agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4219 .



Tablou sentimental cu vaci Siementhal
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Dusan Baiski ]

2004-11-08  |     | 



Panglicile de hârtie creponată se zbăteau spasmodic printre valurile de fum și căldură ce se ridicau din sală. Cu tâmpla dreaptă culcată pe masă, mirele părea că se pierduse în somnul de veci. Doar neamțul Ihliebedih știa că Marco nu adormise. Ori nu chiar de tot. Îl trăda una dintre pleoape și ochiul ce privea fix la paharul din față. Mirele știa, la rândul lui, că Ihliebedih îl vânează, îi caută privirea, că ar face orice numai și numai să-l scoată până afară, într-una din sălile căminului cultural și să-i arate revista porno pe care o ținea împăturită sub haină.
Cineva deschise câteva geamuri și dinspre uliță răzbătu ciripit de vrăbii. Parcă lovit de tăria aerului de dimineață, Pișta Þiganu atacă în forță o horă sârbească.
- Așa, Pișta, așa, să crape dușumelele! – urlă nașul, pocnindu-și degetele deasupra capului și dădu să se ridice. Dar se opri brusc. Mâinile îi căzură inerte pe lângă trup. Își coborî încet privirea spre sticla cu țuică de pe masă. Încercă s-o apuce. Capul i se înclină ușor spre umărul drept. Privi mustrător la recipientul ce părea că se îndepărtează. Simți cum i se taie picioarele.
- F...te-te-aș... – îngăimă, după care se prelinse încet între scaun și masă.
- Þi-am spus! – îi șuieră nașa la ureche, încercând să-i desprindă mâna pe care acesta, în cădere, i-o încleștase de un picior. Þi-am spus!
Îl pocni puternic peste cap.
- Haide c-au ajuns măgarii, nenorocitule!
În lumina albăstrie a zorilor, afară se întrezăreau spinările a doi măgari legați de o tiligă.
„Trebuie să mă țin tare!“ – își dădu mirele curaj. Prin partea goală a paharului întrezărea chipul deformat al lui Ihliebedih. Apoi nu-l mai văzu decât în momentele în care între ei nu se mai interpuneau siluetele unduitoare și, totodată, provocatoare, ale femeilor din lanțul dansatorilor. De fapt, bărbat nu era decât Bogdan, cel care conducea hora. Ceilalți fie zăceau cu tâmplelele sau frunțile proptite în mese, fie priveau absenți, încremeniți în scaune, fie se aflau afară, la vomitat.
Doar pentru o clipă își ridică mirele capul că neamțul îi și agăță privirea și-i arătă de sub haină colțul revistei. Marco închise ochii. Ihliebedih își bătea joc de el. Îl tachina în văzul lumii. Se întoarse discret spre Stanca, mireasa lui. Aceasta adormise cu fruntea lipită de masă, cu amândoi pantofii în poală. Coronița din floricele de dantelă și voalul i se desprinseseră pe jumătate din coc și-i atârnau într-o parte.
Preț de câteva secunde, acordeonul lui Pișta fu acoperit de răgetele măgarilor. Marco își întredeschise iar ochii. Ihliebedih îl privea țintă, rânjind, cu dintele-i de aur strălucind în lumina becurilor. Nu-l luă în seamă, fiindcă i-l ascunseră din nou pleoapele. Însă numai preț de câteva clipe. Neamțul reapăru în mintea lui Marco. Imagini din amintiri. Ihliebedih, tânăr, mult mai slab și fără chelie. El, Marco, mic. Alături de ei, Nicolae, colegul de clasă și de bancă a lui Marco. Toți trei în pișoarul WC-ului de la cinematograful lui Toni-Mozi, în pauza dintre două filme de duminică. Ihliebedih scoase din buzunarul de la cămașă o fotografie alb-negru, cu o tipă în pielea goală. „Mamăăă!“ – exclamară puștii în cor. „Vă uitați atent la ea, apoi închideți ochii și vă închipuiți cum o mângâiați pe țâțe... Așa...așa... simțiți cum vă crește...așa... da... așa... așa...“ Când deschiseră ochii, neamțul se masturba de zor. Au fugit râzând înapoi în sala cinematografului. Toni-Mozi tocmai trăgea perdeaua de catifea albastru ultramarin ce împiedica să pătrundă în sală lumina de afară, din curtea pe unde se ajungea la sala proiectorului, acolo unde se afla grădina de vară și WC-ul. Apoi, după un minut, se auzi torsul proiectorului și pe ecran începu „Jurnalul“. Altul decât cel de dinaintea primului film. Tovarășele sovietice secerau aliniate într-un lans imens de grâu. Þesătoarele din București dădeau producții record. Iar agricultoarele din Banat mulgeau niște vaci Siementhal cu ugere gigantice... Aici puștii, adică Marco și Nicolae, au început să chicotească. Au râs până le-a răsunat după ceafă câte o palmă zdravănă, lipicioasă. Din rândul de scaune din spate îi potopi un miros înțepător de lavandă amestecată cu spirt medicinal. Mirosul inconfundabil al lui Ihliebedih.
Răgetul măgarilor rupse brutal filmul amintirilor. Marcă deschise ochii. În fața sa, pe masă, între pahar și tortul miresei apăruse o revistă cu o femeie goală pe copertă. Privi spre Ihliebedih. Acesta îi zâmbea satisfăcut și-i făcu semn cu degetul mijlociu îndoit. Mirele se întoarse către Stanca. Femeia zăcea în aceeași poziție, cu fruntea lipită de masă și sforăia. Se uită spre nașă. Marina îi zâmbea și ea, arătându-i de trei ori câte zece decete plus alte patru.
O palmă peste spate îl dezmetici. Șirul de dansatoare, cu prietenul său, Bogdan, în frunte, se nimeri pe neașteptate în spațiul dintre miri și perete.
- Acușica încheiem! – îi strigă soacra la ureche, continuând să joace și să gâfâie plină de transpirație.
Ajuns în dreptul lui Pișta Þiganu, Bogdan scoase o bancnotă de cinci sute de mii, o scuipă și o lipi de fruntea tuciuriului. Cu gura până la urechi, Pișta prinse subit putere. Burduful acordeonului se desfăcea larg între brațele sale, mai gata să se rupă în două. Þiganul mărise considerabil ritmul. Femeile din horă continuau să danseze. În sală plutea un miros nedefinit de amestec de țuică, vin, bere, transpirație și vomă. Din când în când, câte-o femeie se desprindea din horă și se prăbușea frântă pe scaun. O alta, întrucâtva odihnită, îi lua repede locul. Lumina de afară devenea tot mai puternică, estompând strălucirea becurilor din Căminul cultural. Privirile celor din sală se întorceau tot mai des către uliță. Măgarii prinseseră viață și începuseră să mănânce iarbă din tiligă.
Zâmbetul dispăru de pe buzele lui Pișta. De pe tâmple îi curgeau șiroaie de sudoare. Muiase ritmul. Îl dureau cumplit buricele degetelor, falangele și spinarea.
- Mânca-v-ar lupii de măgarii dracului! – șuieră el printre dinți, privind cum smulgeau cu botul animalele de afară iarba din tiligă. Trebuia să mai întindă de foalele instrumentului de cântat până când măgarii răgeau pentru a treia oară. Atunci era semnalul de plecare. Îl străfulgeră o idee și nu stătu mult s-o rumege. Cum ajunse conducătorul horei aproape de el, coborî de pe scenă și, continuând să cânte din acordeon, trase șirul de dansatori după el, până în stradă, lângă tiligă. Se opri lângă măgari.
- Rageți, fire-ați ale dracului de putori!
Patrupedele nici nu-l băgară în seamă.
- Cântă, bre, Pișta, cântă!
Pișta își dădu seama că degetele aproape i se opriseră din alergatul nebun pe butoanele și clapele acordeonului.
- Cântă, Pișta... – îngăimă el, lovind cu piciorul în glezna unuia dintre măgari, dar prea slab pentru ca animalul să-l bage în seamă. Se apropie de urechile acestuia și porni să umfle vârtos burduful instrumentului.
O dată muzica ieșită în stradă, ultimii bărbați ceva mai puțin aghezmuiți din sala Căminului cultural adormiră cu tâmplele sau frunțile pe mese. Unii chiar se lungiră pe băncile lungi de lemn și acum sforăiau de mama focului.
Nașa Marina umplu un pahar cu apă și se apropie de urechea lui Marco.
- Treizeci și patru de mii! – îi șopti, arătându-i spre poșeta pe care o ținea strânsă la subsioară. Să fie cu noroc! Socrii au cotizat gras...
Nu termină tot ce avea de spus. Stanca se foi pe scaun, oftă din rărunchi și, în cele din urmă, se îndreptă de spate. Perișorii fini și negri de pe buza de sus mai păstrau destule fire din zahărul-pudră presărat pe prăjituri. Una dintre lentilele groase ale ochelarilor era pe jumătate acoperită cu frișcă. Mireasa își miji ochii, mai răsuflă o dată adânc și-și lipi iar fruntea de masă. Unul dintre pantofii pe care-i ținea în poală îi căzu pe podea și se rostogoli sub scaun.
În ușa Căminului se ițiră câțiva dintre câinii care dăduseră toată noaptea târcoale. Paia bucătarul le mai azvârlise niște oase, însă acestea nu fuseseră îndeajuns de convingătoare pentru foamea patrupedelor. Șeful haitei, un maidanez alb cu negru, cu o ureche ce părea a fi ruptă după felul cum atârna, își făcu puțin curaj și pătrunse în sală. De aici până la primul scaun gol și până la prima masă încărcată cu resturi de carne, sarmale, ciorbă de perișoare și prăjituri nu mai fu decât un singur pas. Cineva aruncă însă cu o farfurie. Lovit, câinele sări de pe masă chelălăind și dispăru în stradă, urmat de haită.
În momentul acela se auzi răgetul unuia dintre măgarii de afară. Dansatoarele sparseră hora și, chiuind, se repeziră la intrarea în Căminul cultural. Careva dintre ele se izbi violent de Pișta Þiganu. Acestuia puțin îi lipsi să se împiedice de treptele de la intrarea în Cămin și să cadă cu acordeonul peste el.
- Pe masă, pe masă! – chiuiau femeile năvălind în sala nunții. Câțiva bărbați, vădit deranjați de zgomot, se frecau de zor la ochi.
- Mirii pe masă! – strigă și Bogdan și se apropie împleticindu-se de masa mirilor.
Marco apucă să ascundă revista porno în buzunarul de la piept. O înghionti pe Stanca.
- Ce vrei...? – mormăi mireasa bombănind.
- Muzica, unde-i muzica? – întrebă careva și hărmălaia se potoli ca prin farmec.
Femeile se priveau una pe alta nedumerite. Una își aminti că-l văzuse prăbușindu-se pe treptele de la intrare. Într-adevăr, Pișta era exact acolo. Capul i se sprijinea de prima treaptă. Acordeonul zăcea alături, fără viață.
- Măi, ăsta a murit! – exclamă Bogdan.
Se auzi un murmur. Femeile se buluciră să-l vadă pe mort. Îl apucară de mâini și de picioare, îl duseră în sală și-l întinseră pe o bancă.
- Mort pe dracu! – strigă Ihliebedih. Scoase din buzunarul pantalonilor o sticlă de un sfert, îi desfăcu dopul de plastic și începu să toarne conținutul pe fața țiganului.
- Chiar că e mort... Dumnezeu să-l ierte că tare frumos a cântat...
Atunci buzele lui Pișta se mișcară. Păreau că vor să sugă dintr-o țâță invizibilă. În sticla lui Ihliebedih nu fusese altceva decât țuică.
Pișta întredeschise ochii și porni să pipăie în jur.
- Acordeonul...
- Þi-l aduc eu! – strigă Marina, pasându-i mirelui poșeta. Reapăru în câteva secunde, cu acordeonul larg desfăcut, cu una din părți târându-se pe pardoseala de lemn. La fiecare nod sau denivelare a scândurilor din podea se auzeau sunete muzicale, scurte.
- Când mă plătiți? – întrebă Pișta cu o voce stinsă.
Marcă dădu din umeri. Apoi scoase din buzunar portmoneul, numără opt sute de euro și-i întinse muzicantului. Acesta înșfăcă hârtiile și le înghesui la piept, într-un loc știut numai de el.
- Mirii pe masă! – strigă nașa și chiui cât o ținură bojocii.
- Pe masă, pe masă! – îi răspunseră femeile țipând
Marco o lovi iar cu cotul pe Stanca. Din poala miresei se rostogoli și cel de-al doilea pantof. Coronița și voalul se desprinseră de tot din părul femeii și doar blaturile tortului din față, acolo de unde se tăiaseră câteva felii pentru cei mai pofticioși, aminteau că tortul e tort, iar coronița – coroniță.
- Nu poate fina, să urce nașa! – răcni Ihliebedih.
Urmară câteva clipe de tăcere. Ceva nu era în regulă cu propunerea neamțului. Cine mai pomenise ca nașa să urce pe masă, se întrebau femeile mai în vârstă.
- Și ce dacă? – întrebă careva. E totuna...
La ora aceea, majorității îi era totuna.
- Hai, sus, pe masă!
Marco se ridică. Atinse cu piciorul ceva moale. Privi alături. Nașul dormea dus, sub scaun. Lângă el, șeful haitei de câini îi lingea voma.
- Hai, Marco, sus, să te vedem.
Marco se cățără pe scaun. În clipa în care puse piciorul pe masă, de sub haină îi alunecă revista porno a lui Ihliebedih. Îi îngheță sângele în vine. Dură o veșnicie până când îi fu limpede că revista nu se va opri pe masă, în văzul tuturor. Se liniști abia când poza cu femeia goală de pe copertă căzu sub masă, alături de naș. Atunci începu și Pișta Þiganu să tragă vârtos din burduful acordeonului. Atmosfera se încinse din nou.
- Nașa pe masă! Nașa pe masă, scandau câteva femei cu obrajii plini de flăcări.
- ... pe masă... pe masă... le răspunseră în cor câțiva bărbați treziți din somn, căscând.
Marina nu se lăsă rugată. Se prinse de spătarul unui scaun și ridică un picior.
- Coronița, puneți-i coronița și voalul...
O femeie luă coronița de lângă tortul miresei și o îndesă pe cocul ca de activistă de partid al nașei. Coronița căzu cu tot cu cele două-trei agrafe rămase și părul negru al Marinei se prelinse valuri-valuri peste umerii dezgoliți. Marco o privi lung, cu ochii sclipind.
Măgarii porniră să ragă în duet.
- Hai, dați-i drumul!
Marco o apucă pe nașă de mână. O luară peste mese, fără să le pese de farfurii, de bolurie cu ce mai rămăsese din ciorba de potroace, de tăvile cu prăjitură și friptură.
- Dansați, dansați...
Maestrul de ceremonii nu era altcineva decât Ihliebedih, cu pomeții mari și îmbujorați ca două piersici. Mirosul de lavandă ajunse până la nasul lui Marco. Neamțul mirosea întotdeauna a lavandă.
O apucă pe Marina de mijloc, în pași de dans, învârtindu-se din când în când, atent să nu calce vreunul din ei în gol. Ajunseră la masa de lângă ușă. Acolo fură luați pe brațe de femei și duși în tiligă.
- Acasă, să mergem acasă, la fulgi!
Ihliebedih continua să facă pe maestrul de ceremonii. Îl puse pe Pișta să urce și el în căruță. Scoase o bancnotă de douăzeci de euro, o scuipă și o lipi de fruntea țiganului.
- O polkă, Pișta, o polkă pentru mine...!
Muzicantul se dezlănțui de parcă abia atunci luase acordeonul în mâini.
- Să mergem! – strigă o femeie bondoacă, îmbujorată, gesticulând.
Femeile se uitară lung una la alta. Lipsea ceva și, pe moment, nu-și dădea niciuna seama ce anume.
- Păi, așa, fără naș?! – se minună soacra mică, sprijinindu-l pe socru mic.
- Da... da..., unde-i nașul? – se întrebară nuntașele în cor.
Din Căminul cultural începură să iasă bărbații unul după altul, bombănind și frecându-se la ochi. Unul chiui și pocni cu degetele. Apoi scoase o sticlă de un sfert din buzunar, îi smulse dopul de plastic alb și dădu pe gât ultimele înghițituri de țuică. După care dădu cu recipientul de trotuar, de zburară cioburile în toate părțile. Unul dintre măgari porni să ragă în draci.
- Căutați-l pe naș! – strigă neamțul, disperat că vocea sa pițigăiată nu va acoperi glasul patrupedului.
Câteva femei se repeziră în Cămin. Cei rămași afară începură să danseze polka pe lângă tiligă. Careva înjură, fiindcă Pișta nu prea mai păstra ritmul. Trecură câteva minute bune până când în ușa clădirii apăru figura tristă și adormită a nașului.
- Ia priviți, priviți cu ce se ocupă nașul! – chiui una dintre nuntașe, fluturând deasupra capului revista porno a lui Ihliebedih. Stătea sub masă și se uita la poze. La ce dracu a putut să vadă în întunericul ăla?
- Vaaaai... fata mea, vaaai! – prinse să bocească teatral soacra mică, cu mâinile prinse de propiul coc. Pleci și ne lași singuri pe lumeeee... fata meaaaa...
Râsete înfundate.
- Stanca, unde-i Stanca? – se dezmetici socrul mic brusc apărut în ușa Căminului cultural.
- Mireasa, care a furat mireasa? – strigă Ihliebedih.
Socrii mici se repeziră să-și scoată fata. Și, într-adevăr, o aduseră, dar mai mult pe sus. Mama ei se căznea să-i înlăture de pe ochelari resturile de frișcă. Stanca, ținută de sub braț de tată, își miji ochii.
- Deja s-a făcut de ziuuuu...? – îngăimă mireasa.
Întrebarea se transformă într-un căscat prelung. Privind-o, ceilalți se molipsiră. Mai ales bărbații. Urmă un cor de căscaturi zgomotoase.
- Urcați-i în tiligă! – răcni Ihliebedih.
Nu se mișcă nimeni.
- Urcați-i în tiligă! – răcni Ihliebedih din nou.
Nașul și mireasa fură aruncați în căruță, pe grămada de fân.
- Nu mai am loc să cânt! – strigă Pișta și-l împinse pe naș de lângă el.
Careva biciui măgarii și tiliga porni din loc scârțâind, cu alaiul în urma ei.
- Cântă și tu un ceardaș, Pișta! – strigă un tip mustăcios, brunet, care se sprijinea în mers de loitra tiligii... Hai, mă, te plătesc, ce naiba...
- N-am loc! – răspunse Pișta.
Nașul... nașul să coboare, să cânte muzica! – ordonă Ihliebedih.
Oamenii îl traseră jos pe naș. Acesta se puse pe înjurat și blestemat, însă nu-l lua nimeni în seamă și, în scurt timp, când ajunse alaiul în dreptul unei case cu băncuță la poartă, acesta se opri, se așeză și adormi imediat. Câteva gâște, vădit deranjate, se puseră pe gâgâit.
Alaiul se târa încet-încet spre casa mirelui. La fiecare colț de stradă din el se desprindeau câte unu, doi, trei nuntași. În urmă se forma un alt alai, de câini scăpați de prin curți. În fața porților, babe și moși fără somn, stârniți de acordeonul lui Pișta și de chiotele femeilor. Curiozitatea îi determina să se alăture nuntașilor, dar la vreo cincizeci-șaizeci de metri mai în spate, în urma câinilor. Casa mirelui nu era departe. Dinspre răsărit, razele soarelui scăldau deja coroanele salcâmilor și prunilor de pe o parte și alta a uliței într-o lumină aurie.
Alaiul ajunse la casa mirelui. Poarta acesteia era larg deschisă. Soacra mare aștepta nuntașii ținând în mâini un platou uriaș, plin cu prăjituri. Iar socrul mare trăgea de zor dintr-o sticlă de bere. Mai încolo, la poarta vecinului din fața casei, staționa „Mercedesul“ mirelui, plin de flori de plastic lipite cu bandă de scoch. Cu „Mercedesul“ a dus-o ieri pe mireasă la Primărie, la căsătoria civilă, iar după aceea și la biserică.
Ihliebedih opri măgarii. Lumea formă în grabă un semicerc cu deschizătura spre poarta casei mirilor. La început generos, semicercul se strângea tot mai mult. Speriați, măgarii se smuceau în hamuri. Unul dintre ei porni să ragă, acoperind ceardașul cântat anemic de Pișta.
- O sârbă, băi, țigane! Suntem la noi acasă, ce mama dracului! – strigă socrul mare, cu mâna dreaptă înfiptă de stâlpul porții.
Pișta se supuse.
- Jos cu ei, jos cu ei! – strigă Ihliebedih, cu degetul spre tiligă.
Nu fu nevoit să repete. Cei din căruță fură trași jos.
- Stancooo... cui ne lași, fata mea...? – se bocea soacra mică, acum de-adevăratelea.
- La dracu, nu suntem handicapați – mormăi socrul mic, cu mâna în buzunar, pe gâtul unei sticle de bere plină cu țuică. Până la urmă se hotărî, scoase recipientul și dădu pe gât câteva înghițituri de tărie. După care râgâi zgomotos.
În clipa aceea, chiuind și țipând, pe poarta casei socrului mare năvăliră vreo patru-cinci băietani cu perne descusute în brațe. Îi înconjurară numaidecât pe mire și pe mireasă, pe naș și pe nașă. Apoi își băgară palmele în perini, scoaseră de-acolo câte-un pumn plin de pene și le aruncară în sus. În câteva secunde, ulița, nuntașii, câinii ce lătrau stârniți și cei curioși fură umpluți de fulgi de gâscă. Părea că iarna poposise pe stradă în plină lună septembrie. Oamenii chiuiau, cu brațele fluturând prin furtuna de fulgi.
Atunci Marco o prinse pe Marina de braț și o trase brusc înspre „Mercedes“. Descuie portiera, o împinse pe nașă în mașină, urcă precipitat, porni caii-putere și, în chiotele nuntașilor, „Mercedesul“ demară în trombă.
O luară înspre șoseaua principală, Iar de-acolo, spre graniță. Spre Cenad. O vreme, nu spune niciunul nimic. Marina căsca de zor. Marco reuși să-și aprindă o țigară. Duzii alergau bezmetic de-o parte și de alta a șoselei. Trecură prin Cenad ca vântul. Lui Marco nu-i păsă nici de polițistul apărut din senin în mijlocul șoselei, nici de căruța ce traversa agale șoseaua, în plin centrul comunei, aproape de biserica ortodoxă. În câteva minute lăsă în urmă câteva gâște călcate și fosta zootehnie, cu grajduri aliniate de-o parte și de alta a panglicii de asfalt. Cu vreo câteva sute de metri de cătunul numit Icar, după numele abreviat al fostului institut de cercetări agricole, se auzi un bubuit. Cu greu reuși Marco să țină volanul drept. Frână puternic.
- Uite ce vaci frumoase! – bombăni Marina, cu ochii holbați la o cireadă de vaci Siementhal ce pășteau la marginea șoselei. Dar nu e bine să mănânce iarbă poluată...
- Bagă-ți ceva-n vacile tale! – urlă Marco și coborî.
Era evident: avea pană la roata din dreapta față. Deschise portbagajul. Scoase de-acolo roata de rezervă și o aruncă jos. Spre disperarea lui Marco, aceasta căzu moale. Cerul începu să se apropie de Icar, de fosta unitate militară de grăniceri, de fostul turn de pază și chiar de duzii de la margine.
- Mergem pe jos! – decretă Marina. Bani avem destui. Treizeci și cinci de mii de euro... Un concediu de milioane, nu-i așa, iubitule... Dar unde mi-i poșeta, poșeta meaaaa! – urlă.
Mirele o privea năuc.
- Care poșetă? – se miră acesta. Păi...
- Þi-am da-o ție, nenorocitule! Ce-ai făcut cu ea, nenorocitule! Concediul meu pe Coasta de Azur s-a dus dracului, concediul meu...
- Mai taci o dată, că nu tu ai pierdut banii, ci eu.
- Cum, tu, nenorocitule? Nu a fost planul amândurora? Crezi că ți-ar fi dat soacră-ta treizeci de mii numai să-i iei fata de nevastă? Nu, eu am aranjat totul, eu i-am lămurit, nenorocituleeee...
- Mergem pe jos și tot trecem de vamă.
- La ce să mai mergem. Că nu avem nici un sfanț!
- Am eu două mii și ceva, că doar nu ți-am dat toate plicurile cu daruri – încercă Marco să salveze situația și o privi galeș, cu speranța că iubita lui îl va ierta. Nici acuma nu-și dădea seama cum de uitase de poșeta Marinei. Știa că femeia i-o dăduse, însă nu știa ce făcuse cu ea.
- Cum să mai merg cu tine, că nici roata de rezervă nu ești în stare s-o repari la timp? Ce facem cu doar atâția bani la mare, nu te gândești creier de gâscă? Vaiiii, ce mi-ai făcut!
Marina se puse pe plâns. Marco lovi cu piciorul în roata spartă.
- Trebuie să mergem în sat. Să chemăm pe careva să repare roata.
O luară obosiți și plini de nervi spre Icar. Un stol de ciori recu croncănind pe deasupra lor. Soarele se ridicase deja binișor pe cer și anunța o zi fierbinte și plină de praf. Un tractor ara de zor undeva spre orizontul dinspre pădurea Cenadului, spre nord-vest. Apoi nu se mai auzi nici acesta Pătrunseră în cătun. Þipenie de om. Geamurile fostei cazărmi erau bătute în cuie. În deapta, clădiri părăsite. Nu li se auzeau decât pași tărșâiți pe asfaltul șoselei. Se opriră amândoi în același timp, nedumeriți și nehotărâți. În aceeași clipă de liniște auziră aceeași muzică. Era o muzică foarte cunoscută. Semăna cu muzica pe care o cânta Pișta Þiganu. Se întoarseră concomitent. Le era limpede că sunetele veneau dindărătul lor. Într-adevăr, dinspre Cenad, pe linia șoselei, între cele două șiruri de duzi ce se pierdeau în negura de la marginea comunei, se zăreau două faruri. Spre ei venea o mașină. Cum se apropia autoturismul, muzica se auzea tot mai tare.
- Ãsta-i Pișta! – exclamă Marco.
Marina își desprinse din păr coronița de mireasă și voalul și le aruncă în șanțul de la marginea șoselei.
Muzica se auzea tot mai limpede. Și tot mai limpede distingea Marco și melodia. Era în mod evident o polcă. Farurile deveneau din ce în ce mai mari. Fază lungă în plină zi. Marco și Marina se dădură pe marginea drumului, fluturând din mâini. Autoturismul nici gând să oprească. Se apropia ca o mașină de formula 1.
- Ce dracu... ăsta... – mormăi Marco năuc.
Abia în dreptul lor frână autoturismul. Dar nu se opri. Geamul uneia dintre portiere era lăsat în jos. Pe acolo zăriră pentru o clipă chipul îmbujorat al lui Ihliebedih și fața întunecată a lui Pișta Þiganu aplecată peste foalele în mișcare ale acordeonului. Și tot pe-acolo zbură afară un obiect albastru. Și flutură o mână. Marco simți în nări o dâră ușoară de miros de lavandă. N mai încăpea la îndoială. În mașină se aflau Ihliebedih și Pișta Þiganiu. Autoturismul dispăru pe curba ce urma capătului de sat.
- Asta-i poșeta mea! – țipă Marina și se repezi să ridice obiectul de pe panglica de asfalt. Cotrobăi înfrigurată. Banii... au furat banii... vai, mi-au furat toți banii, nenorociții, mi-au furat toți banii...
- Ne-au furat – accentuă Marco, mijindu-și ochii la ugerele cât roata de la car ale vacilor Siementhal ce pășteau la marginea drumului.


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!