agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-11-25 | |
Ceva despre berze
Cel mai frumos obicei de pe fața pămîntului rămîne obiceiul omului de a face copii. În treacăt fie spus, dacă obiceiul n-ar fi existat, n-aș fi putut trage această concluzie justă. Cînd eram mic și eu, acesta era motivul pentru care îi consideram pe "oamenii mari" cu adevărat "mari". În rest, niște namile cu dinții stricați, duhnind ba a băutură, ba a te miri ce, care se plîng tot timpul că nu se mai termină treaba, că nu au bani destui, că alți părinți dau copiilor lor mai multă bătaie și mai puțină mîncare, că lumea s-a stricat și nu mai există respect și ascultare, "ehe, pe vremea noastră..." . Și mai erau și mincinoși. Cînd îi întrebam, bunăoară, cine m-a făcut pe mine, îmi răspundeau, făcîndu-și din ochi că... barza. În sat la noi trăia un om cu nasul mare și picioarele lungi pe care lumea îl poreclea Barza. La început am crezut că despre el era vorba și un timp l-am urmărit; unde se duce, de unde vine, ce zice el cînd stă de vorbă cu oamenii, sau ce bagaje duce în spate cînd trece prin sat. După un timp m-am lămurit că nu vine de nicăieri, că nu se duce mai departe de marginea satului, că de vorbit vorbește prostii și rîde singur, iar în privința bagajelor îl văzusem în vreo trei rînduri cu ceva mai voluminos. Odată aducea un sac de lut pe care l-a deștertat în ogradă, altădată se ducea pe furiș cu un lighean de grăunțe la o babă din vecini ca să-i dea un kil de vin, iar a treia oară, venea în faptul dimineții cu o căldare de balegă de cal ca să-și lipească prispa, așa că m-am lămurit. Barza era alta! Un timp m-am amăgit cam cu jumătate de inimă că ar fi vorba despre cocostîrci și așteptam primăvara cu dezghețuri și vînturi tăioase, cu behăitul multicolor al mieilor, cu iarba și papura înfrunzind, cu venirea lor, a cocostîrcilor. Dar nici un țipăt de copil pe întinderea șesurilor, nici un leagăn de răchită în ciocul lung al cocostîrcului, iar cînd într-o bună zi am dat la marginea unui stufăriș de trupul moale al unui cocostîrc cu penele risipite, mi-am dat seama că o pasăre neputincioasă care nu putea să înfrunte Moartea, cum fac celelalte păsări ale văzduhului, nu putea veni din acel loc minunat unde răsare floarea cea mai minunată, minunea minunilor, puiul omului. Și am căzut pe gînduri și m-a întristat faptul că printre visele lor frumoase, graiul lor neasemuit, cîntecele și jocurile lor, oamenii mai lasă loc și minciunii și am plîns cu fața la pămînt, pe iarba umedă a primăverii, în țipătul înalt al cocorilor... Adevărul aveam să-l aflu mult mai tîrziu, cînd avea să fete scroafa bunicii. Cînd i-a venit sorocul, s-au adunat în jurul ei oamenii mari, fugărindu-ne pe noi, cei mici, să se bucure numai ei de ce aveau să vadă, scărpinînd scroafa pe spinare și burtă, suflîndu-i vorbe de mîngîiere și încurajare în urechile-i clăpăuge, cu fețele lor roșii de fericire și nerăbdare. După un timp însă, au intrat în panică. Surd la chemarea Vieții și intereselor bicisnice ale oamenilor, primul făt se proțăpise de-a curmezișul în pîntecele mamei lui, zbătîndu-se cu înverșunare, în timp ce scroafa gemea din ce în ce mai greu. Oamenii mari, cu priceperea lor, cu disperarea lor, cu mîinile lor ca niște lopeti, nu puteau face nimic. Și-atunci, m-au chemat pe mine, cel mai apropiat de gaura cheii unde se petreceau toate acestea. Mi-au explicat în pripă despre ce e vorba, au renunțat în cîteva clipe la gogoșile lor despre berze, și au început să mă boscorodească, să-mi spună că întrucît aveam mîna subțire și sîngele curat, trebuia sa bag mîna "acolo", arătîndu-mi locul acela care semăna cu un colțunaș roșu și umflat. Am urlat plin de greață și frică un "nu" ascuțit, dar două palme grele, venite de nu știu unde, mi-au clătinat trupul firav și convingerile aproape personale și m-am trezit căutînd cu mînuța lunecoasă taina Vieții în trupul obosit al unei ființe pe care o simțeam caldă și apropiată, căutînd piciorușe și boturi, trăgînd afară, unul după altul, puii cei fără de prihană. Intram în fericirea generală, fața mea dogorea și se usca treptat de lacrimi și inima mi se umplea de o tainică beție. Mult timp după aceea oamenii mari m-au înconjurat cu respect (o, voi, clipe frumoase!) și cînd treceam prin sat, bătrînii își ridicau pălăria și mă anunțau că sîmbătă, de exemplu, le va făta cățeaua și că au nevoie de mamoș și dacă vreau... ei mă vor omeni cu colastră de cățea cu mămăligă rece și cine zice că e rea, ăla n-a gustat în viața lui și va muri fie din prea multă prostie, fie din cauză că-l va mîhni pe bunul Dumnezeu care va face să-i iasă buba cea neagră într-un loc cu crăcană. Pentru bunăvoința lor le-am mulțumit și eu cînd am învățat să scriu și să citesc, lansînd pe ulițele satului bilețele prin care-i preveneam pe bieții păcătoși despre un mare cataclism care avea să se abată asupra satului, respectiv o cometă uriașă trimisă să pedepsească satul pentru prostul obicei de a sta duminica pe prispă, a mînca semințele cu tot cu coajă, a bîrfi trecătorii, sau a invita copiii neștiutori la colastră de cățea. Și vreo două saptămîni preotul nu mai prididea cu spovedaniile, cu cine și cui a furat o găină, cu cine și cui a uns gardul cu bălegar, și chiar șo tovarășul milițian era oprit din zece în zece metri ca să le spună dacă era adevărată chestia cu... și bătrînii arătau cu degetul în sus. "Prostii! - dădea tovarășul milițian din mînă, a lehamite. Mă luați pe dinainte, ca să nu vă-ntreb unde ați ascuns cazanul de făcut rachiu. Vă știu, eu... și tot eu vă prind! Cunoaștem noi viața de la țară. Nu-i așa Laika?" Laika dădea din coadă, zicînd în felul ei că da, apoi pleca cu șeful, mirosind silitoare urma unei roți de căruță. Dar, uite că am început să slăvesc obiceiul oamenilor mari de a face copii și am ajuns la cățeaua plutonierului din satul nostru. Așa fac toți oamenii cînd se iau cu vorba, sau n-au o ocupație mai acătării. Cît despre obiceiul oamenilor mari de a turna plozi, mi-am potrivit și eu vreo doi dar, de ce și în ce împrejurări, naiba știe! Eh, mai știu și eu cîte ceva, ceva, dar n-am să spun la nimeni nimic. Sau,mai bine... ceva despre berze. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate