*

„Pumnul e strâns închis. Îmi ridic brațul în dreptul ochilor, și îl răsucesc ușor, întâi spre stânga, apoi spre dreapta. Venele albastre și groase abia se văd. Falangele încordate se destind ușor, pe rând... Îmi privesc pielea întinzându-se pe măsură ce deschid pumnul.
E rece. Foarte rece. Dar nu-mi dezlipesc palma. Îmi face bine....
Nu văd nimic afară. Geamul e aburit. Și crăpat pe alocuri. Cred că se va sparge. Poate mâine. O să mă tai în cioburile lui. Poate poimâine. Nu contează. Poate chiar acum. Oricum, eu o să fiu aici.
Am obosit. Mă doare brațul. Îl las să cadă, iar ochii îmi rămân fixați pe dârele lăsate pe sticlă. Picături de apă umflate se scurg ușor, mereu în jos, mereu către pământ.
Dacă m-aș uita dincolo de geam, poate că aș vedea-o. Poate că aș vedea multe alte lucruri. Toate însă cunoscute. Și atunci ce folos?
Îmi privesc degetele. Întinse din nou pe geam... urcând încet. Parcă ar fi niște viermi scârbos de vii, scârbos de reali... urcând încet. Paraziți ai unei lumi la fel de respingătoare ca și ei. Urcând încet...
Pielea e atât de netedă. Gălbuie... bolnăvicioasă. Aproape că îmi pot închipui sângele pulsând ritmic prin vene. Dacă nu te uiți atent pare că stă. Nemișcat. Adormit. Dar asta e doar o părere. El trăiește. Eu trăiesc. Dacă nu te uiți atent pare că sunt moartă.”

*

Caut de multă vreme ceva… ceva însă indefinit, indefinibil, fără nume sau formă în mintea mea, dar existent, agasant, obsedant de real. Știu încă de pe acum că nu voi găsi ceea ce caut, iar acesta nu este decât un motiv în plus pentru a căuta în continuare. Așa, nu va trebui să stau niciodată față în față cu eșecul, deoarece va mai exista o „zi de mâine” ce va fi încununată, poate, de succes. Și totuși, în clipa inevitabilă a morții, eșuarea aceasta va apărea atât de clar, de precis…
Știu că unele lucruri sunt cu totul altfel decât par a fi la prima vedere, dar mai știu și că alte lucruri sunt exact ceea ce par. Însă ceea ce știu cel mai bine este că eu niciodată nu am știut să fac diferența între unele și altele. Și de aici, durere.
De fiecare dată când îmi ridic privirea, e acolo. Nu aș putea spune că mă prefac. Dar nu pot... Știe că sunt aici. Numai că niciodată nu mă vede. Ea e cea care se preface.
Aș fi încercat orice, numai asta nu. Nu. Înțelege... Nu pot acționa împotriva firii mele, chiar dacă poate așa s-ar schimba totul. Știi obsesia ei legată de mâini? Eu sunt de vină. De vină? Totuși, nu se poate spune că sunt vinovată, pentru că nu cred că obsesia aceasta este neapărat negativă... Chiar dacă emană un iz de boală...
Într-un fel, nu am avut de ales. Astfel, ceea ce a devenit ea este ceea ce am încetat a mai fi eu. Am căutat să uit totul, să mă „purific”, să las în urmă întreg acel capitol nefast, haotic și încâlcit al existenței mele. Dar vezi, nu a dispărut. Niciodată nu va dispărea în întregime. Cel puțin, nu atâta timp cât mai există ea. Pentru că trecutul meu trăiește prin ea. În ea.
Dacă m-ar privi măcar o dată, totul s-ar putea schimba. Poate chiar aș găsi ceea ce caut de atâta timp. Dar îmi refuză până și acest lucru. Mai ales acest lucru.
Mă simt de parcă aș purta în mine trecutul tuturor celor care au fost înaintea mea. Prezentul meu. Și viitorul celor ce îmi vor urma. Totul depinde de mine. Și o voi face să privească dincolo de geam. Sau voi muri.

*

„O simțeam apropiindu-se. O căldură infernală, aproape tangibilă, născută parcă din nimic, apăsa nervoasă vârfurile copacilor. Venea încet, val după val, lăsându-mă fără răsuflare. Stăteam în picioare, aproape privind-o în ochi. Părea că zâmbește.
În vis o pot privi. Doar în vis. Dar ea vrea mai mult. Ea nu înțelege.
Mâna se crispă dintr-o dată. Mi-am înfipt unghiile în antebraț, pentru a nu striga. Pentru a nu izbucni în lacrimi. De ce îmi face asta?
Mă cutremură încă gustul amar al neputinței. Înainte însă... a existat o vreme când orice era posibil. Nebunia de o clipă nu a avut nimic de-a face cu asta. Era altceva... dar nu știu încă ce. Poate am fost eu de vină... poate ea. Oare mai contează? Trecutul a fost scris.
Mâna mi se întinde din nou, ca un automat, către geam. Mereu la fel. Există o disperare inconștientă, nemărturisită, în mișcările acestea banale, repetate zi de zi. Încercarea de a mă agăța cu orice preț de echilibrul precar ce marchează trecerea timpului.
Refuz să văd. Și de ce m-ar judeca cineva? Instinctul de conservare funcționează.
Nu a crăpat nici azi geamul. S-a mai scurs o zi, dar eu refuz să privesc.
Și mâine voi refuza. Și poimâine. Până se va sparge geamul... atunci nu voi mai avea încotro. Soarta mă va ajunge în sfârșit din urmă.”

*

Privesc doi ochi de mort. Se răsfrâng de pe suprafața lucioasă a oglinzii, obosiți, goi, reci. Ce poate arăta o oglindă? Chipul? Prea puțin... Sufletul? Poate... Gândurile? Depinde... Dar viața? Visele? Durerea? Fericirea? Se pare că da... Oare oglinzile mint? Cu siguranță că da... Atunci de ce să avem încredere în ele? Pentru că încercăm, și uneori chiar reușim să ne păcălim pe noi înșine, nu-i așa? Și când te înșeli pe tine, cu siguranță că îi poți înșela pe ceilalți. Totul nu e decât o mare minciună.
Geamul ei se află în spatele meu. Dar nu mă întorc. Nu mă grăbesc. Viermi. Urcă încet... Nu sunt altceva decât același etern produs al conștinței. Al gândului.
Îmi afund din nou privirea în oglindă. Dar de data aceasta nu mă mai văd. Motivul este cât se poate de simplu: nu mă văd deoarece nu mai sunt aici. Sunt cândva demult, într-o dimineață oarecare de toamnă. Oarecare... Cel puțin așa credeam atunci. Libertatea de a alege este o iluzie. Nu am făcut nimic altceva decât să urmez drumul care mi-a fost destinat.
Aerul umed, îmbibat cu miasmele putrede ale frunzelor descompuse, îmi umplea nările. Mă plimbasem ore în șir, admirând pustietatea, singurătatea fără margini ce se revărsau pe aleile largi. Aveam senzația că sunt singura ființă care mai exista în acel oraș uitat de toți. Cred că plictiseala îngrozioare de care sufeream a fost cea care m-a îndemnat să iau în grabă un creion și câteva coli de hârtie și să scriu. Și am scris... am scris... o foaie, două, trei, patru, cinci... Curând numărul lor s-a pierdut în neguri. Tot ce mă omora pe dinăuntru, tot ce îmi înveninase zilele și nopțile, tot ce se hrănea din emoțiile mele, am scris totul. Iar apoi soarta a fost cea care a ales pentru mine. Bineînțeles că, la fel ca mine, la fel ca noi toți, nici ea nu a avut de ales. Mai ales ea nu a avut de ales.
Nu mă crezi? Înțeleg, fatalismul meu este enervant. Dar ascultă-mă până la sfârșit. Să nu îmi oferi nici mai mult, nici mai puțin decât îți cer. Poate vei sfârși prin a înceta să mă judeci atât de subiectiv precum simt că o faci. Poate vei încerca doar să înțelegi.

*

„Nu aș putea-o nega decât negându-mă pe mine. Atât de înrădăcinată este în memorie, în simțuri, în suflet, încât a devenit eu. Dar cum poți omorî pe cineva care este deja mort?
Uitându-l... aș vrea să pot să mă uit.
Zgomotul diform se propagă leneș, făcând geamul să vibreze ușor. În creieri mi-a înțepenit un singur gând obsedant: „Să nu se spargă, să nu se spargă, să nu se, să nu...”
Degetele mângâie febril crăpăturile adânci. Refuz.
Am citit de zeci de ori fiecare dintre pagini, fiecare cuvânt, fiecare bucățică din sufletul ei. Scriindu-și trecutul, ea mi-a scris viitorul...
O umbră își sprijină oasele fragile de peretele la fel de șubred al cocioabei sale. Zace, golită de gânduri, cu ochii fixați spre nimic. Îi e foame, dar nu conștientizează încă asta. Mai târziu, când se va trezi și își va aduna rămășițele de putere pentru a se ridica, va intra cu greu, printre scândurile putrede și găunoase, în cocioabă, și, despăturind nepăsătoare niște felii de pâine neagră de o calitate cel puțin îndoielnică, va mânca încet, căzând după aceea din nou în starea de mai devreme. Iar geamul e crăpat.”

*

Sunt iar acolo. Nu poți distruge decât dacă ai creat. Pare legată de ființa mea, aproape, foarte aproape. Înapoi de unde ai venit! Nu ai ce căuta aici. Aici sunt doar cei vii...
Tot mă judeci? Așteaptă, nu am terminat. Nici pe departe. În fond, cine poate hotărî finalul, dacă nu cel care îl trăiește? Căci îl trăiesc, e carne din carnea mea, dorință fizică, palpabilă, extremă.
Inferioritatea m-a ținut mereu departe de orice încercare de a înțelege. Înainte nu puteam suferi nici o atingere. Mă zvârcoleam în neputință și singurate. Și totuși, era neputința mea. Singurătatea mea. Acum însă, nici măcar pe acestea nu le mai am.
Ce sunt? Un țipăt. Þipătul omului care se naște. Þipătul omului care moare. Sunt cuvântul care mă creează... praf în ochii Timpului. Dacă și-ar arunca privirea blestemată asupra ochilor mei uscați, ar înțelege. Aș înțelege.
Aș vrea să scap de Demonul meu. Să fiu din nou.

*

„Știu ceea ce nici un alt om nu mai știe. Știu cum este să fiu eu. Degetele se întind aspre, dure, către geam. Ce ușor ar fi să se termine totul. Ce puțin ar dura până când s-ar termina totul. Oare mă agăț cu disperare de această ultimă clipă? Poate deoarece este însăși ființa mea cea care se prelungește în infinit puțin mai mult cu fiecare secundă care trece atât de repede.
N-o să mai reziste mult. Nici eu.
Cutele se adâncesc. Mâna mea îmbătrânește totul. Obiectele plutesc în jur, moi, lăptoase, inconsistente. Un dans haotic, un dans macabru îmi prinde ființa în hora lui demențială. Mă trage în jos. Refuz... refuz... re...
Balonul se umflă încet, devine din ce în ce mai mare. Geamul meu! O clipă... două... trei. Gata. S-a spart...
Ce naivă sunt. Mereu am fost în ochii ei.”

*

Memoria nu își găsește ființa nicăieri. Mă scurg încet în privirea ei, întind brațele și o ating, o înțeleg, o văd, e aici, e oriunde, e înăuntru, în sfârșit e. Nu pot spune că mai am inimă. Am pierdut-o la un joc de cărți. Cel mai scurt jucat vreodată. Credeam cândva că lumea ar fi prea mică pentru încă un eu. Dar nu este. Nu a fost.
Nu cred că voi mai apuca să termin această poveste. Mă întrebi de ce? Nu, nu e vorba de teamă... ci de simplul motiv că morții nu țin jurnale.