agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-11-23 | | Plânsul meu de copil scutură cămășile de pe sfinți atâta timp cât retrăiesc cu amărăciune căderea porumbiței din cer. Viața ei e ca și a noastră, o picătură de sânge, iar în ochi îi recunoaștem aceeași sfială de albastru. Era o seară caldă de vară, cu un cer înstelat și o lună ce se încăpățâna să fie plină. În apropierea locului în care a căzut, eu îmi privisem cu admirație focul mocnit, impactul ei cu solul înierbat speriindu-mă. M-am apropiat cu sfială de pasăre și am întors-o pe toate fețele, i-am căutat eventualele bătăi ale inimii, și am vrut să renunț. Din crengi aruncate-n foc, încercam să fac o cruce, să o înmormântez după ritual, dar brusc vocea caldă a porumbiței mi se adresează: - Ca orice pământ ce se-ntoarce la pământ, sunt aici în trecere, iubind în fugă, gândind cu dezechilibru. Mă golesc încet sau mă abțin să rostesc cuvântul iubire, un nume curând pierdut. Iar durerea din aer va trece. Tainic și deplin mă voi regăsi. Urmează să rezist câteva clipe monotone care vor bate-n pereții inimii mele de porțelan și marginile mele de pasăre vor fi alungate prin bătaia clopotului interior. - De pe ce meleaguri ai venit? - Între vânturi, numai eu eram pământ. Acolo, în aer, totul e provizoriu și caduc. Totul e prea puțin față de nemărginire. Eu, porumbița muritoare, am obosit. Pentru ceea ce am făcut din mine însumi, cred că am învățat ce sunt. Întinderea zărilor invită la zbor, dar pentru cine sunt un luntraș al văzduhului? Noi, porumbeii, semănăm prea bine cu toți ceilalți în formă de pasăre. Iar eu, am plecat de lângă ceilalți ca mine, am ajuns în acest punct terestru, și spun: iartă-mă, picătură de cer, ți-am rămas dator cu mine, și te las să pleci!…Pe o aripă țin viața, pe cealaltă am moartea, și la lăsarea serii m-am hotărât să plec eu din cer, străbătându-l în rugăciune prin amestecarea aripilor. Apoi, m-am prăbușit, aripile fiindu-mi ocupate. Ca orice copil care uraste durerea celuilalt, mi se rupea sufletul sa vad un animal zbatandu-se intre viata si moarte, si cum numai sufletele de copii sunt percepute de animale drept inofensive, i-am adresat fireasca intrebare: - Și cum te pot ajuta să îți revii? - Am stat o viață întreagă cu aripile înmuiate în cer și n-am știut să iau lumină. Am doar rugămintea ca în zori să mă speli cu apă din izvorul neînceput al luminii. Spală-mă bisericește de pofte, inițiază-mă definitiv, cu lumina! Oricât ne-am ascunde nu putem să omitem lăsarea unei lumini în urmă, și mi-a venit rândul să acumulez ce se mai poate. - Și dacă-mi vine gustul de plâns și de vise alungate? Mi-e cam teamă să fac asta, pentru că numai cine-l știe pe ieri și pe astăzi poate oricând să spele în mâine, să bea din lumina sfințită a trecerii sale. - Dar cerul unde-am perindat nu poate fi altceva decât un fel de porumbel uriaș în Dumnezeu, și cred că am fost creați după chipul și înfățișarea luminii. Dincolo vom fi liberi! Așa e scris; mai am de pășit jumătate de cale, apoi tac și mă las îngropat creștinește. Unde-i Sufleurul de sens? Știai că porumbelul se lasă trăit de un zeu pururi alb? - Nu știu decât că există un loc unde păsărilor ce au cuiburi ciudate li se fură ouale, adică sunteți din ce în ce mai furate spre esențele lumii… De atunci, de când am descoperit acel loc, alcătuirile lumii se așează în mine și tac. Și încă n-am găsit calea spre credință… - Un lucru e clar: în toiul lucrării în har, nici o vietate nu poate fi oprită! La mine astăzi nu s-a lucrat sau s-a luat în sfârșit o pauză! - Ca orice ateu, cred doar în ritualuri, și îmi închipui un Creator exasperat de trivialitatea creațiilor sale, dezgustat de pământ și aer. Acum, înțeleg că suntem cu toții porumbei. Între malurile ce se îndepărtează mai sunt încă și mă retrag în vremea aceasta însoțit de aștrii nopții. Între ființă și neființă tranziția într-un sens sau altul e instantanee și atemporală. Sunt un gol oglindit în plin, un foc potolit în apă, un pământ ce-și vede cerul. Și încep să mă destram, să mă detest, să mă înec în regrete și remușcări, și să mai vreau, totuși, într-un final, să mă adun din nou. - Încearcă să aprinzi aștrii nopții departe și fă-ți din umbră cuvintele urmei! Omule, nu uita un singur lucru: forma goală-și reîntâlnește conținutul prin ridicarea la cer, după ce se spală în lumină! Dimineața, când m-am trezit, porumbița zăcea moartă. Și am făcut ceea ce m-am priceput: am îngropat-o creștinește. Păstrez tradiția de milenii, și sunt fericit, dar ce-o fi vrut să spună cu spălatul în lumină?... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate