agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2697 .



Sponsalia 2
scenariu [ ]
Basm

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Aristo Fanfan ]

2007-07-05  |     | 



Zece ani mai târziu

Flavia Agusta, principesa cu părul de aur, împlinește 10 ani și Þara întreagă o sărbătorește cu fast. Cezarul cu întreaga suită se află din nou la Constantia Dafne, locul în care i s-a născut dulcea fiică. Întreceri de care, lupte de gladiatori, lupte cu animale, dansuri exotice. Ulfilas, episcopul goților, îl avertizează că în pădurile adânci din Carpați MAI SUNT ÎNCÃ PÃGÂNI ȘI CÃ ACOLO SE PETREC MULTE LUCRURI misterioase.
-Cât de misterioase, sfinția ta ?
-Foarte misterioase. Apar care de foc precum cele descrise în sfânta scriptură și oameni zburători.
-I-auzi! Să-mi arati și mie, că sunt curios.
-Se poate, dar pentru asta necesită să ajungem pe platourile vaste de dincolo de crestele Carpaților și să stăm acolo câteva săptămâni, sau chiar luni.
-Și crezi că este imposibil să facem asta?.
-Nu cred. Mă anunți când vrei și plecăm.
Copiii se joacă în curte. Un fel de țânțar cu cap de om aparee din tăriile cerului, o apucă pe Flavia și dispare pe unde a venit. Împăratul este negru de mânie. Decide ca toți soldații din gardă să fie executați împreună cu comandanții lor, dar revine și ordonă să fie bătuți cu vâna de bou până la leșin.
-Tu ești vinovat,Ulfilas! Istoriile tale cu misterele din Carpați i-au fost fiicei mele de rău augur. Aș putea să te dau leilor înfometați.
-Clemență, Caesar. Zburătorii nu i-am adus eu, ei există acolo unde ți-am zis eu.

După alți zece ani

Septimiu, fiul vânătorului, pe care împăratul îl iubește ca pe propriul fiu, îl însoțește pe domn la vânătoare în adâncurile pădurilor din Carpați.Urmăresc un cerb minunat pe care însă îl pierd și dau într-o margine de câmp străbătut de un drum de țară în apropierea căruia se află o casa sărăcăcioasă. Septimiu rămâne în urmă scrutând împrejurimile să vada dacă nu cumva apare cerbul, dar împăratul se apropie de cocioaba pe prispa căreia se află o b ătrânică uscată și gârbovită. Într-o mână ține un ulcior, iar în cealaltă toiagul în care se sprijină în timp ce-și tâtrâie picioarele. Cezarul descalecă și se apropie de gard fără a da drumul frâielor.
-Bună seara, mătușă.
Baba scoate un fel hârcâit care pare să semene a râs.
-Bună să-ți fie inima, voinice. Iaca mi te-a adus norocul în cale, că nu mai am nici un strop de apă în ulcior și izvorul este tocmai jos în vale. Cu picioarele astea uscate abia mă mișc, așa că adu-mi, rogu-te, un ol de apă.
Cezarul clipește din ochi ușor iritat, dar îi ia totuși olul și se duce după apă. La întoarcere îl găsește și pe Septimiu în fața porții. Bătrâna îi invită înăuntru și-i roagă să ia loc la masă. Aici constată cu mirare că bătrâna nu este chiar așa de slabă pe cât pare la prima vedere. Aruncă toiagul cât acolo și începe să se miște prin casă cu dezinvoltură, căutând bucate și vin, să-și omenească oaspeții.
-Ai suflet bun , Măria Ta. Eu sunt Venera Optima și am știut cine ești, dar am vrut să te încerc. Fiindcă m-ai ajutat, o să te ajut și eu și am să-ți spun unde să-ți cauți fata.
Cezarului i se oprește graiul, se repede spre bătrânică și-i strânge mâinile cu înfrigurare, dar aceasta îi face semn să se așeze la locul lui și să asculte cu atenție.
-Măria Ta, principesa Flavia Augusta e sănătoasă, dar este închisă într-un turn de pe tărâmul stăpânit de Regele Negurilor care a crescut-o pentru unul din oamenii zburători, supușii săi, veniți din lumi îndepărtate, de dincolo de marginile luminii.
-Nu înțeleg.
-Adică lumina soarelui nu ajunge până acolo.
-Ah, Venera, spune-mi ce să fac s-o pot salva.
-Numai într-un fel se poate. Este obligatoriu să-ți găsești un tânăr curajos care să treacă Râpa Neagră și să ajungă la Regele Negurilor. Acesta îi va cere să-i aducă vasul cu apă de foc din țara lui îndepărtată, deoarece fără aceasta nu poate ajunge acasă.
-Dar cum va putea face altcineva ce nu poate face el?
-Cu dificultate inimaginabilă.
-Eu mă încumet să trec Râpa Neagră, Măria Ta, zice Septimiu vădit emoționat.
Cezarul îl privește lung, cu gândul dus, ca și cum nici nu l-ar auzi, dar în priviri i se citește mulțumirea sinceră...Din bucatele Venerei abia gustă câte ceva, în schimb vinul li se pare cu totul special așa că fiecare bea câte o cupă apoi se ridică și pleacă.Vacarmul vânătorii se aude aproape de marginea pădurii, ba chiar se văd siluetele călăreților în goana cailor și lătratul haitelor de câini răzbate tot mai pronunțat.
-Du-te, zice împăratul și spune-i mamei tale că pleci într-o călătorie foarte lungă și plină de pericole. Asigur-o că va avea tot sprijinul meu pe toată perioada absenței tale.
-Așa voi face, mărite Constantius.

Soarele coboară dincolo de pădure. Umbrele copacilor bătrâni învăluiesc casa din bârne ce dormitează parcă sub coroanele lor. Septimiu scoate găleata de apă apoi se așază pe lespedea de piatră de lângă fântână și se uită îndelung spre piscurile sure ale munților, gata să între în negurile înserării. Din marginea pădurii se apropie de râu un cârd de căprioare să se adape. După ce beau, se depărtează și se pierd în adâncul pădurii. Nici nu bagă de seamă când se aăropie maică-sa.
-Ce faci, dragul mamei ?
-Mă Gândeam la apa asta care curge, cea de ieri nu este cea de azi și cea de azi nu va fi cea de mâine.
-Sigur, dar râul va fi mereu aici, deși copacii pe sub care curge vor fi mereu alții și iarba și florile…Numai cerul și stelele vor rămâne aceleași.Așa eate lumea făcută.
-Știu, dar cum priveama așa în jur, m-a imprersionat înserarea și am căzut în melancolie.
-Eu te-am căutat pentru că Cezarul a trimis vorbă să treci mâine pe la palat. Ar fi fost bine să-i duci un căprior că doar știi cât de mult se bucură, dar s-a făcut cam târziu și nu e bine să umbli noaptea prin pădure, să calci în vreo urmă rea.
-Nu-i târziu, mamă. Până la cădearea nopții mă voi întoarce cu vânat, că nu pot să mă duc în fața Măriei Sale cu mâna goală.
Îl iubește prea mult ca să i se poată împotrivi, așa că se rezumă doar să ridice mâinile în semn de nehotărâre.Totuși, îi aduce aminte să nu cumva să trecă Râpa Neagră și îl urmărește cu privirea până când se pierde sub bolta de frunze cu tolba pe umăr și cu arcul în mână.Câinele Diligens se zbenguie în urma lui adulmecând prim iarbă urmele vietăților pădurii. Într-un luminiș, pe o pajiște cu iarbă fragedă, paște o căprioară. O privește mulțumit cu siguranța vânătorului stăpân pe sine, care își cunoaște valoarea.Își potrivește săgeata în arc și întinde coarda.Căprioara își ridică capul adulmecând aerul în bătaia vântului și învăluie poiana cu privirile ochilor ei blânzi și bănuitori. Săgeata pornește din arc zbârnâind și se înfige în șoldul căprioarei. Aceasta scoate un răget scurt și se indreaptă spre desișul pădurii..
-După ea, Diligens! Heeeei, Diligens!
Câinele nu dă nici un semn de viață.
„S-o fi luat după vreun iepure, gândește el și se repede cu cuțitul de înjunghiat pe urmele căprioarei, trecând printre hățișuri, adâncindu-se tot mai mult în pădure. Vietatea se mișcă greu, dar totuși reușește să să se strecoare printre tufișuri, tot mai departe și tot mai departe. Septimiu o urmărește cu înfrigurare și cu ciudă în același timp, neobservând că se înnoptează de-a binelea. Ajunge într-un luminiș unde vede stelele deasupra. O clipă îl bate gândul să renunțe, dar totuși nu se îndură, așa că se avântă printre hățișuri cu și mai mare îndârjire și parcă o voce lăuntrică îl îndeamnă: „Du-te, aleargă, pride-o!” Și tot mai mult se adâncește în tenebrele pădurii. Cămașa îi este sfășiata și brațele îi sângerează, dar dorința de a răpune căprioara îi mistiue sufletul și fuge după ea împins de o forță necunoscută. Deodată animalul dispare ca și cum l-ar înghiți pământul. Ascultă cu încordare, dar nu aude nici foșnet de frunze, nici trosnet de vreascuri.Își amintește de câine și începe să-l strige. Vocea lui tună în liniștea nopții, rostogolindu-se pe sub coroanele arborilor ca pe sub tavanul unei peșteri vaste și numai ecoul răspunde: Diligeeeens…gens…eeens …Câinele nu dă nici un semn de viață așa că se avântă și mai mult spre necunoscut până ajunge din nou într-un loc mai larg, mărginit de arbori bătrâni. Razele lunii poleiesc poiana într-o lumină rece și stranie, dând forme misterioase crengilor strâmbe și tufișurilor întunecate și gârbove ce niște mogâldețe. Nu are prea mult timp să se minuneze de farmecul locului că în poaiană apăru o babă cocoșată și hidoasă, îmbrăcată în zdrențe, ai căror ochi sclipesc ca două tăciuni de jeratic.
-Ah, iată-te! Tot te-am prins…ha,ha,ha…Tot te-am păcălit, șiretule. De-acum trebuie să fii băiat ascultător, altfel te voi jumuli, hârâie baba agitându-și mâinile cu gheare lungi și degete strâmbe.
Septimiu o ascultă nepăsător potrivindu-și între timp cuțitul pe care îl avea în mână și, printr-o mișcare fulgerătoare, îl aruncă spre babă.Oțelul străfulgeră rece în lumina lunii și o lovește în frunte. Spre marea lui mirare, lama se frânge și cade în iarbă.iar baba rămâne le locul ei, neclintită.
-Te-ai mâniat, puiule? Încă nu ți-a făcut nimeni nici un rău, hohotește zgripțuroaica,
după care se face nevăzută.
Acum luna este mult mai sus și poiana este într-o lumină albă încât arborii par înmuiați în argint. Septimiu se așază pe iarbă să-și mai tragă sufletul, moment în care un glas de femeie prinde a cânta un cântec trist. Se ridică și pleacă în direcția din care se aude și glasul îl duce tot mai departe și mai departe. Pe măsură ce copacii se răresc, deslușește o grădină în mijlocul căreia se înalță un palat cu ferestrele luminate.
„Am trecut Râpa Neagră…voi muri, îi trece prin gând. Iată palatul despre care îmi vorbea mama. Ochi de om pământean n-a văzut altul mai frumos.”

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!