Pădure de stânci.
Suflă vântul prin pădurea mea. În afară de el și de mine nimeni n-a mai intrat în acestă pădure.
Primul copac. Este primul idol.
L-am cioplit pe când eram tineri amândoi. Timpul a trecut. Eu am murit și m-am născut de câteva ori. El a-mpietrit, esența lui fiind nemuritoare.
Mi-aduc aminte. Abia știam. Marea mea calitate era că mă temeam de supărarea lui. Nu-mi spunea unde locuiește, când vine, iar atunci când apărea nu eram pregătit. Și se supăra. Așa că am început să-i caut chipul în jurul meu. Și atunci când am crezut că l-am găsit i-am făcut lăcaș în primul copac.
Mai târziu, când a venit și s-a supărat iar, i-am spus că are o casă după chipul lui. Iar el mi-a zis că pleca atât de des pentru că nu avea unde sta. Acum...
Acum îl aveam alături de mine. Era diferit. Mă temeam mai mult și mai puțin.
Dar cu timpul m-am revoltat. Nu mai voiam să mă tem. Așa că am pus întrebări și, în cele din urmă, am aflat modul în care pot scăpa de teamă.
Nu-și făcuse o casă pentru că nu putea. În supărările lui nu mă putea atinge decât pe mine. Pentru el cele nemișcătoare erau de neclintit.
M-am hotărât, și-ntr-una din cele mai senine nopți l-am închis în copacul lui. Astfel i-a devenit natură, esență, iar supărarea pe mine a devenit ură. Ura a împietrit copacul. Primul copac.
... În timp au mai venit și alții ca el. Au urmat alte stânci, iar pădurea a crescut.
Suflă vântul. În afară de el și de mine nimeni n-a mai ieșit din această pădure.