agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-12-08 | |
Stăteau îmbrățișați. Li se părea deja că stau de secole unul lângă celălalt așteptând ca viscolul ce lovea în pereții bordeiului să se oprească, dar parcă vântul părea de nestăvilit iar acoperișul amenința să se prăbușească sub povara zăpezii. Lemne, pentru focul ce ardea liniștit în sobă aveau căci își făcuseră provizii serioase din vară, dar totuși foloseau cu măsură pentru că niciunul din ei nu știa cât va mai dura iarna. Putea să dureze o eternitate. Din când în când el se mai ridica și privea prin ochiul de geam, acoperit pe jumătate cu zăpadă, la cerul cenușiu pe care soarele nu îl mai luminase de zile, săptămâni, luni sau poate chiar ani. El nu avea de unde să știe. Se retrăseseră cu mult timp în urmă în acest micuț bordei și nu mai ieșiseră din el niciodată. Părea că trecuse o veșnicie de la ziua când ea îl luase de mână, îl trăsese drăgăstos pe cele șapte trepte, îl împinsese în cameră și ferecase ușa în urma ei. Nu a știut de ce a făcut asta, dar în cele din urmă se obișnuiseră cu singurătatea și chiar începuse să le placă.
O singură dată au vrut să mai iasă din casa lor micuță pentru hrană, dar atunci când au deschis ușa grea de stejar, au găsit în fața ei un coș imens cu mâncare. De atunci nu a mai trebuit ca vreunul din ei să părăsească casa, pentru că la fiecare două zile când deschideau ușa în fața lor se afla același coș plin. Niciodată nu au reușit însă să afle cine era binefăcătorul lor, deși de nenumărate ori în seara când trebuiau să primească darul ascultau cu urechea lipită de lemnul rece și mâncat de carii în speranța că un mic sunet îl va trăda pe acel necunoscut și ei vor putea să-i mulțumească pentru tot ceea ce făcea pentru ei. Sunetul care avea să demaște identitatea străinului s-a lăsat așteptat, dar ei nu și-au pierdut speranța. Au început să își petreacă fiecare zi privind prin geamul mic și murdar al bordeiului, prin care se vedea doar cerul pe care soarele uitase să îl lumineze, cautând o mișcare în peisajul înghețat de timp. Dar acea mișcare nu a apărut, iar ei într-un final obosiră așa că în cele din urmă renunțară. „Vino lângă mine.” îi spuse ea într-o noapte când îl văzu stând în picioare în întunericul camerei și privind ușa nemișcată. „Vino aici și spune-mi.” „Mâine o să ies de aici.” Dar mâine s-a făcut poimâine, răspoimâine, o zi, încă o zi, o săptămână, încă o săptămână, o lună, încă o lună, și el tot în fața ușii rămânea noaptea privind neputincios la mânerul de metal și asculta zăpada care lovea fără milă în geamul ce părea că nu mai suportă mult timp. Nici el nu știa dacă se resemnase la gândul că nu va ieși niciodată sau dacă încă își mai făcea curaj pentru a păși peste tocul învechit. Când picioarele îi oboseau se trântea pe un scaun șubred de lemn și o privea întrebându-se dacă ea va putea vreodată urca cele șapte trepte sau vor rămâne ferecați pe vecie în acel bordei acoperit de nămeți. Ei doi și străinul care venea fără întârziere la fiecare două zile, le lăsa coșul plin cu bunătăți pe prag și dispărea grăbit. Câteodată se întreba dacă nu cumva chiar vântul necruțător lua coșul de pe masa unei case îndepărtate și îl aducea cu o viteză nimicitoare până la ei. Lumina unei lămpi cu gaz îi mângâia domol fața și el o privea cu ochi înlăcrimați întrebându-se dacă el va reuși să iasă în mijlocul furtunii de fară, oare ea îl va urma sau va rămâne speriată și ghemuită sub pătura grea. „Mâine o să ies.” își mai spuse și adormi pe scaunul de lemn privind la fruntea acoperită de lumina lămpii. Simțindu-l că adormise ea deschise ochii, privi câteva clipe la trupul chircit de pe scaun, se ridică fără a scoate un sunet, și, după ce îi trecu mâna prin părul ce începuse să încărunțească de atâta așteptare, îl înveli cu pătura ei și, asemeni unui dulău, se tolăni la picioarele lui știind că oricum se va trezi înaintea lui și va avea timp să se strecoare la loc în pat. Se trezi la puțin timp după ce ea tocmai fugise de lângă picioarele pe care le ținuse îmbrățișate cât durase noaptea, o văzu zgribulită în pat, sub pătura care îl acoperise fără știrea lui până în urmă cu câteva minute. Merse până la soba veche și mai aruncă doi bușteni în focul ce aproape se stinsese și se postă în fața ușii, cu mâna pe clanță, cu genunchii tremurând de emotie și cu lacrimi în colțul ochilor. Se uită peste umăr și văzu că ea dormea liniștită, dar totuși se duse lângă pat, o acoperi mai bine cu pătura, ca nu cumva să simtă frigul iernii atunci când el va deschide ușa, își apropie urechea de buzele ei pentru a-i asculta suflul liniștit, după care păși spre ușă, învârti cheia în broască, apasă clanța și o deschise. La capătul celor șapte trepte îl așteptă o iarbă verde, udată de roua dimineții, care strălucea sub un soare cald de august. Totul era proaspăt iar el privea natura înmărmurită de liniște cu o uimire care îi accelera bataile inimii făcându-le să răsune în liniștea ce îl asurzea. Nu îi venea să creadă. O luă la fugă în jos pe trepte, se împiedică de pragul vechi, căzu în mijlocul camerei, se ridică și apropiindu-se de pat se hotărâ să o trezească, chiar și în modul acela brutal pe care ea îl detesta. Trase pătura de pe pat și rămase încremenit. Alergă afară, căci poate că în momentul în care el căzuse ea se strecurase afară din bordei. În jurul lui nu era însă nimeni. Îi strigă numele, dar nu auzi decât ecoul care îl repeta la nesfârșit, căci ea plecase de mulți ani lăsând în urmă străinul în singurătatea iernii fără sfârșit. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate