agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-12-22 | | Duminică se clătinase de spaima morții; de spaima că nu va știi să lucreze nimic la serviciu; de spaima că va rămâne fără serviciu; de spaima că, peste ani, copiii lui, acum elevi, nu vor găsi un serviciu; de spaima că a uitat tot: să se îmbrace, să mănânce; de spaima că nu mai avea ce să mai îmbrace și ce să mai mănânce. Și azi, era o după-amiază liniștită, în care se întorcea de la serviciu, fericit. Ajutase o colegă, și, pe jumătate, reușise. Bineînțeles, șefii nu vor ști nimic. Nu vor ști că fusese la un pas de cădere psihică. Nu vor ști că ajutase o colegă. Nu vor ști că o zi întreagă se rugase, în timp ce lucra, sau se odihnea.Și acum, biserica în care intra dimineața și după-amiaza îl aștepta. Îl aștepta să se roage. Cu fiecare rugăciune, i se părea că se întărește. Că ajunge mai aproape de Dumnezeu. Lângă gardul bisericii, doi oameni. Pe unul îl cunoștea. Mătura ades aleile bisericii. Nu avea serviciu, dar se aciuase ca om de casă pe lângă parohia părintelui. “Nu vă supărați”, i se adresă omul, “nu aveți cumva un ban, uitați, dânsul este subinginer chimist, are 57 de ani, și nu mai găsește nicăieri serviciu. Poate aveți ceva să îi dați…” Se opri privind omul. În aceeași zi, citise într-o pauză viața Sfântului Filaret cel Milostiv. A ocolit cu grijă din cartea vieților sfinților viețile mucenicilor. Atâta suferință vie, atâta sânge, în numele credinței. Ori, el era slab în carne. Tremura de frica chinurilor pe care le suferiseră mucenicii înainte de moarte. Citind viața sfântului Filaret, s-a simțit ca înjunghiat de mila fără istov a sfântului, în fața oricărui sărac. Ca un Iov, Sfântul și-a dat ultimul bou, ultima vacă, ultima haină, ultimul fagure de miere, pentru a ajuta câte un nevoiaș. A rămas mai sărac decât ultimul sărac pe care l-a ajutat. A rămas numai cu credința în Dumnezeu. Se scotoci prin buzunare. “Nu am nimic, nici un ban. Ce pot să vă dau? Scotoci mai bine in geantă. Găsi un pix. Uite, să vă dau un pix”. Subinginerul luă pixul ieftin în mână cu venerație. “Vă mulțumesc foarte mult”. “Ce să vă mai dau? Nu mai am ce. Nu am nici un ban.” “Nici haine nu are. Nici pantofi…Poate aveți ceva acasă… Și faceți un pachet”, interveni îngrijitorul. “Da, sigur”, îngăimă. “Poate, continuă îngrijitorul, scrieți despre domnul subinginer”. Începuse să se clatine. Se apropie de om. “Cum vă numiți?” “Ilie Goldur. Sunt subinginer chimist. “ “Unde locuiți?” “Într-o garsonieră. Am 2000 de pâini datorie la întreținere. Și nu am nici un venit. Până în 2007. Când voi fi pensionat. “ “Dar nu ați încercat, până atunci, să vă pensionați pe caz de boală?” “Nu. Nu am avut bani. “ “Aveți familie?” “Nu. Sunt despărțit. “ “Și din ce trăiți?” “Sunt zile în care poți primi de la oameni 10-20 de mii. Adică o pâine. Chiar două. Dar sunt și zile în care nu primești nimic.” Omul era îmbrăcat într-o scurtă de șantier. Era mic de statură. Proaspăt la minte. În picioare purta pantofi uzați de pânză. Scurta, deschisă, îi expunea pieptul arămiu, îmbrăcat într-un pulover subțire, deschis la gât. “Bine. Am să vă fac un pachet”, spuse, în timp ce se gândea la mulțimea pachetelor de care omul avea nevoie în fiecare zi a existenței. Pachete în locul pachetului foamei de fiecare zi. Dintr-o dată, simți un gol adânc în stomac. Și în inimă. Asta trebuie să fi simțit și sfântul Filaret. Un gol în inimă și stomac pentru fiecare om necăjit care venea la el. “Vă mulțumesc”, spuse omul. “Și eu vă mulțumesc”, spuse îngrijitorul. “Pachetul am să îl las la bătrâna care vinde lumânări”. “Doamne-Ajută”, spuse omul. “Stați”, se gândi el. “Mai am ceva la mine pe care pot să vi-l dăruiesc. Un pix de valoare. Puteți să îl vindeți cuiva, și cu banii luați să vă luați ceva…” “Nu, nu”…spuse subinginerul. “Îmi plac mult pixurile. Am să îl opresc pentru mine.”. A intrat în biserică lăsându-i pe subinginer și îngrijitor afară. A îngenuncheat. S-a rugat pentru toți oamenii de pe pământ. Să nu ajungă fără serviciu. Să aibă fiecare serviciul lui. Să nu ajungă cerșetorii nimănui pe stradă. Stai. Ar fi trebuit să se roage și pentru copiii lui. Și s-a rugat. Deși nu mai vedea nici-o diferență între suferința propriilor lui copii fără serviciu, și suferința altora. Același sânge și aceeași carne și același duh erau la mijloc. A spus pe rând “Tatăl nostru”, și “Înger-îngerașul meu” sfintei Paraschiva, Domnului Iisus și Maicii Domnului. Și I-a rugat să nu rămână om fără serviciu pe pământ. Să aibă fiecare porția sa. De muncă. Și de bine. A ieșit afară. Subinginerul chimist era tot acolo, lângă îngrijitor. I se părea că omul este Iisus, iar el este Iuda, care se leapădă de el, cu două pixuri dăruite în deșert. Ca să nu mai înțeleagă nimic de pe lumea asta, care îl durea, se ruga. Se ruga și pășea... "Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați facut" (Iisus Hristos) 2 noiembrie 2004 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate