Nu am înteles de ce plângeau femeile prin cimitire…căci sărbătoarea aceea plină de culori, de mese-ntinse, de flori, de lucirea de bucurie din ochii fetițelor din vecini, prevestea învierea. Mi se spusese că atunci se trezesc morții, ne-ascultă, ne-aud, n-ar trebui să fim triști…Iar scâncetele acelea, aproape copilărești, auzite ici și colo, pe neașteptate, mă nedumereau. Îmi spuneam că sunt vocile de dincolo, poate că ele, vocile de dor de lume, plâng, vor înapoi, aici, la praznic. Iar când Dunia se porni pe plâns, înecat și molcom lângă mormânt, am știut cine vrea să vină, căci îl văzusem în fotografie pe unchiul Boris. Zâmbea, era fericit și nu putea fi mort, așa că nu întelegeam de ce-l jelește Dunia și de ce îmbătrânește așa, așteptându-l. Acum zâmbea și ea, rușinată, că iată, stricase praznicul, aducându-și aminte…Iar cimitirul avea o cărăruie îngustă, un pod printre morți, ca o potecă pe front printre cadavre. Despre front știam de la moș Condrat și mi-l imaginam nu mai mare decât cimitirul, împrejmuit cu sârmă ghimpată. Nu știu de ce îmi rămăsese gardul acela de sârmă în minte, moș Condrat pomenise o singură dată de el, ațipise acolo sprijinit, delirând, și îi zdrelise spatele. Acum și mormântul lui se surpa încet, nivelându-se chiar acolo lânga potecă și tot întrebam unde se duce moșu’…Doar baba Daria mi-a răspuns într-o zi că ieșise sufletul și moșu’ se făcuse tare mic, nu-i mai trebuia atâta amar de loc… Pe poteca aceea mă temeam grozav să merg, căci era îngustă și șerpuită, alunecau adesea pietrele și nu voiam să calc pe morminte, îmi spusese cineva ca îmi va veni mortul în vis să-mi ceară socoteală și n-aș fi știut ce să-i spun necunoscutului în fața căruia greșisem și mă căiam. Dar acum, când tanti Dunia scâncea zâmbind, a trebuit să plec, înainte, pe cărăruia care ducea spre colțul sinucigașilor, cu pietrele alunecând în urmă, lovind la picioarele morților furioși că le stricam praznicul. Moș Condrat era acolo, la capăt de cimitir, căci nu găsiseră alt loc să-l îngroape și a trebuit să scormonească un mormânt părăsit, să ascundă oasele îngalbenite care nimereau sub cazma, să facă loc. Era limpede că trebuia, deși nu întelegeam de ce o dezgropau pe baba Harpena, căci nu putea fi decât ea îngropată acolo, singura care murise înainte să mă nasc eu. De baba Harpena auzisem, era tare haină, cămătăreasă, n-o uitase lumea, iar eu, cu toate că n-aveam cum să mi-o amintesc, mi-o închipuiam cum nu se poate mai slută. În rest, știam pe unde sălășuiește fiecare mort, deci, numai cămătăreasa putea fi în mormântul fără nume și fără cruce. Se zicea că-i mare păcat să smulgi o cruce, te trăznește Dumnezeu, trebuia lăsată să putrezească de la sine, s-o macine ploile, să se niveleze movila aceea de pământ și să se acopere cu buruieni ca să poți înfige cazmaua iară cu sufletul curat. Știam, numai că ograda cimitirului se umpluse de cruci semețe, de fier, de morminte împrejmuite cu garduri, pe care nici ploile și nici viscolele când se umplea Valea Lupului de troiene, nu le clinteau din loc. Și-atunci, întrebam, ce-are să se facă satul când se va acoperi cimitirul de străluciri de cruci, unde are să-și ducă morții?
Iar moș Condrat stătea acolo în pace, la capăt de cimitir și nu mă gândeam că se teme de sinucigași, mai degrabă îi spovedește și le cântă, mi-era milă doar că el n-avea prin cine se cere în lume. Baba Daria nu-l plângea, că era femeie bătrână, născuse patru fii cât dealurile Tulcei, a trebuit să-i crească singură, că moșu’ ba pe front, ba pe la cârciumi…Se asprise, căra și-acum poveri mai grele decât întreg trupul ei firav și cocoșat, doar că nu mai plângea. Și nu mș-ndoiam că moșu’ voia la praznic, căci îi plăcea să cânte și cum mai vuia ulița când se pornea să cânte moș Condrat, cum se mai ascundeau pruncii după fustele mamelor când venea el de la cârciumă…Toți se temeau, numai mie nu-mi era frică, știam că nu e om rău, o simțisem când spunea povestea cu războiul și cânta despre cum se unduiește stuful pe canalele Dunării… Acum mă grăbeam să-l veghez, pe el și pe baba Harpena, ca să nu mai aud scâncetul acela înfundat al bărbatului plecat demult, care se întorcea abia acum din străfundurile pământului… Iar Dunia zâmbea, cuminte, cum fusese vreme de douăzeci de ani de singurătate, cum și îmbătrânise, temeinic, cu răbdare.
Și doar mai erau câtiva pași și câteva pietre până să-l întreb dacă nu vrea să se plângă prin mine, iată, eu îi dădeam lacrimile uscate ale babei Daria, să cânte, să jelească, să spună…când, am auzit corul altor morți, sonor, deznădăjduit, șirul de prunci morți care se speriau odinioară când trecea el pe uliță. Plângeau mamele. În neștire de ele.

Spunea baba Daria că-i mare păcat să pleci fecioară printre străini, că numai miresele erau dezlegate să se duca în lume…Iar când m-am întors, împuținată, lacrimile uscate au lucit, mi s-a părut, undeva în colțul ochilor cu pleoape grele, ridate. S-a întors rușinată cu spatele gârbovit și a bolborosit cu buzele strânse:
“ Tot acasă vii să mori…”
M-am poticnit acolo, pe cărarea înspre sinucigași, în fața mormântului împuținat și nu știam ce să-i spun ca să nu fie așa singur. Venisem.
- Am venit, moșule.. Am venit, babă…