Toamna tarziu se numara bobii. Bobocii au murit toti. Batatura e goala. In polata, ciorba de bobi ingheata doar noaptea. Semn bun, va tine mult. Faina nu a facut sfoiegi, malaiul e la adapost, apa in putul din curte nu ingheata niciodata. A taiat salcamul ca sa-si faca pod pentru mormant si are buturugi pentru ars in soba toata iarna.

Televizorul il minte, radioul il minte, ziarul il minte, telefonul il minte. Doar cainele nu-l minte niciodata cu latratul lui la miros de catea, de foame, de sete, de musafiri la poarta, de hot la hambar, de cutremur adanc in Vrancea vecina, de luna plina, de cosmos potrivnic, de cucuvele, de tarcoale ale mortii.

Iarna care vine incepe de-acum sa aiba pentru el miros de sare si fier. Ca sangele. Si nu pentru ca asa a ales el. Si nu pentru ca asa va alege. Ci pentru ca asa trebuia sa fie.
S-aleaga iarna-ntre iubire de bunic, burta plina, fular la gat, caciula pe cap sau ghete in picioare, e greu. Ce s-aleaga, cand ai nevoie de toate odata?

Ropotul potcoavelor calului troian de la poarta ii starneste uneori teama. A trecut oceanul ca sa necheze odata asta-seara si la poarta lui inchisa demult cu zavor. Se uita prin gemuletul inghetat al odaii si-l vede greoi, cu pantece inselatoare pline de nebanuite ostasii silentioase. Se uita temator la fundul de lemn de pe masa. Mamaliga mare, ca un soare aburind linistitor, ii alunga temerea. Se speriase degeaba. Trage la loc perdeluta de la geamul odaii, se mai uita odata la poza pe care o intorsese cu fata in jos pe masa, poza celei mici care a plecat departe-n lume dupa o fericire. Arunca sapunul sub pat, dezleaga funia din carligul podinei, taie cu ea mamaliga in doua si mormaie ceva a impacare.
"O jumatate pentru tine, si una pentru mine".
Este de mancare pentru amandoi asta seara. Si poate ca si maine, dac-ajung pan-acolo, el si cainele sau drag!

Si, daca-i ajuta Dumnezeu, saniile vor luneca si in iarna asta la fel pe apa de nea, zurgalaii vor umple ca de obicei linistea albita a orizontului cu crestaturi rotunde de securi de argint.

De ce ai plecat, Roxana?
Ieri, un peste fermecat i-a batut incet la usa odaii cu aripioara obosita de atata drum asfaltat plin cu sare si fier. Si cu sange. Bunicul tau a mers la fantana din curte unde te jucai tu in vacanta, cand erai mica. I-a dat drumul pestelui fermecat si si-a pus o dorinta. O dorinta simpla, omeneasca, un nume... Numele tau.