„Fiindcă e bine să se știe (n.n. – bine pentru cine?) […] așa suna începutul unui articol al lui Miron Radu Paraschivescu (MRP-ul de care și-a bătut joc Ion Caraion). Mie nu-mi vine să mai vorbesc de bine pe cei care ne promit tot binele de sfântul Nicolae după ianuarie 2010, la sfântu’ așteaptă…

Roșesc și nu-mi spun, mai avid scriind, că greșesc. Lumea e mică – un țarc, uite, colea. O pășune numai – de munte, deal, vale, câmp, luncă sau litoral. Când împlineam optspezece ani, am fost primăvara cu tata pe la Mineri, lângă Tulcea. Am urcat dealul. Mă uitam spre găurile adânci de unde se scosese minereu. Oricine ar fi căzut în ele, zob se făcea – întunericul nu stătea acoperit, decât de cerul senin.
Roșesc, dar trebuie să spun că numai la un pas de-aceste mari adâncimi căscate, pe-o culme a Minerilor era să sfârșesc.
Era pe la jumătatea lunii ianuarie. Alexandru, coleg și vecin de la capătul străzii mele, Constructorilor, îmi spusese când ajunsesem de pe Isaccei la blocul meu că dacă tot plec, așa teleleu, departe, ne vom vedea în niște chilii. Să-i spun, dacă ajung pe-acolo. Ca să vină și el...
Nici prin gând nu-mi trecea să mănânc în acea zi. Prânzul trecea. Era cam după Bobotează, imediat. Nu era zăpadă-n Tulcea. Fusese însă de Anul Nou. Dăduse un îngheț... Am luat-o singur spre vest. Am trecut de linia ferată. Uzina de aluminiu, liceul agricol, lacul în care făcusem baie cu frate-miu – toate plecau pentru totdeauna din calea mea. Hotărârea de-a merge departe era nestrămutată. Lumina solară mă călăuzea, prin gerul ce făcea să-nghețe și sloiurile de pe Dunăre – pentru că lacul oricum rămăsese tot patinoar.
N-aveam bani în buzunar. Aveam un palton gros – dar, pomană pentru doctorul veterinar Păun. Acesta îl încadrase în muncă pe frate-miu mai mare, dar tocmai murise. Am înțeles apoi că avusese ulcer. Nu mânca niciodată când bea alcool. Și nu bea exagerat. Numai că băutura pe stomacul gol atacă.
Îmi treceau trăsnăi prin cap. Am intrat în vorbă cu unii țărani. Sau lucrători din Tulcea, având case la Mineri. Ei vorbeau normal, mai glumeau. Eu însă, tare zăpăcit, credeam că-mi arată semne, pe unde s-o iau. Și mi-am imaginat, când un bătrânel mai șmecher mi-a zis să sar o băltoacă din drum, ori să nu urc dealul pe șoseaua asfaltată, c-ar fi timpul să cotesc, traversând șoseaua și să o iau pe o uliță, direct pe pământul reavăn al ei, pe lutul galben. M-am luat după îndemnul acelui om și după mintea mea tot mai sucită.
Știu c-am mai trecut pe lângă un țarc. In el behăiau oi și capre. Le-am mângâiat. Dându-le iarbă, vedeam că le sperii. Mai departe – mi-am zis. Nu eram conștient, ci sigur de faptul că începuse Ziua. Că nu mai urma noapte. Că toți oamenii se transformă fie în oi de-a dreapta, fie în capre de-a stânga. După meritele și nemeritele lor. Plângeam, cu o fericire tâmpit zugrăvită pe față.
Am ajuns pe culme. M-am luat iar după apă. Se scurgea zăpada topită. Îmi spusesem, cu puțin înainte, că apa e sângele martirilor, al apostolilor... Nu puteam decât s-o ocolesc. N-o puteam ocoli decât trecând printr-un gard pentru viță de vie, pentru podgorie. Între palierii înalți, de beton, bine înfipți erau vreo cinci sârme groase și ruginite. Cu mănușile de cârpă subțire le-am îndoit într-un mănunchi, la mijloc și m-am așezat pe pământ. Am început să forțez bariera lumii. Chiar așa mi-am spus : acolo este poarta Raiului. Lumea rea se-ntoarce la nevinovăție. Închideam ochii de ger, pentru că mă usturau. Deja începusem să-mi rup mănușile. Sârmele adunate, răsucite abia se încălzeau, dar nu cedau în pumni, la nici o opintire. Încăpățânat ca un copil, voiam să înving acest absurd nod ce mai mă lega de realitate. Nodul pe care-l tăiase Alexandru cel Mare. Nodul gordian. Știam că dacă luam ceva greu, de fier sau o piatră mare, le-aș fi rupt imediat. Dar nu, eu aveam datoria ca, vreme de mai multe ceasuri, să slăbesc rezistența metalică, să sângerez, să-mi rup toate de pe mine, numai să deschid poarta infinită !
Începuse să se lase un frig teribil. Culoarea din jur nu mai era așa albă. Þineam în continuare ochii închiși. Nu voiam să văd nimic. Continuam să trag de gard, de sârmele acelea groase. Am dat cu carata. Mă durea muchia palmelor, de-mi venea să urlu. Sărea mâna pe sârme, dar degeaba. Carnea durea. Eu mă încălzeam, necrezând că mă voi mai scula din lucru, că așa voi rupe sârme la infinit... Am început să dau cu câlcâiele. Aveam cizme din cauciuc, nu prea înalte. Mă dureau câlcâiele și gleznele. Simțeam că îmi iau foc de durere. Abia atunci a cedat prima sârmă. Cu ochii închiși am îndepărtat capetele ei, spre cei doi stâlpi de beton din margini.
Oile și caprele veneau spre mine. Cânta un cioban din fluier. Nu mă interesa. El cânta, eu îmi rupeam trupul în sârme. Pe ce fel de oameni îi copiam? Poate pe deținuții politici, de la Canal. Numai că nu prea știam de ei.
S-a rupt și-a doua sârmă – exact ca la o chitară! Iar eu îmi încordam puterile, brațele și picioarele, dând la Mineri în ușa mea invizibilă. Ca să distrug visul jegos al lumii ăsteia și să pătrund în cea adevărată. Aveam șaptesprezece ani și nouă luni, aproape.
Tot cu mâinile am reușit, până la urmă, să rup acel gard de sârme. Iar în acel moment am văzut, cu ochii tot închiși, că era în fața mea un copac imens, de fulgere și multă lumină – parcă o primăvară mă înconjura. Și am căzut pe spate, rupt de fericire.
Am stat așa, dormind vreo două-trei ore. M-am trezit. Mi-era o sete îngrozitoare. Bineînțeles că eram deshidratat. Dar eram eu primul care intrasem în Rai, ori ultimul – ce mai contează al câtelea! Măcar știam că aici nu-i vorba de rude, că lumea se rearanjează după cum vrem, că peste tot mi se poate da o cană cu apă, că încep tinerețea, că voi fi prețuit de toți, că morții au înviat!
Și mă uitam în ce curte să intru. Curând am văzut o poartă deschisă spre-o curte. Bec la intrare, sub strașina casei. Am bătut destul de mult în ușa, care era încuiată cu lacăt. Am strigat. Trebuia să vină cineva. Și au venit doi oameni: un burtos și fiul său, unul voinic. M-au dus în spate. M-au pus să-mi dau hainele jos. Ceream o cană de apă. Ca la niște buni creștini. Femeia, stăpâna casei se uita încruntată la mine. Ãștia doi, pe care-i luasem la început sfinți, au început să-mi dea pumni. În burtă. Să mă plesnească. Nimerisem la un interogatoriu. Opa! Ce urât e la poarta Raiului. Că cine sunt, hoț – că mai jefuiseră și alții prin Mineri... Pe cine cunoșteam, cine mă pusese să le pătrund în casă. A trebuit să scot din geantă manuale, caiete, carnetul de elev. Femeia a aflat, în sfârșit, că eram fiul unei asistente renumite, de la salvare. Îi făcuse odată un bine. Le-a zis să mă lase. Mi-au dat înapoi hainele și geanta. Și două picioare-n fund. Pe poartă afară. În ger. Am ajuns pe șoseaua asfaltată. Nu mai m-am gândit că trebuia să ajung pe jos, ocolind ape, izvoare până-n îndepărtata Bucovină, la niște chilii – cum îmi spusese colegul și prietenul meu cel mai bun. Norocul meu a fost căruța, cu doi țărani în ea. M-au întrebat unde merg. În Tulcea. Atunci să sui. Și au dat bice. Caii galopau. Acasă, mama plângea din răsputeri. Mi-a spus că se rugase toată după-amiaza. Simțind că fusesem în primejdie de moarte. Venisem târziu în noapte. Cizmele se făcuseră praf. Ce să mai zic de mănușile alea de cârpă. Paltonul murdar, de parcă înotasem în noroi. Ochii duși din cap. Și nu mâncam. Tocmai sosise un pachet cu nuci, prune uscate de la Cocu (jud. Argeș), de la vărul mamei mele, Valentin. Seara, mama ori soră-mea au strâns pomul de iarnă. Făcea prea multe ace pe covor. Eu credeam că se pregătește în acea noapte nunta mea. I-am și zis maică-mii. Nu aveam nicio prietenă, nici măcar între vecini, sau la liceu. Îi spuneam mamei: nu strânge și vârful bradului. Că acolo este taina nunții. Și nu l-a strâns în seara aia. Ne-am uitat apoi cu toții la un film de pe TVR1, că doar asta era pe-atunci, în ianuarie 1993. Era cehoslovac. Cu fabrici și uzine, cu o mașină roșie-roșie. Eu am crezut că de fapt era vorba despre mama, tata, înainte de-a mă naște eu. Chiar și întreprinderea din film credeam c-ar fi uzina de aluminiu din Tulcea. Un film psihologic, aproape fără acțiune. Ceva experimental, oricum. M-am dus să mă culc. N-am putut dormi.
Dimineața credeam că a venit apocalipsa, așa frumos se vedea răsăritul soarelui și Dunărea cu Monumentul în depărtare! M-am răsucit, călcând pe picioarele, poate și spatele fratelui meu și am ieșit din cameră. Am încercat un număr de magie la baie, înfundând scaunul de la toaletă cu hainele. Eram sigur că prin ferestruica pe care o deschisesem larg trebuia să apară mireasa mea.
Ce să mă mai duc la școală ! Ce bacalaureat !
Istorie.

Să mă întorc în ianuarie 2010. De la Mineri a început ascensiunea politică a lui Petre Roman și mai ales a supleantului acestuia, Traian Băsescu. Ei, care n-au ținut cu fenomenul Piața Universității, numai spre populism au țintit. Și vor să trăgă spuza, acest brand, numai pe turta lor. Udând cu șampania gurii lor mulțimea. Deși... Petre Roman s-a supărat, n-o mai face de mult...
Fiindcă începusem cu un citat minuscul din MRP – luat din “Jurnal II – Literatură și Contraliteratură” al lui Ion Caraion, să închei tot printr-un citat, mai mare, despre olandezul zburător (killerul câinilor din sectoare) și gașca binelui său absolut (de hingheri), care a declanșat Contramineriada, Contrareforma, Contrapartida în mileniul al treilea la noi: “Cât însă despre așa-zișii oameni de treabă, exceptând excepțiile, iată o speță care nu m-a atras niciodată. Sac de varietăți a tot felul de felonii, fățărnicii, carențe ascunse, blândeți ticăloase, dulăi mușcând pe ascuns, patrupede cărora candoarea noastră își imaginează că punându-le belciug de aur în nas nu porci se mai cheamă, ci poate scaune ori mese de altar. O fi adevărat că tăcerea nu sparge capul, dar nici nu conține întotdeauna semințe de puit minuni și dacă nimeni nu tăgăduie că nu poți îndrepta lumea cu spatele, apoi tot așa de limpede este că pe aproapele tău, spre a-l cunoaște măcar întrucâtva, pe lângă aceea că trebuie să-l vezi din față, se mai cere să-l și privești. Adică să pătrunzi (a vedea și a privi – două țărmuri diferite) înlăuntrul cifrului său, unde uneori sucursalele iadului, un iad și el corupt, își întind cortul, pecinginea, viciile parfumat pomădate.” (“Jurnal II”, p. 372).