel de-acum, nu mai văd Moartea ca o salvare, pentru că știu că ceea ce alții numesc Moarte e doar o iluzie, un lucru pur fizic, ca și multe altele care nu sunt ce-ar trebui să fie. Nu pot și nu vreau să mor ca cei pe care îi cunosc să vină cu flori la mormântul meu și eu să îi veghez în schimb din Ceruri. Nu vreau nici măcar să mor ca să văd ce e dincolo, nici ca să mă călesc și să devin puternică prin pedepsele Iadului… Greu de crezut, dar nu vreau nici măcar să mor pentru iubirea care mă sfâșie, care mă devorează zi după zi, care mă pătrunde, mă ucide și mă învie succesiv și mă lasă să ies în lumina Soarelui pentru a mă arde de fiecare dată… nu vreau să mor așa cum vroiam până acum, ca să închei suferința- eram o lașă- oricum, suferința nu se termină niciodată. Dacă ar fi să mor, aș muri altfel decât ceilalți și în momentul de față prăpastia mea deschisă prietenește de acum mă îmbie cu mirosul ei de sânge negru uscat. Să sar acum și să las totul în urmă. Pe tine, cu tot răul pe care mi-l fac iubindu-te. Dar viața mea ești tu- sărind ucid și cel mai frumos sentiment pe care putea să-l izvorască toată culoarea mea. Căci eu nu sunt ca ei- dulce minune- și nici tu nu ești; de ce nu ne-am iubi?! Îi simt gâtuiți de tăcerea lor aspră, vulturi nesătui deși au gușile pline de sânge… o nu, să îi lași să mă ia cu ei! Să mor strivită de pietre sau ciupită de ciocuri hulpave mi-e totuna. Dar nu mă lăsa să-i mușc și eu- aș deveni la rându-mi vultur, feroce și egoist, ucigând pentru a supraviețui… ține-mă tu de mână ipotetic, așa cum facem NOI toate lucrurile, șterge tot ce ai urât vreodată în mine și iubește sau măcar respectă curajul meu în fața pliscurilor nedrepte ale vieții. Sărută-mă o primă și ultimă dată în timp ce viața mi se scurge la picioarele tale, dă-mi drumul mâinii și plutește mai departe în perfecțiunea ta de înger al Vieții și Morții, iubește-mă urându-mă și salvează-mă lăsându-mă fără vlagă în ghearele lor. Ia sufletul meu și arde-l, stropește-ți hainele cu cenușa suferinței mele și iartă-mă. Azi a murit și o parte din tine, știu.
Stau pe marginea unei prăpăstii reci și întunecate, atârnând în gol cu părul răsfirat în ecouri de aripi frânte. Vântul îmi șuieră în urechi și mă înfioară gândurile care îmi dau târcoale de o vreme. Nu. Nu, îmi spun și mă ridic cu o ultimă sforțare. Nu voi muri aici, așa. Prăpăstii poate găsi oricine, dacă cercetează în sine atent. Eu, însă, voi aștepta să vină vulturii. Și știi de ce? Pentru că vreau să-mi vezi, să-mi miroși și să-mi guști fiecare picătură de sânge, vreau să îmi simți viața scurgându-se din mâinile tale ca nisipul dintr-o clepsidră. Þi-ar fi greu să cobori după mine în prăpastie, nu-i așa?
Și iată cum, iubire, fără a vrea sau a ști, mi-ai ucis încă o dată moartea…