În fața ușii Afoditei încercam să resping asocierea nefastă pe care o făceam între cele două întâlniri cu Șarpele. Îmi raționalizam rușinată temerile spunându-mi că tocmai coincidențele stranii dau naștere la superstiții.
Am sunat. Ușa s-a deschis și-n locul prietenei mele în cadrul ușii stătea un bărbat tânăr, masiv și mai degrabă urât la prima vedere. Am treărit fără să vreau și m-am dat un pas înapoi.
- Intră, a spus el.Sora mea te așteaptă.
Mi-am amintit îndată: da, Afrodita avea un frate plecat din țară de câțiva ani, în Grecia îmi spusese ea, unde aveau rude și unde încerca, fără mult succes de altfel să-și facă un rost. Dar, spre marea mea mirare, la o privire
superficială cel puțin, cei doi frați nu semănau fizic.
- Bună, draga mea, zise Afrodita venind în întâmpinarea mea.El e fratele meu, Hermes!
- Eva, am spus, întinzând mâna.
Hermes zâmbi.
- De fapt, ne cunoaștem.
Îmi strânse mâna ușor. L-am privit curioasă și mi-am amintit...
Fusese într-o tabără, în timpul studenției mele. Da, el era, fără îndoială! Ne făcuse cineva cunoștință, în treacăt, eram mulți care nu ne cunoșteam între noi, din toată țara.
Într-o seară am făcut un foc de tabără, am cântat, am glumit, am dansat.Firește, mulți au băut atunci.
El purta un tricou alb, nu cânta, nu dansa, doar bea. Era cu o fată care aducea mult fizic cu mine, o ținea tot timpul lângă el, cu un braț îi înconjurase umerii și mă privea.Oriunde mă duceam, orișice făceam, privirea aceea rămânea ațintită asupra mea. Toată seara. Eram intrigată și mă hotărâsem să-i vorbesc a doua zi. Când l-am căutat însă, am aflat că plecase. Cu fata aceea blondă, cu tot.
- Cred că are dreptate, am răspuns uimirii Afroditei.Într-o tabără...
- Da, ne știm dintr-o tabără, confirmă el.
Era paradoxal că, deși la o privire atentă găseai multe din fizicul Afroditei la fratele ei, acesta părea mai degrabă urât, ca și cum aceleași piese ale aceluiași mozaic fuseseră așezate de zeități diferite, una cu simetrie si căldură o cladise pe ea, cealaltă din asimetrie si răceală îl făcuse pe Hermes.
Masivitatea lui nu avea nimic armonios, dimpotrivă, îmi aminteau pe alocuri de un acromegal: nasul mare, cu nări largi, buzele groase- chiar erau cele mai mari pe car le văzusem vreodată și mă trimiteau cu gândul la căpcăunii din basmele românești, toracele mare, completat de-un început de burtă, brațele parcă prea subțiri iar degetele palide și reci, cu o formă neașteptată, feminine chiar, contrastân puternic cu masculinitatea primară pe care o degaja înfățișarea lui.Părea unul din acei bărbați duri, neciopliți, dându-mi senzația unui personaj dintr-un film cu cowboy și tâlhari, putând fi la fel de bine și una și alta.Până și mersul îi era lipsit de grație, mai mult chiar, lipsit de firesc întrucât părea că se teme veșnic de ceva ori că nu e obișnuit cu statura lui înaltă de parcă sufletul i s-ar fi trezit peste noapte încastrat într-un trup prea mare și prea greoi. Pasul îi era lipsit de fermitatea virilă pe care te-ai fi așteptat s-o aibă văzându-i masivitatea.Era un mers nesigur, era un mers de om vinovat de cine stie ce pacate nemărturisite.
Ochii lui însă erau erau însuflețiți de o putere misterioasă, continuu născândă, tradau însușirea de a putea trece dincolo de comunicarea obișnuită: ochii aceștia dezmințeau restul fizicului și-l stăpâneau pe cel cu care vorbea, făcându-l pe interlocutor să-și piardă siguranța chiar de era cu unul sau cu doua capete mai destept si mai cultivat.Aveau ceva din exigenta ochilor unui copil si persuasiunea unui hipnotizator, era precum un copil pornit sa judece adultii din jurul lui folosindu-se de armele lor periculoase.
Și dacă vocea Afroditei era alinătoare, dulce si eliberatoare ca un narcotic, vocea lui Hermes facea să vibreze în femei coarda lor cea mai ascunsă și mai pasională. Nu-i de mirare că prima tentație era de fuga sau de evitare, fiindcă nu e femeie care sa accepte cu usurinta să-si privească în față demonul din adâncuri.