agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-11-25 | |
Petruta Ionescu
Telefonul Scenariu de scurt metraj Scena 1: Trezirea Fade in Exterior – CENTRUL unei metropole supraaglomerate, zgomotul traficului care pare fară sfârșit, enervant, asurzitor. Interior – ZI, dis-de-dimineață, tânăra femeie se răsucește în pat de pe-o parte, pe alta, asimilând vag primele semne ale unei dimineți ce se anunță infernală. Deschide ochii doar pe jumătate, luând seama la încăperea largă și mobilată sumar, dar cu gust, pe care o cunoaște atât de bine. Mobilierul în tonuri deschise și vesele îi inspiră un soi de greață profundă care o obligă să-și închidă ploapele la loc și să-și cufunde capul în pernă, încercând să alunge o teamă inconștientă și totodată bizară. Își simte trupul extrem de încordat, deși aerul e răcoros, timpul pare să treacă leneș, iar somnul a fost unul profund și fără vise. Ceva aproape inexplicabil o făce să ridice ploapele și să se răsucească spre noptiera pe care se află un pahar cu apă pe jumatate băut, un document dintr-o singură foaie și telefonul mobil subțire și minuscul. Trupul, conștiința și privirea sunt practic hipnotizate de obiectul acela mic și argintiu care de obicei pare... unul din cei mai constanți prieteni. Ai omului și ai ei... în special. Later: Scena 2 Reflecții în... oglindă Femeia e în baie, o încăpere micuță, dar familiară sinelei ei care prețuiește intimitatea, - încercând să realizeze de ce nu reușește să se decidă, fie să facă duș, scăpând de lentoarea din trupul său, fie să-și răcorească fața cu apa rece, alergând, ca de obicei, să-și facă cafeaua și să se uite în grabă spre ceas, cel pe care-l primise de la... De la cine? Privește brusc spre oglinda ovală din fața ei, dar în ea se reflectă, ca într-un caleidoiscop fascinant, imagini pe care nu le recunoște, dar le simte, - nici ea nu are habar de ce, - profund ale sale. Precum... telefonul acela mic și argintiu, singura „ancoră” dintre ceea ce vede, fiindcă el apare acolo, în imaginile proiectate cinematografic în luciul oglinzii, - și ea, femeia din secunda prezentă care admiră perplexă prin „fereastra” de sticlă scenele care se derulează clar și atrăgător... CUT TO : Interior, zi Close up: mâna. Mâna dreaptă crispată ține telefonul la ureche, în vreme ce femeia ascultă, mută de uimire, vocea persoanei care a sunat cu doar câteva clipe în urmă. E din ce în ce mai sigură că și-a pierdut mințile sau că trăiește o zi... eminamente anormală, dar continuă să asculte, asemenea unui elev scos la lecție, glasul din aparat, timbrul lui vibrant și insinuant purtând-o parcă într-o altă dimensiune. Tocmai pe ea, „o femeie... sută la sută cu picioarele pe pământ”, cum o numea... Cine, cine oare? se întrebă ea, buimacă, încruntându-se și încercând să se... delimiteze cumva de ceea ce auzea în urechea stângă. (OF SCREEN) Scena 3: Dialog (semi)absurd Pe fundalul gândurilor ei de profundă nedumerire se aud ca într-un vis – „care nu e vis”,- sau cel puțin așa crede ea, - întrebările precipitate și în același timp rugătoare ale unei tinere căreia eroina noastră nu poate să-i dea, în gând, mai mult de 13-15 ani. Scena 3(continuare): Femeia(nervoasă, grăbită, nedumerită): - Alo, ești drăguță să repeți? N-am înțeles... Cine... Tânăra(parcă și mai grăbită, dar hotărâtă și sigură pe ea): - Mi-o dai sau nu? Nu uita că alaltăieri... Femeia(perplexă, dar cumva îngrijorată): - Alal...? Alaltăieri nu eram în oraș... Tânăra(convingător, făcând apel la încăpățânarea adolescentină care-i aduse aminte femeii de copilăria ei) - Ba da! Eram la pizzeria care-mi place mie și ai fost de acord, ce naiba! Zii odată, pot să iau astăzi mașina sau nu? Femeia(cu hotărâre și oarecare spaimă): - Hei, o clipă, domnișoară! Nici măcar n-am carnet! Ce tot turui acolo? Să-ți împrumut ceva ce... Tânăra(râzând sarcastic și în hohote): - Știi că ești haioasă? Dintre noi două, eu sunt cea fără permis. Și totuși am nevoie de mașină, iar tu mi-ai promis-o. N-ai cum să dai înapoi. Nata wa kono koto o mananda? Femeia(nedumerită, dar și surescitată): - Poftim? Ce spui? În fond, cine te crezi? Cum îți perrmiți să-mi dai ordine? Ce-i asta, o glumă proastă? Alo...? Scena 4: Încotro? Femeia, liniștea din jur, țiuitul strident din ureche și gândul că la ora aceea, complet nedefinită pentru conștiința ei -, ar fi trebuit să fie în altă parte, cu toate că spațiul și timpul păreau date peste cap, singura întrebare pertinentă fiind deodată „Cine?” Un cine care se aude OFF SCREEN obsedant, având n semnificații, printre care: Cine „(re)inventase” ziua aceea? Cine era tânăra de la telefon pentru care simțea o inexplicabilă, dar aproape palpabilă și absurd de chinuitoare strângere de inimă? Cine era sau fusese în oglindă...? Sentimentul de iminență era din ce în ce mai acut, reverberând în fiecare celulă a trupului ei, al trupului care se îndrepta spre destinația următoare. Interior, zi – un birou cu ferestre mari prin care pătrunde atât lumina roșiatică a apusului, cât și răcoarea serii care flutură perdelele, aducând înăuntru zvon de glasuri din curtea mică care dădea spre șosea. Scena 5: Așteptări Femeia are zece minute de când așteaptă în camera goală, stând încordată și totuși pierdută în gânduri pe scaunul din fața mesei circulare care ocupă mijlocul încăperii. Habar n-are de ce sau pe cine așteaptă, dar e sigură că trebuie s-o facă, ținând seama că o colegă de serviciu o trimisese acolo în locul ei, pretextând că era vorba de o „problemă urgentă care nu suferea amânare”. Cu alte cuvinte, dacă n-ar fi avut afurisitul acela de telefon la ea, acum ar fi fost... - Unde? Unde putea să fie? se întrebă femeia care, de azi-dimineață și până acum, când iși amintea amuzată de conversația stupidă cu adolescenta, - se simțea cu zece-cincisprezece ani mai bătrână. - De ce tocmai cu atât? șopti ea în singurătatea încăperii în care nu se zărea, din păcate sau din fericire, nicio oglindă. Ce naiba însemna „Nata wa....” zise femeia încercând să-și amintească exact fraza cu pricina. Exact în secunda în care ușa fu dată de perete și în biroul spațios intră cu pas sigur un bărbat între două vârste. Scena 6 Da sau nu? Interior, zi – bărbatul și femeia stând câteva minute de vorbă în același decor. Bărbatul(trântind o hârtie pe birou, în fața ei, și vorbind precipitat, fără s-o privească. - Ai trei secunde să te hotărăști. Dacă-ți convine, semnezi și în două ore ți-ai luat zborul. Femeia(îngrijorată, dând să se ridice de pe scaun): - Poftim? Eu sunt aici în locul Juliei... Bărbatul(ducându-se la fereastră, cu mâinile vârâte adânc în buzunare): - Eu nu obișnuiesc să repet. Dar văzându-te atât de tânără, de neexperimentată și de... frumoasă, o să încerc. OFFSCREEN: Vorbele bărbatului se repetă în mintea femeii ca un ecou, în semn de mirare profundă din partea acesteia. Tânără, neexperimentată și... frumoasă? Scena 6(continuare): Femeia(repezindu-se să lămurească confuzia, mai mult pentru sine decât pentru necunoscutul care se întorsese cu fața și o privea insistent, ca pe o veche cunoștință, subalternă sau...): - Faceți o confuzie. Nu sunt... Nu sunt dispusă să plec nicăieri. Viața mea e aici. În altă ordine de idei, nu mă subtitui Juliei și nici nu iau hotărâri în numele ei. Bărbatul(autoritar și impasibil): - Și totuși, ai foarte puțin timp la dispoziție să te hotărăști. Asia te așteaptă cu brațele deschise, draga mea, iar tu ești nerăbdătoare să ajungi acolo, exact cum spuneai cu trei zile în urmă la te... Femeia(aproape scoasă din minți, gesticulând cu brațele prin aer în timp ce se îndreaptă spre el): - Cu trei zile în urmă? Cum de știu alții despre mine mai multe decât știu eu? Ori ați înnebunit cu toții, ori totul e o farsă! Bărbatul(păstrând un calm glacial în vreme ce femeia se opri țanțoș la trei pași de el, măsurându-l ca pe un lunatic): - Cum, nu-ți mai amintești? Visul tău de-o viață a fost să zbori. Unde te poartă gândul, așa ziceai. Eu nu fac altceva decât... Femeia(simțind nevoia să-l zgălâie sau măcar să-l atingă): - Având mai multă experiență și înțelepciune decât ti... Decât dumneata, te asigur că am renunțat de mult la visuri. Bărbatul(poposind acolo parcă dintr-un alt timp)(zâmbind înțelegător și ușor arogant): - Aiurea! Femeia(pregătindu-se să-l plesnescă peste obrazul stâng, dar simțind ceva mai mult decât straniu în clipa în care degetele ei crispate se apropiară de fața lui. Senzația de familiaritate și alchimie indestructibilă care o inundă îi opri palma la câțiva milimetri distanță): - Ajunge! Eu o să ies frumos pe ușa aceea, iar... tu poți să-ți iei hârtia, aiurelile, visurile, cum vrei să le spui, și să... zbori unde vrei. Pricepi? Bărbatul(vorbind incredibil de încet): - Dincolo de ușa aceea nu e nimic. Aici e totul, așa că ai grijă... Femeia(râzând în hohote și repezindu-se spre ușă, fără a pune mâna pe clanță): - Lumea nu se reduce la un nebun și la o femeie care, din fericire, n-are chef de glume. Peste o oră trebuie să fiu la... la o ședință, se hotărî ea rapid, așa că discuția s-a încheiat! OFFSCREEN: „Dincolo de ușa aceea nu e nimic. Aici e totul, așa că ai grijă...” se repetă câteva clipe, obsesiv, în mintea femeii care pare iar nesigură pe ea, simțind că se află cumva între două lumi paralele, lucrurile, gesturile și chiar gândurile, - ale ei sau ale altora – părând aproape imposibil de explicat sau de înțeles. Close up – mână dreaptă a femeii care încă nu se hotărește să atingă și să îndoaie clanța, semn că stăpâna ei se teme, cu adânc dispreț către sine, că... vorbele străinului, pe care subconștientul ei nu-l consideră chiar atât de străin, s-ar putea adeveri brusc și neverosimil. Lăsând-o doar la voia instinctului. În primul rând al celui de supraviețuire. Scena 7: Fălfâit de aripi (Aceeași locație, interior, zi, căteva minute mai târziu, deși nu timpul părea să conteze, mai ales pentru eroina poveștii) Bărbatul(aproape implorator, înaintând spre ea cu pași ce păreau deodată exasperant de cunoscuți): - Natalie, nu... Femeia(aducându-și aminte că acela era numele ei, lucru care i se păru în continuare... surprinzător și supărător. La fel ca și ceea ce avea să rostească pe un ton imperativ și sarcastic, într-o limbă în care (pre)simțea/credea că vorbește pentru... prima oară): - Watashi wa naka ni shutoku... Anata to! Femeia pricepu brusc și neverosimil ceea ce rostise. Adică: „Mi-ajunge cât am stat cu tine...” În secunda în care mâna bărbatului dădu să apuce umărul femeii, aceasta se lansă dincolo de ușă, în fața ei deschizându-se un gol imens, în timp ce în spate i se păru că aude -, ca prin vis, un fâlfâit grăbit, dar sigur de aripi... Scena 8: „Odată, demult, mi-a salvat și mie… viața!” Interior, seară(o încăpere largă și luminată difuz) Seara târziu, într-o cameră ce la prima deschidere a ploapelor grele pare dormitorul ei, - de data asta mobilat conform tradițiilor asiatice, și... mirosind puternic a antiseptic și a încă ceva -, stânjenitor ca o povară, - ce deocamdată e neclar. Close up - Privirea femeii cade pe palma delicată și lividă pe care o strânge în mâna ei. Ridicând încet, dar fară spaimă, capul de pe marginea tare și rece a patului unde e întins trupul unei adolescente, - realizează, simte că de această dată, trezindu-se din visul-somn ce păruse o simplă ațipire -, totul e limpede ca un cristal, că e deja în... viitorul devenit deodată, si nu se stie cum -, dar nici că-i pasă! - prezent, unul pe care nu l-ar(mai) nega niciodată, și asta pentru că tânăra întinsă în patul mare și alb e... fiica ei. Așa o simte ființa ei, parcă reînnoită, cu fiecare por. Scena 8 – continuare – după câteva clipe: Saori(deschizând ochii și privind la fața senină a femeii de lângă ea): - E wa, koko shitte iru... Natalie(fericită că a ei copilă cu ochii de mărgean poate vorbi): - Da, scumpo, sunt aici, răspunse ea repede, înțelegând ce spune. Saori(zâmbind, dar nu a durere, ci mai mult a mirare): - Toshi ga keika shite iru yō ni omowa... Natalie(sărutând-o pe frunte și întorcându-i încurajator zâmbetul): - Nu contează cât a trecut, Saori. Important e că te vei însănătoși. Soari(amintindu-și nemulțumită seara accidentului): - Kuruma wa watashi ga kontorōru no sono yoru no uchi o nogashita... Soshite totsuzen, watashi wa kurasshu.... preciză cu tristețe, pricepând cele spuse de Natalie. Natalie(încercând să-i alunge orice neliniște): - Mașina s-a izbit puternic de parapet, știu, draga mea, dar tu ai scăpat ca prin minune și… Saori(întinzând încet mâna dreaptă și mângâindu-i obrazul): - Soshite, kore wa chōdo, mama no okage to iwazaru o enai! Natalie: - Nu știu dacă mie trebuie să-mi mulțumești sau celui care te-a dus la spital atât de repede, de parcă ar fi avut… aripi de înger. Odată, demult, mi-a salvat și mie... viața! CUT TO: CLOSE UP and SLOW MOTION: Natalie și fiica sa se îmbrățișează. Mai fericite și mai încrezătoare ca oricând. Sfârșit (Concursul Național de Scenarii - Ediția 2011) |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate