Personaje:
- Creatorul
- Îngerul
- El
- Ea

În sală, în diferite locuri, câteva persoane care șoptesc uneori diferite fraze: uită! sau de ce-ai venit? etc… Spectatorii pot deveni personaje care șoptesc odată cu ceilalți frazele. Pot fi învățați prin programul primit la intrarea în sală ori printr-un retroproiector.

Recuzită: pânză albă pentru un cocon, cinci perne din care una mai mare, cămășoaie sau haine albe și largi pentru cele patru personaje, haine de călătorie pentru El, un halat de baie lung și albastru pentru El și pentru Înger (să se potrivească la amândoi), un halat de baie lung și galben pentru Ea, un bagaj călătorie, un toiag, o sacoșă de plastic cu o pâine, o sticlă de plastic pepsi-cola, o sticlă de lapte, un pahar, o telecomandă, spumă de ras, un calendar de perete, un registru mare și vechi, un plic, două coli de hârtie, pix.

Fundalul din spatele Creatorului: albastru, fundalul camerei: alb.

Mobilier: un pat (sau o saltea), o masă mică, un dulap vechi (sau fără), un televizor vechi sau un radiou. Baloane albe (ca niște cocoane mai mici, sufletele) plutesc prinse în diverse locuri, la diferite înălțimi.

Pe toată durata piesei, sus, undeva la vedere, în spate, să se vadă un banner (sau un retroproiector) cu următorul MOTTO:
„În ceea ce privește Creația Domnului, sarcina Lui este să asigure binele Omenirii. Dacă se dovedește că nu-și îndeplinește această îndatorire, comportându-se ca un tiran, Omul are dreptul să-L renege și chiar să-L ucidă.”

Pregătire și explicații:
Pe tot parcursul intrării spectatorilor se aude în surdină muzica formației ABBA, de preferat muzica lentă. Muzica poate continua și pe parcursul monologului, dacă acest lucru permite.

El este la începutul piesei Îngerul din cocon, spune Prologul, cade și devine viitorul Ei soț.

Ca variantă, altcineva să citească, iar El-Îngerul din cocon să prezinte un moment coregrafic: căderea lui pe Pământ. Momentul decisiv se încheie fără muzică și fără lumină puternică pe scenă.

Înainte de a se ridica cortina, când încep să intre spectatorii în sală, pe locul care rămâne între cortină și capătul scenei, într-un colț (de preferat colțul unde vor sta Creatorul și Îngerul) să se găseacă un cocon în pânză albă. În cocon se află El, îmbrăcat complet în alb. Nu trebuie să se observe că se află cineva în cocon. Când luminile din sală se sting, rămâne un singur reflector alb pe cocon. El începe să vorbească încet, ca o rugăciune, primele replici ale monologului vin când se află încă în interiorul coconului, apoi se desface, iese din cocon și vine la marginea scenei cu privirea fixată undeva jos, în primul rând.

PROLOG

El: - De ce povestesc această întâmplare? Ori cum s-o numi ea, viață, ursită, destin… Poate pentru că este vie, că se întâmplă chiar acum, poate pentru că este frumoasă. Chiar dacă pe alocuri îmi scapă sincerități, cele mai comune de-altfel, din cele care mă învelesc protector și ies la iveală nedumeriri și sterilități ispititoare. Sterilitățile îngerului din mine, al Mesagerului sau știi ceva? Dă-i tu un nume acestei întâmplări și eu îl voi accepta necondiționat.

Întâmplarea numită viață este inventată în clipa asta, acum, când povestesc. O creez așa cum pot, cum îmi dictează inima… vă ispitesc cu dragostea mea, cu violența de care sunt în stare, vă dăruiesc viciul și indiferența, vă chem și vă alung… Sunt ispita voastră, spaima clipei care traversează de jos în sus și de sus în jos, fără întrerupere… dar voi nu știți asta, ați uitat. Să nu credeți că vă urăsc… am trecut dincolo de ură, mă aflu în starea aceea de levitație care nu inventeză și nu distruge nimic. Cunosc orice detaliu care mă formează… care vă formează, vă citesc gândurile cu indiferență, cu pasiune, cu greață și asta datorită curiozității și atât. Nedumerire venită din adâncurile înțelegerii și indiferenței mele, curiozitatea cuvintelor ‘de ce’? Pentru că nu înțeleg… oricât aș căuta o explicație nu văd sensul, nu pricep…

De ce nu invocați NE-UITAREA? Hotărârea Lui trebuie contracarată, nu aduce binele omenirii! A voastră. Iar apoi, NE-UITAREA vă este la îndemână, amintirile esențiale există… trebuie doar să întindeți bratul și gata. De ce refuzați libertatea, de ce nu puteți râde de vocabulare, de cuvinte pompoase, cuvintele TABU!? Ce înseamnă cuvântul TABU? Simplă alăturare de sunete izvorâte dintr-un joc, un tril venit printr-un capriciu, într-un vârtej al desfrâului ori dintr-un simplu elan sălbatic și uricios dar spus pe tonuri grave, importante… Aici, sus, timpul are altă însemnătate, e altfel decât la voi… NOI SUNTEM CUVINTELE TABU! Suntem unici, suntem învățătorii voștri, stăpânii absoluți, atotputernici… suntem TABU! Și asta deoarece voi nu invocați NE-UITAREA! Dacă El n-ar fi legat UITAREA de căpătâiul vostru în clipa nașterii dintâi sau… a morții voastre, atunci l-ați fi depășit de mult și n-ar fi acceptat...

Mi-e greu să continui povestea. M-aș așeza aici, în locul care mă atrage mai mult, linie ce demarchează cerul, pământul… apoi m-aș închide precum floarea aceea parfumată care se învelește în petale pentru a supraviețui caniculei. Aș intra într-o pauză bine-meritată și m-aș abandona un timp visării, aș levita printre nori, aș închide ochii ca să mă trezesc om, ca voi, să privesc la fel norii și să aștept minunea. Ori poate acum visez că-s înger, poate nu eu vă aduc primul semn duminical. Poate sunt un somnambul, un fel de basm citit prea devreme copilului… Cuvinte, fraze întregi alunecă pe conștiința pruncului atunci când el adoarme pentru câteva secunde. În clipa aceea pierde legătura, contactul cu lumea în care a deschis ochii și se trezește privind neputincios alt loc, prizonieratul trupului îi permite luxul celor două vieți. Două vieți, dar mereu aceleași…

Uite! Uite cum zâmbesc… Zâmbesc când citesc ce-a scris EL la început de drum: În ceea ce privește Creația Domnului, sarcina Lui este să asigure binele Omenirii… Zâmbesc… zâmbesc și mă blestem pentru că spun aceste lucruri, de altfel un simplu mesaj cunoscut și existențial dar atât de ascuns în memoria voastră ancestrală… Omule! Câte litere stupide… de câte cuvinte stâlcite ai nevoie să te trezești, să-ți recunoști puterea? Uite… voi citi mai departe cu toate că-i în zadar efortul…: Dacă se dovedește că nu-și îndeplinește această îndatorire, comportându-se ca un tiran, Omul are dreptul să-L renege și chiar să-L ucidă. Cine? Cine să dovedească toate astea, cine să lupte… vă nașteți morți, damnați… niciun mister în trupurile voastre fragile, niciun strigăt, nicio nebunie… Sunteti morți! Căderea mea iminentă…? Este doar un supliciu, un ultim strigăt înaintea UITÃRII. Uitarea voastră… a mea…

(Căderea lui de pe scenă poate fi transformată într-un un joc amplu sau în ceva simplu și brusc, funcție de regie - este de fapt căderea îngerului pe pământ, frângerea aripilor. După cădere, sala rămâne fără muzică și fără lumină pentru câteva secunde.)

Act I
Scena 1

(În timp ce se ridică cortina, El dispare în spatele scenei și revine în cameră îmbrăcat în haine de oraș, are un bagaj în mână. Scena este împărțită în două: într-o parte, un mic podium ceva mai ridicat decât restul scenei cu perne albe și mari: Cerul. Baloanele albe care plutesc sunt Sufletele. În Cer tronează pe o pernă uriașă, Creatorul. Undeva în spatele LUI se află toiagul. Creatorul este îmbrăcat în alb și are chipul distins și plictisit. Lângă el, tot îmbrăcat în alb, stă în picioare, un înger cu părul negru și privirea vie, atentă. Stă cu brațele încrucișate și privește Pământul, respectiv cealaltă parte a scenei. Acolo, o cameră sărăcăcioasă dar curată și luminată, în ea se găsesc: un pat (saltea) modestă, un dulap vechi, un televizor sau radio vechi, toate dau un aspect de curățenie, de îngrijire. Pe marginea patului, la început stă doar Ea. Este neliniștită și se uită după El, care își aranjează bagajul undeva în spatele scenei ca și cum s-ar mai afla acolo o cameră. Apare El, își lasă bagajul jos, se așează lângă Ea, stau câteva secunde îmbrățișați, ca doi îndrăgostiți înainte de-a se despărți câteva zile. El poartă haine de drum, ea poartă un halat foarte lung, galben-pufos. În mijlocul patului se află încă un halat pufos, albastru – halatul lui. Ea stă cu palmele în palmele lui, ochi în ochi - privirea ei este foarte importantă și trebuie pusă în valoare pe toată durata piesei - Șoptesc… își fac planuri de viitor).

Ea: - Și dacă ți-aș spune că vreau să mergem la Almhult?
El: - Unde?
Ea: - În Suedia, la Almhult. Acolo unde a copilărit Agnetha, solista din ABBA.
El: - Eu credeam c-a locuit în Stockholm... Pentru că... na! ce să zic... Almhult, sună ca un simplu cătun, sărac.
Ea: - Cătun-necătun, ai promis că mergem unde voi hotărî eu. Tu ai spus...
El: - Atunci mergem la Al...
Ea: - Alm-hult!
El: - La Almhult. Vom pleca peste două luni și...
Ea: - Și trei zile!
El: - Iar acolo...
Ea: - Vom face o nuntă ca-n povești! Iar nunta noastră se va împleti cu povestea ierbii... Pentru că la Almhult crește iarba cea mai verde și mai grasă... Vezi tu, iarba este esențială pentru noi, pentru viața noastră, ne ajută când suntem bolnavi, ne reface legăturile cu Geea...
El: - Dacă ăsta e singurul motiv... iarbă crește peste tot.
Ea: - Nu ca la Almhult! Nicăieri nu există o iarbă mai verde ca acolo. Vom lua cu noi pledul cel gros de la buna, farfuriile din pachet, tacâmurile din argint de la părinți...
El: - Adică n-o să facem nunta la un restaurant? Cu invitați, cu familia...
Ea: - Ce copil ești! Peste două luni și trei zile începe adevărata vară suedeză! Va fi cald și nu foarte... vor fi nori, dar nu mulți... va bătea vântul, dar nu tare... Vreme ideală pentru nuntă.
El visând: - Și după ce ieșim din biserică, vom așeza pledul cel gros pe iarbă, în parc...
Ea: - Nu înainte de a ne descălța! Prin iarbă se merge doar desculț...
El: - Unde ai mai văzut tu mire și mireasă desculți?
Ea: - La Almhult! În spatele bisericii este un parc unde iarba crește în voie, cea mai aspră și cuminte iarbă din lume și toată este înconjurată cu gard viu, din brazi argintii. Noaptea, când e lună plină, scânteiază pământul de-atâta fericire... Nici urmă de flori ori copaci scorțoși, doar iarbă! Și oricum nu ar fi fost civilizat să călcăm florile...
El: - Iarba în schimb...
Ea: - Iarba, da! Pentru asta a creat-o Dumnezeu, să primească pașii noștri desculți. Așa a făcut și Agnetha când era mică. A cules rodul pământului, pentru că nu i-a fost rușine să calce desculță prin iarbă... a strâns rodul pământului și ai văzut... a călătorit departe, până-n Australia.
El zâmbind: - Atunci rămâne stabilit! Facem nunta desculți, în parcul din spatele bisericii cătunului Almhult!
Ea: - Nu râde... Cum crezi că au ieșit la suprafață copiii Geei? Căci erau siliți să trăiască în adâncuri, în mijlocul Pământului... S-au răsculat și au venit cu toții deasupra prin roua ierbii, lacrimile Geei... Doar iarba merită tălpile noastre flămânde. Pentru că, vezi tu, în tălpi se găsesc toate punctele vitale... Uite! Uite aici, vezi? Chiar în mijloc, între cutele astea două, se găsește centrul veseliei. Când este un pic roșu trebuie masat, el se destinde, se relaxează și devii iarăși fericit, cum te-a lăsat Dumnezeu.
El: - Ia stai... stai să verific...

(Se apleacă și îi prinde talpa piciorului, o gâdilă și râd amândoi. Se tăvălesc în pat, se gâdilă unul pe celălalt râzând. Ea învinge.)

El: - Gata! Stai, mă... mă predau... m-ai convins!
Ea se ridică și devine deodată serioasă: - Și dacă se supără?
El: - Iarba? Păi n-ai zis tu...?
Ea: - Agnetha, nu iarba! Neapărat! Trebuie neapărat să-i trimitem o invitație, nu concep nunta fără Agnetha! Chiar acum... acum o să-i scriu.

(Ea se ridică și fuge la dulap, ia o coală de hârtie, un pix, revine în pat.)

Ea scrie: - Dragă Agnetha. Tu nu ne cunoști pe noi pentru că noi nu am cântat niciodată ca tine și pentru că părinții noștri n-au avut bani să ne trimită la Sidney. Acum, pentru că am fixat deja data nunții și pentru că ne iubim la fel cum v-ați iubit tu si Bjorn, ne-am hotărât...
El: - Mai mult tu.
Ea: - Ne-am hotărât! ca slujba să o facem chiar la biserica din Almhult, în același oraș...
El: - Cătun...
Ea: - ORAȘ unde ai locuit tu mai de mult. În data de 24 iulie, la ora douăsprezece ne vom afla în biserică unde se va oficia căsătoria noastră. Te rugăm...
El: - Mai mult tu.
Ea: - Te RUGÃM să te consideri invitata noastră. PS: ținuta obligatoriu desculță, iar petrecerea va avea loc în parcul din spatele bisericii. Semnează: mirii. E bine?
El: - Adresa o știi?
Ea: - Prostuțule... Scriu pe plic Primăria din Almhult, pentru Agnetha – invitație la nuntă. Cine n-o cunoaște pe Agnetha în Almhult... de fapt în toată Suedia!
El îmbrățișând-o: - Tu ai răspunsuri pentru toate problemele noastre.
Ea: - Pentru că sunt femeie. Femeia este ființa cea mai de preț, este cea care susține cu adevărat familia... este umila stăpână a dorințelor bărbatului ei. Un fel de Geea pentru Uranus...
El râzând: - Așadar eu sunt Cerul... iar tu, Pământul meu. Așa cum ei nu pot trăi unul departe de celălalt, așa și noi... Suntem un altfel de yin și yang!

(Ea îl îmbrățișează.)

El râde și se sustrage tandru dar hotărât din îmbrățișare: - De zece minute... De zece minute trebuia să plec... Te sărut, stăpâna dorințelor mele. Ne revedem peste trei zile, când mă întorc de la Arad.
Ea: - Promiți?
El:- Îți jur!
Ea: - Să ai grijă pe drum... vezi de schimbă cămașa în fiecare zi. Te voi aștepta cu cea mai bună mâncare gătită vreodată de o pământeancă, iar suplimentul...
El: - Tu!
Ea râzând: - Nu! Desertul tău favorit, orez cu lapte...
El: - Cu scorțișoară și cu vanilie?
Ea: - Dar mai ales...
El: - Cu dovleac copt! Doar tu știi să prepari ceva atât de bun...
Ea: - Fugi de-aci! Lingușitorule!

(Se îmbrățișează, se sărută, el pleacă grăbit, când e aproape de ieșirea din scenă...)

Ea îl strigă: - Ai uitat ceva!
El se oprește încurcat: - Bagajul...
Ea: - Scrisoarea! Las-o în drumul tău, la orice cutie poștală, te rog. E pentru Agnetha...

El pleacă, Ea cade pe gânduri. Șoptește precum o presimțire: - Drum bun, dragul meu...

(Se scutură ca după un vis urât, își vine în fire, se ridică și începe să deretice prin casă. La un moment dat, dispare și ea de pe scenă.)

Creatorul: - Patetici și săraci cu duhul. Asta a ieșit... asta a rămas din Creația MEA! Pământul, urâțenie și sărăcie... planuri stângace, griji copilărești... Uite! Uită-te și tu... Dar să avem răbdare... creația Mea nu-i terminată, m-aș rușina cu asemenea produs imperfect! Astăzi însă... astăzi este a șaptea zi... Duminica Mea! Pentru că și eu am nevoie de liniște, trebuie să-mi limpezesc gândurile, să mă reculeg... să mă rog...
Îngerul: - Dar timpul Tău are o altă dimensiune, până va trece Duminica, oameni ar putea să...
Creatorul: - Să ce? Să dispară!? Să plece? Știi bine că nu au cum! Atâta vreme cât sunt legați de Uitare, nu pot face nimic.
Îngerul: - În goana lor după supraviețuire, se pot autodistruge.
Creatorul: - Ești aiurit. Omul e zămislit după chipul și asemănarea Mea!
Îngerul: - Cea fizică... după chipul și asemănarea Ta fizică, atât... Privește la cei doi, se despart pentru trei zile și își fac planuri pentru toată viața. Greșeala lor este că nu luptă! Omul creat de Tine nu este luptător, ia totul de-a gata!
Creatorul: - Și ce, voi îngerii, luptați? Sufletele care se perindă mereu, sus-jos-sus... toată nebunia asta grăbită, luptă? Și apoi, ce contează... Mâine încep retușarea Omului... îi voi aduce unele îmbunătățiri, calități... dar nu prea multe că devin iar iscoditori și Mă trezesc cu ei la Poartă.
Îngerul: - Dacă n-ai fi invocat Uitarea... Nu-i vezi, o iau de fiecare dată de la capăt, mereu... sunt precum visurile obsesive, simple baloane ce se rostogolesc la vale, în fiecare zi, tot timpul cu aceeași viteză... Lasă-le memoria, ar fi mai interesantă evoluția lor.
Creatorul: - Ești nebun?! Vrei să-și conștientizeze limitele, să înțeleagă? Riscul este prea mare... mult prea mare.
Îngerul: - Riscul? Ce risc?
Creatorul: - Ce risc-ce risc... Tu crezi că MIE mi-e teamă de ei... că mi-e frică să nu Mă ajungă din urmă, ori să Mă depășească... Ce prostie!
Îngerul: - Dar încă Te gândești la Postulatul de început...
Creatorul: - TACI! Postulatul la care te referi, știi prea bine de ce a fost născocit... Și apoi nu-ți permit să-mi vorbești despre el tocmai astăzi, Duminică, în Casa Mea!

Îngerul se chircește câteva momente sub puterea vorbelor Lui, apoi se ridică și continuă să vorbească: - Te superi degeaba, Postulatul este un mesaj care trebuia să-Þi apere creația, să Te apere de propriile greșeli, să te atenționeze... Uitarea invocată îți lasă opera neterminată, omenirea a devenit o jucărie stricată, sunt previzibili și plictisitori.
Creatorul: - Greșești! Omul a devenit exact ceea ce merita să fie... singur s-a îndepărtat de tiparul inițial. Uiți Liberul Arbitru.
Îngerul: - Nu am cum să uit... doar că Te îndepărtezi de propriile principii, Omul ar fi trebuit să-ți fie oglindă.
Creatorul: - În limitele hotărâte de Mine...
Îngerul: - De ce negi Postulatul? Era o regulă principiară a evoluției omenești.
Creatorul: - Tot insiști... tot insiști! Bine, citește-l, hai să-l mai analizăm o dată.
Îngerul: - „În ceea ce privește Creația Domnului, sarcina Lui este să asigure binele Omenirii. Dacă se dovedește că nu-și îndeplinește această îndatorire, comportându-se ca un tiran, Omul are dreptul să-L renege și chiar să-L ucidă.”
Creatorul: - Acum înțelegi? Ei bine, da! La început am crezut în postulat, am vrut să-mi asigur propria creație împotriva oricui atentează la libertatea minții omenești, chiar și împotriva unor hotărâri personale a căror efecte ar fi stricat jucăria.
Îngerul: - Dar Omul nu este jucărie!
Creatorul: - Ba exact asta este, îngere! E jucăria Mea, ce-i drept una complexă, dar tot jucărie se numește. Și apoi, statistic vorbind, șansa de a Mă judeca ei pe Mine, de a Mă ucide, este egală cu zero.
Îngerul: - Atunci ai invocat Uitarea.
Creatorul: - Am invocat Uitarea când am conștientizat pericolul... am înțeles cât de iuți sunt, cât de rapid evoluează. Ascultă aici, pentru Om e mult mai bine așa... cunoașterea totală, înțelegerea vieții i-ar fi terminat psihic, ar fi înnebunit. Greșești ca și ei, îngere! Eu chiar respect Postulatul!
Îngerul: - Nu!
Creatorul: - Îngere... fericit este cel sărac cu duhul.
Îngerul: - Necunoașterea este generată de Uitare. Iar ceea ce-mi spui acum, nu Te reprezintă, nu sunt vorbele Tale!
Creatorul: - La ce te referi?
Îngerul: - ’Fericit e cel sărac cu duhul...’ citatul nu-ți aparține, știi asta la fel de bine ca mine. Fraze de genul ăsta există cu duiumul, găselnițele unor deștepți, de fapt o altă formă de asuprire pe care, dacă stăm bine și gândim, ai agreat-o. Căci Tu ai creat Omul.
Creatorul: - Nu uita Liberul Arbitru! Eu am creat Omul cu bune și cu rele... Pot să aduc și argumente pro-creator, de parcă nu le-ai cunoaște...: nașterea fiului este umbrită de invenția lor, Crăciunul, brazi, cadouri... Moartea fiului este asociată sacrificării mieilor, alte cadouri, obiceiuri barbare, năstrușnice...
Îngerul: - Puteai să intervii.
Creatorul: - Ce folos, Uitarea nivelează aparențele la fel de ușor.
Îngerul: - Uită-te jos... El se urcă din nou în tren, e fericit - se întoarce acasă, a cumpărat un inel...
Creatorul: - Ce-a cumpărat?
Îngerul: - Inelul este simbolul eternității cuplului. Ar trebui să cobori mai des printre pământeni, să observi de aproape evoluția, să le înțelegi obiceiurile.
Creatorul: - Am fost vineri! Iar apoi, astăzi este Duminică, mă odihnesc.
Îngerul: - Ai dreptate...
Creatorul: - În plus, tu ești Mesagerul! Tu ar trebui să mă ții la curent cu toate noutățile.
Îngerul: - Așa este...
Creatorul: - Observ că nu este orice fel de inel... are un safir în mijloc, asta înseamnă dorință veșnică, legământ peste viață și peste moarte. Micuțul își jertfește sufletul pentru ea... Emoționant, dar nefolositor și patetic.
Îngerul: - Ești sarcastic.
Creatorul: - Doar plictisit.
Îngerul: - Uite... în timpul ăsta ea a scris o listă întreagă pentru cumpărături, va găti cu siguranță toată noaptea, iar mâine o să-l aștepte cu desertul lui preferat, orez cu lapte și dovleac.
Creatorul râzând: - Asta ce mai e?
Îngerul: - Mâncare... un fel de mâncare inventată de ea. Dragostea pământeană trece prin stomac.
Creatorul: - Acum tu ești sarcastic.
Îngerul: - Deloc! Îți spun doar ce simte jucăria Ta defectată din pricina Uitării.
Creatorul: - Da... da...
Îngerul: - Pe Tine nu te mai emoționează Omul? Deloc? Cum ar fi dorința lui prinsă într-un inel cu safir în care crede cu adevărat? Și ea, femeia, crede la fel de mult...
Creatorul: - Sincer, nu. Duminică sunt imun la sentimentalisme, iar tu devii, pe zi ce trece, mai patetic.
Îngerul: - Și totuși Marea Transformare s-a declanșat în prima secundă a zilei de Duminică, iar Tu n-o vei putea opri. Creația Ta, cu toată uitarea invocată, se schimbă mereu, evoluează în fiecare clipă. Omul poartă în suflet iubirea pură, cea care până deunăzi exista doar în inima Ta.
Creatorul: - Vorbești numai prostii! Marea Transformare a fost oprită pentru totdeauna atunci când le-am dăruit uitarea!
Îngerul: - Atunci cum de păstrează iubirea? Cum de se recunosc fără să se fi văzut? De ce se caută?
Creatorul: - Stai așa! De unde crezi că moștenesc ei iubirea?
Îngerul: - De la Tine.
Creatorul: - Și atunci?
Îngerul: - La ei a devenit un fel de moștenire genetică, iubirea există pentru că le-ai transmis-o acum mii de generații...
Creatorul: - Nu uita că se iubesc la fel de mult pe cât se urăsc.
Îngerul: - Nu vreau să vorbim despre ură...
Creatorul: - Ești gelos! De fapt pe tine te roade invidia precum roade molia aripile îngerilor... Ai devenit o haină prea veche, Mesagere!
Îngerul: - Ai dreptate... ori poate am conștientizat lucruri care dor.

Creatorul se ridică de pe pernă, își trage toiagul mai aproape: - Ce vrei să spui?

Îngerul se chircește câteva secunde, apoi se ridică iarăși: - Iubirea Ta s-a diluat... ai obosit.

Creatorul râde, se reașează la locul Lui făcând spre Înger semn a lehamite: - M-am plictisit, Îngere... doar m-am plictisit. Aceleași gânduri, aceleași rugăminți, temeri... Și mai ales NE-RE-CU-NOȘ-TIN-ÞÃ!
Îngerul: - Ce ai creat Tu n-a fost ușor, dar mai greu este să întreții focul sacru din sufletul Omului.
Creatorul: - Cu alte cuvinte ție îți place?
Îngerul: - Ce să-mi placă?
Creatorul: - Povestea celor doi pământeni.
Îngerul: - Eu sunt Mesager de multă vreme, stau îndelung printre oameni, m-am apropiat de ei, îi cunosc, îi recunosc... uneori am impresia că îi știu mai bine decât Tine.

Creatorul se ridică și lovește cu toiagul: - Prostii! Ce știi tu despre Om?!

Îngerul se chircește o clipă, apoi revine iar: - Nu spun prostii. Cum nici povestea celor două suflete nu-i ceva ieșit din comun. Cu toate astea, da! îmi place... îmi place sinceritatea lor, iubirea.
Creatorul: - Atunci mergi de-o aduce sus pe tânăra asta. Să înțelegem mai mult.

(Îngerul tace... privește uimit spre Creator, îl privește intens, reflectorul îi pune în evidență privirea. Stă pe gânduri câteva secunde apoi își pleacă privirea înfrânt și dispare undeva în spatele scenei. Merge demn, pleacă și revine după câteva clipe cu un registru uriaș, foarte vechi.)

Îngerul: - Dorești să-i deschizi ochii?
Creatorul: - Mda.

(Îngerul răsfoiește registrul, găsește în sfârșit ce căuta și spune tare, răspicat.)

Îngerul: - Aici ai hotărât să vină abia peste douăzeci și trei de clipe cerești.
Creatorul: - Ei, și? M-am răzgândit!
Îngerul: - În cazul acesta nu v-or mai veni pe lume doi prunci...
Creatorul: - Mda...
Îngerul: - Schimbi viitorul stabilit de Tine?
Creatorul: - Exact.

(Îngerul îl privește din nou câteva secunde, privire stranie și dezaprobatoare, apoi pleacă ochii înfrânt. Același mers demn, calm, duce registrul înapoi, apoi coboară dincolo de podiumul scenei, merge pe Pământ, în casa unde femeia tocmai se pregătește să iasă după cumpărături. Are o listă în mână, o recitește încet, șoptit...

Îngerul se apropie de ea, își lipește fața de fața ei, o studiază atent, de aproape. Încearcă să-i prindă privirea, oglinda sufletului, caută să înțeleagă fericirea din sufletul ei omenesc, să priceapă de unde izvorăște bucuria, din ce este ea alcătuită... În surdină se aude o melodie cântată de formația ABBA, sunt gândurile ei, este o melodie veselă... Zgomotul cântecului îl îndepărtează pe înger, îl deranjează, se apleacă câteva momente și își acoperă urechile cu palmele... Și Creatorul pare deranjat de zgomot acolo sus, în perna lui uriașă.

Femeia descuie ușa, iese din scenă prin spate. Îngerul, abia atunci, după ce ea pleacă, observă c-a rămas singur. Reacționează imediat, fuge după ea, iese și el din scenă. Muzica se oprește lent, luminile se sting ușor, descresc în intensitate, rămâne doar un reflector slab cu tentă roșiatică peste Creator. Urmează câteva secunde de așteptare, de liniște totală, apoi se aude o frână de mașină, o bufnitură, o sirenă a salvării. Creatorul, din partea Lui de scenă, dă aprobator din cap și face un semn de chemare.)

Scena 2

(Luminile se aprind iar, Femeia apare îmbrăcată în alb, este condusă de Înger în fața Creatorului. Are chipul împietrit, este mirată, uimită. Îngerul o împinge cu grijă spre Creator, nici Îngerul nu pare a fi imun la suferința ei. Femeia se oprește câteva secunde, refuză parcă să înainteze, îi prinde privirea Îngerului și îi urmărește atentă reacțiile. Este luată de mână de către Înger și vin împreună lângă Creator.)

Creatorul: - Uite ce e... Eu tot nu înțeleg de ce ai vrut să-i păstrezi memoria?
Îngerul: - Pentru că astăzi este Duminică, pentru că timpul trecea oricum prea greu... Consider-o bonus duminical, un manual explicativ al evoluției umane.
Creatorul: - Îngere... dacă te-ai plictisit atât de mult... chiar mai mult decât Mine, îți amintesc că întotdeauna ai de ales. Liberul Arbitru... poți de exemplu să optezi pentru cădere.
Îngerul: - N-am uitat... dar în primul rând Þie n-o să-ți convină. Până înveți un alt înger să fie Mesager trebuie să te ocupi chiar Tu de treaba asta...
Creatorul: - Mda... să zicem. Și la ce reacții ne așteptăm de la bonus?

(Femeia se apropie de Creator. Lumina trebuie să-i pună în valoare ochii. Ochii să-i fie bine observați de spectatori din orice poziție, sunt mari, uimiți și în același timp plin de reproș.)

Îngerul spre Femeie: - Ai murit, suflete... accident de mașină, salvare, resuscitare... n-a fost să fie.

(Femeia se întoarce spre Înger, se apropie de el aproape lipindu-și fața de fața lui – cum a făcut îngerul mai înainte, pe Pământ. Îl privește adânc, fețele aproape se ating. Comunică mental, așa pare, femeia însă nu va mai vorbi deloc până la finalul piesei, gesturile ei sunt cele ce vorbesc.)

Îngerul: - Nu... nu mai ajungi la Almhult și nici pe cântăreața aia n-ai s-o vezi...
Creatorul: - Agnetha, așa o cheamă. Chiar ai îmbătrânit, Îngere...
Îngerul: - Agnetha. Nici pe ea n-ai s-o mai vezi. S-a terminat... pentru tine s-au terminat grijile pământești.

(Femeia vine acum lângă Creator, se apropie la fel de mult de EL cum s-a apropiat de înger și îl privește intens, profund. Nu-L atinge, doar îl privește de aproape.)

Îngerul: - Oamenii percep întotdeauna greu schimbarea...
Creatorul: - Ce-ți spuneam mai devreme... asta se întâmplă numai în cazul în care nu le ștergi memoria.
Îngerul: - Nu ăsta-i motivul pentru care Tu ai hotărât uitarea, știi bine...
Creatorul: - Iar începi?
Îngerul: - Oamenii... oamenii se împiedică ușor, se rănesc, suferă, mor și când ajung aici sunt cuminți precum sfinții... Suflete, nu-i așa că n-ai greșit niciodată? Nu răspunzi.. este un semn bun. Uite, în sfârșit întreabă ceva... Creatorule, femeia Te roagă s-o lasi să mai privească o dată Pământul, să vadă ce se întâmplă jos. La ce-ți mai folosește, Suflete?
Creatorul: - Reminiscențe! Chiar tu ai spus că-i este dor de el, iar lui îi e dor de prăjitura ei cu orez.... Uite ce e, Îngere: astăzi este Duminică, iar Duminica MEA durează o veșnicie! Mă plictisesc, desigur, îngrozitor... de aceea am s-o las să mă uimească, să mă roage ceva inedit, să aibă o dorință originală!
Îngerul: - Ce idee originală să aibă un Suflet, Creatorule... Veșnicul lor capriciu este să privească Pământul, casa, iubitul ori iubita... să se mai întoarcă o dată...
Creatorul: - Tocmai d-asta am hotărât ca ideea ei să fie originală! Să mă surprindă! Aah... de fapt, ce contează! Știi ceva, îngere? Fă ce vrei, a fost opțiunea ta, ai adus-o fără să-i ștergi memoria... acum uimește-mă, Îngere.
Îngerul exasperat: - Dar ai chemat-o înainte de vreme, ai șansa să înțelegi stadiul la care a ajuns Creația Ta. Iar ea? Știi ce este Ea, Creatorule?
Creatorul: - E, bine - ce este?
Îngerul: - E pata de culoare de care are nevoie veșnicia asta gri, veșnicia Ta duminicală.
Creatorul: - Și dacă nu va plânge? Dacă nu Mă va ruga s-o las încă o zi jos, la Pământul ei? Dacă nu se va tăvăli printre nori și nu mă va implora? Ce distracție ar mai fi atunci?
Îngerul: - Cum poți crede că n-o să Te implore? Va face ORICE pentru a coborî din nou.
Creatorul: - Te înșeli, Îngere... nu pare dornică.
Îngerul: - Las-o mai întâi să vadă.
Creatorul: - Fie! Atunci, privește!

(Un reflector NU foarte puternic se mută pe camera pământeană, ceilalți rămân în penumbră.)

(Jos, bărbatul tocmai intră pe ușă în casa pustie, murdară, în contrast cu casa dinainte, când trăia ea – pe atunci casa sărăcăcioasă era luminoasă, aranjată, curată – trebuie să se vadă cele două halate: cel galben pufos și cel albastru, ele sunt aruncate neglijent pe jos. Un bagaj desfăcut se află de asemenea pe joc, bagajul din delegație. El are fața omului nepasător, obosit, este neras, surpat, năruit în propria lui ființă. E îmbrăcat în aceleași haine de delegație, mototolite însă, par ponosite, fața îi este albă, în contrast cu negrul hainelor și cu părul ciufulit. Întră, aruncă plasa din mână pe jos, din ea se răstoarnă o pâine, o sticlă cu pepsi și o cutie cu lapte... Se așează indiferent pe marginea patului.)

El: - De fapt nici nu mi-e foame... Ar fi trebuit să aprind lumina... să mai plece din fantomele astea! Să se ducă la dracu’ sau la ele acasă, ori... iar eu... să uit! Am dreptul constituțional să pot uita! Sunt liber s-o iau de la capăt, să șterg trecutul! Uitarea este virtutea celui puternic, celui care rămâne nepăsător la fericire ori durere, indiferent la fructul care s-a copt în fața lui și trebuie cules de pe creanga unui copac viermănos ori lăsat dracului să pice sterp în țărâna pământului... să dispară înăuntrul lui. Am dreptul să uit!!

(ori fundal sonor, ori în sală, printre spectatori, în diferite locuri, pot fi plasați ’cei care nu există’. Ei încep să șoptească din ce în ce mai tare: - Uită! Uită! Uită!!)

El: - Da! Liber să uit... Îndreptățit să dorm, să fac ce vreau, poate... chiar voi aprinde lumina să plecați cu toții la casele voastre sau oriunde vă este vouă bine...

(Se ridică, merge și aprinde lumina, un reflector ceva mai puternic se îndreaptă spre cameră. Din acel moment nu se mai aude nicio șoaptă în sală. Revine la locul lui.)

El: - Sau mai bine merg să fac duș... mă uit apoi la televizor... Fac și curățenie! Da, trebuie să fac curățenie în viața mea. A început să miroasă a cocină... Cocina personală!

(Se ridică, se apleacă să ridice sacoșa, să strângă în ea produsele răsturnate, respectiv pâinea, pepsi și laptele, vede însă halatul galben, renunță, le lasă tot pe jos și se așează iarăși pe marginea patului.)

El: - Halatul... Parfumul ei... Nu! Nu pot vegeta ca un nesimțit în fața televizorului, să mestec semințe și să râd la seriale tâmpite în vreme ce halatul ei stă aici... singur! Mai bine plec! Da, o să merg în parc... NU! Mai bine într-un bar... ori la Mall! Văd un film, mănânc floricele și beau pepsi.

Când mergeam împreună la filme mă certa: bei pepsi, o să-ți nenorocești ficatul. Bea limonadă, apă cu lămâie ori portocală ori greff... Nu facem nicio scofală, zicea ea, dacă eu rămân sănătoasă și tu, nu! Trebuie să fim amândoi sănătoși, așa-mi spunea! Și uite! Eu beau în continuare pepsi, n-am nici pe dracu’ sau poate am ficatul cât o minge de rugbi, e... și? Și? Trăiesc bine mersi, iar ea... Dar e drept, limonada este mai sănătoasă ca pepsi... uite-i paharul! Vezi, e... chiar paharul ei! Înainte să plece la piață a băut limonadă și nu a terminat-o... Pentru că uitase să cumpere dovleac. Plăcintaar...

Orezul cu lapte și dovleac este specialitatea ei, cel mai bun desert din lume. Toți îl apreciază! Mama, tata, vecinele de la parter, colegele de la serviciu... toată lumea mănâncă orez cu lapte și dovleac făcut de ea!!

Mă întorceam acasă, din delegația de la Arad, unde băgasem în mine ca de-obicei numai prostii mondene, fast food, pizza, hot-dog și trebuia! trebuia neapărat să vin la dezintoxicare. Și cu ce să mă dezintoxice ea decât cu orezul minunat, cel mai parfumat și mai dulce orez cu lapte, scorțișoară, batoane întregi de vanilie și cu cel mai fenomenal dovleac plăcintar din lume... Mergea tocmai în Piața Crângași, acolo vin olteni cu plăcintarii lor mari... cei mai lungi ori mai rotunzi... au coaja subțire și albă... iar înăuntru... înăuntru au cea mai dulce și mai aromată carne portocalie... La fel ca pielea ei răscolită de cauciucurile ’all sesons’ ale camionului...

Eram la ușă, sunam ca de-obicei: de două ori scurt și o dată lung, ti! ti! tuuuu! Întotdeauna sun așa: ti! ti! tuuuu! să știe că am venit cu ceva bun... De exemplu bomboanele cu lichior sau cu vișine! Sunt favoritele ei... ti! ti! tuuuu! Așteptam să aud cheile zdrăngănind în ușă, precipitându-se într-o arcuire perfectă a sprâncenelor, într-o uimire frumoasă și migdalată. Nu reușea niciodată să nimerească cheia potrivită din prima încercare. Apoi descuia, apăsa tare pe clanță, împingea ușa la perete și-mi sărea de gât... Ti! Ti! Tuuuu! Ușa rămânea mai departe închisă, nu se auzeau cheile, atunci am încercat clanța… era descuiat. Pe coridor a apărut un tip, mi-a făcut loc să intru... un tip cu părul așa... tuns scurt dar se vedea că la origine e creț. Avea cămașa albă și o cravată roșie. M-a poftit înăuntru, mi-a oferit un pahar cu apă. ’Simte-te ca acasă, domnule!’ așa i-am spus, domnule! pentru că nici măcar nu ne cunoaștem... A tresarit, a scos din buzunar o legitimație, din cea oficială, cu dungă roșie pe mijloc... Apoi am plecat împreună, ne-am urcat într-o mașină cu șofer, all included, am mers la institutul medico-legal și am semnat hârtii...

Întrebările? Întrebările au venit mai târziu. Tipilor în cămăși albe și cravate roșii le plac întrebările în doi peri... Nu se mai poartăăă!! Domnilor, sunteți penibili! Cravatele roșii nu se mai poartă de cel puțin zece ani! Sunteți demodați, nenorociților! Încă păstrați cravate de pe timpul părinților și vă credeți retro, romantici... Niște porci!!

...și ea suna tot așa: ti! ti! tuuuu! Ca să știu, s-o aștept cu luminile aprinse în vestibul și în bucătărie și în camere.... Nu suporta întunericul. Stai! stai că-ți aprind cum toate luminile! Uitasem...

(În timpul ăsta, el se ridică din pat și fuge ca să aprindă luminile din casă, toate reflectoarele lumineaza acum orbitor, el se află peste tot, într-o grabă nebună, aleargă prin cameră, pregătește patul pentru somn, aranjează cearșaful, pernele, pătura, halatele sunt puse unul lângă celălalt...)

El: - Gata! Acum e curat, lumina e aprinsă... poți suna: ti! ti! tuuuu! Poți veni! Poți veni acasă... Ba nu! Mai e ceva... să aranjez așa cum îți place...

(În graba lui nebună se întoarce brusc și lovește plasa cu pâine, pepsi și lapte, o izbește din greșeală cu piciorul. Zgomotul îl oprește, se prăbușește iarăși în el, se năruie. Merge la pat, se lungește așa îmbrăcat, deschide televizorul cu telecomanda. Se aud în surdină știrile...)

El șoptind: - Am cumpărat lapte. Este... în termen, expiră tocmai la anul. De ce dracului am cumparat lapte, nu știu. Nu-mi place nici cel dulce, nici din celălalt, acrit...

Dar sunt și avantaje!! Acum pot sta în pat oricum: îmbrăcat, încălțat, pot purta căciulă, papuci, pot face orice vreau! Patul îmi stă la dispoziție, e… ca un motan puturos și plin de purici: pot dormi în poziția asta, sau în asta... pot rupe cearșaful, pot mușca din pernă! Înainte nu! nu puteam face nimic din toate astea! Nu aveam drepturi asupra lui! Patul era ceva ... tabu! era insula noastră curată, cea mai... mică insulă din orașul București. Aici nu ne atingeau valurile, furtunile, bărbații cu cravetele roșii, femeile cu dosare prinse la subraț... Evidența Populației! Voi habar n-aveți cum arată femeile cu dosare prinse la subsuare! HA! HA! Vă spun eu, sunt femei cu fuste nemțești, gri și urâte! cu sacouri bărbătești și pantofi negri! În fiecare dimineață femeile astea se dau la subraț cu un fel de clei, ceva special, cleiul de care se prind apoi dosare gri, se prind de părul lor creț de la subraț. Păr original, de la mama lor... pentru că ele așa se nasc: cu dinți de fier și păr la subsuare... Femeile-calculator, femeile vardist, femeile de la Evidența Populației...

Băăi!! Pe mine nu mă interesează evidența voastră! Nici voi nu mai stiți ce ascundeți pe la subrațe... iar pe mine? Pe mine nu mă interesează deloc, nu vreau să știu ce socotiți, ce împărțiți sau înmulțiți voi acolo! Pentru voi omul nu este decât un număr, o înșiruire de caractere, fiecare cifră înseamnă o zi, o lună, un an, părinții, strada, blocul, apartamentul... Tot timpul înlocuiți cifre, schimbați numere cu alte numere! Pe unele le ștergeți, pe celelalte la scrieți cu creioanele voastre negre cu mină subțire, zero-cinci. Mina voastră neagră, extrafină, îți pătrunde în sânge, în creier... precum un vierme verde cu capul lucios... atunci când gândești, strălucește... pentru că nu e bine să gândești! devii un pericol pentru Evidența Populației!

Cum ar fi de exemplu să pleci în Suedia fără să ai acceptul femeilor vardist, fără să noteze ele că vrei să te căsătorești pe iarba ălora, că-i mai verde ca a noastră... Cum să decizi singur să faci un lucru unic, de capul tău, fără să le întrebi mai întâi pe ele?! Cum ar fi să iubești fără să le ceri acordul? Să strigi: - Doamneloor!! Am voie să mă îndrăgostesc de femeia asta? Pot umbla desculț prin iarba din Almhult alături de ea pentru totdeauna??

Prostii! Vă spun eu, femeile de la Evidența Populației trebuie să folosească mine zero-cinci pentru că au degetele subțiri și mâinile fine, tratate cu cremă Farmec, miere și gălbenele... În definitiv ele conduc destinele noastre, sunt îngerii noștri păzitori... Niște vaci!!

Am o curiozitate... dacă îmi permiteți: care este numărul pe care l-ați pus în locul iubitei mele? Da, sunt curios cine i-a furat spațiul în dosarele voastre gri? Hm?! Vreau să cunosc acest număr, să mă prezint înțolit la costum și cravată: - Domnișoară una-sută-mii-patru-sute-cinci... sunt domnul una-sută-mii-patru-sute-șase și suntem uniți prin părul de la subrațul femeii Ionescu de la Evidența Populației. Nu, nu-i vina dvs, domnișoară, că ședeți ca o vacă în locul iubitei mele! Domnișoară număr! am însă dreptul legitim să vă întreb dacă știți să pregătiți orez cu lapte, scorțișoară și dovleac? Iertați-mă, dar trebuie... TREBUIE să aflu acest detaliu... în caz contrar vă rog... insist, cu politețe chiar... să vă duceți fix la dracu’!! Să lăsați numărul ăsta liber, să nu intrați în spațiul ei vital, în aerul respirat de ea, să nu-i atingeți mâinile, ochii...

Doamnelor!! Doamnelor de la Evidența Populației, are femeia asta... asta de stă acum în locul iubitei mele, are ea ochii la fel de negri? Are ea părul la fel de lung? Știe să zâmbească la fel, în cele douazeci și unu de feluri precum iubita mea? Nu?? Atunci de ce naiba șade aici? Să plece! Vreau să trăiesc... de acum vreau să trăiesc alături de spațiul ăsta frumos și gol... Gol îl vedeți voi! Pentru că este aparent gol, este gol doar pentru voi, proastelor! Pentru mine nu-i, eu stau de vorbă cu numărul ăsta, dorm alături de el, facem dragoste... și vom pleca... da! chiar vom pleca peste trei luni la Almhult, să facem nuntă în biserica aceea mică, apoi să dansăm desculți în iarba lor verde... Domnișoară Număr, o să întrebe preotul, vrei să-l iei de bărbat pe acest Număr? Da… Iar tu, domnule Număr, o iei de soție pe domnișoara Număr? Da! Vă declar...

(Se aude soneria, de două ori scurt. El tresare, se ridică pe jumătate din pat, așteaptă confuz.)

El: - Sună?! Chiar sună cineva la ușă… Dar nu! nu voi răspunde pentru că aici intră doar cei care cunosc parola, codul secret. Intrușii să plece!! Să lase numărul liber...

(Iar se aude soneria, de data asta prelung.)

El: - Ssst! Sunt ele… ele… femeile de la Evidența Populației. Fac recensământul numerelor goale... Sssst!

(Se ascunde în pat, sub cele două halate - galben și albastru - în vreme ce soneria se mai aude o dată prelung, apoi renunță. Pentru câteva momente se lasă liniștea, el își ridică capul pe furiș dintre cele două halate și ascultă încordat pentru că într-adevăr se aud niște sunete ciudate la ușă, ca și cum cineva ar vrea s-o forțeze.)

El șoptind: - Vor să afle dacă numărul de lângă mine este gol... dar nu este... Ha! Ha! Au dosare gri și urât mirositoare, din cele încleiate. De aici... tocmai de aici le simt mirosul, parfum de clei...

(Pe sub ușă apare, strecurat de cineva și împins spre mijlocul scenei, un plic alb. Apoi se lasă iar liniștea. El coboară încet din pat, speriat, se apropie cu o grijă exagerată de plic, îl privește înmărmurit. Îl înconjoară precaut fără să pună mâna pe el, citește de la distanță cu voce tare numele expeditorului: - Almhult…)

(Se repede imediat spre ușă, o deschide și strigă în spatele scenei).

El: - Cine ești?? Hei!! Vino înapoi... Heii!

(În cele din urmă renunță, se întoarce pe scenă, lângă plic. Nu-l atinge nici acum, e agitat, înfrigurat, emoționat. Se precipită prin casă, se învârte în jurul plicului. Regia poate creea un fel de ritual al emoțiilor, aleargă prin toată scena, se bucură... În cele din urmă se oprește lângă plic, se decide să vadă despre ce e vorba, se apleacă, ia plicul și îl deschide ca și cum s-ar aștepta să primească vestea cea bună. Vestea de la ea... Citește încet, apoi din ce în ce mai tare.)

El: - Vă anunțăm… cu adânc regret… că sunt interzise… petrecerile în parcul din spatele bisericii… din localitatea noastră. Vă rugăm să vă adresați restaurantului comunei, unde există și o terasă în aer liber. Semnează: Primăria Comunei Almhult, Suedia. PS: În registrele evidenței populației figurează patru doamne cu prenumele Agnetha. Vă rugăm să ne transmiteți numele complet al persoanei în cauză.

(Termină de citit și rămâne câteva secunde perplex, apoi se așează pe jos, la marginea scenei, cu scrisoarea în mână, o întinde neglijent și demonstrativ spre public.)

El: - Þi-am spus eu? Recunoaște că ți-am spus! P-astea de la Evidența Populației le simt de la o poștă... Cum!? Cum adică semnează Primăria comunei Almhult? La Almhult urmează să ne căsătorim, am stabilit... și dacă așa am stabilit!? Am cumpărat bilete de avion, dus-întors, că-s mai ieftine. Uite…

(Se ridică și caută în dulap, într-un sertar.)

El: - Stai… Unde le-am pus? Aici, în sertar! Uite-le! Bilete, turist class, București Otopeni - Stockholm - București Otopeni. La Stockholm avem o escală de patru ore și cincisprezece minute, apoi luăm un autobuz sau cum s-or numi la suedezi mașinile care transportă populația de la oraș la comună...

(Lasă biletele și scrisoarea în dulap, le aranjează în sertar cu o grijă exagerată.)

El : - Con-spi-ra-ție!! Avem de-a face cu o conspirație internațională, Conspirația Femeilor de la Evidența Populației!

…după trei ore ajungem în fața primăriei din Almhult, acolo e stația... Ne căsătorim formal și apoi oficial în biserică... E și?! Ce dacă n-avem voie să călcăm iarba din parcul bisericii? De parcă nu mai putem noi de regulile lor… de parcă iarba suedeză trebuie să crească înaltă, verde și grasă precum vacile olandeze… precum prazul oltenesc. Nu și nu! Legea lor spune că iarba suedeză poate fi călcată doar de omul care o tunde, de vrăbii și de ciori! Iar alea nu fac decât să se cace în iarbă, s-o murdărească… De-aia a creat Dumnezeu iarba! Să aibe păsările unde să se cace! Iar noi, proștii, să ne așezăm în cur pe aleile de ciment și să privim la iarbă, s-o vedem cum se înalță... La fel se uită la mine și secătura aia de moș Vasile, pensionarul de la parter… se uită la barba mea. O măsoară în fiecare zi, are un șubler mic, argintiu… Când m-am ras ultima oară? A! La Arad, în dimineața când am plecat … M-am trezit, m-am ras, am făcut baie... sau duș…

Știu! Eu de fapt acum dorm, am o... cum îi zice, Doamne… am un coșmar! Un coșmar, lovi-l-ar boala de vis! Dar se face ea dimineață… curând mă voi trezi cu iubita-n brațe. Că noi așa dormim, îmbrățișați… O să ne dăm jos din pat, o să bem cafele în bucătărie… mai mult eu, că ei îi place lapte cu cereale. Apoi o să mâncăm ouă fierte și orez cu lapte și dovleac copt... Uite! Priviți! Afară e ceață, dar de fapt ceața este aparentă, pentru că într-un coșmar nu poți vedea niciodată prin ferestre, nu poți pentru că dormi! E simplu! Uite, mă voi așeza aici, la marginea patului și mă voi ciupi de vârful nasului… Și mă mai ciupesc o dată… acum voi aștepta liniștit să se termine coșmarul. Nu! Dacă m-aș ciupi și a treia oară aș sângera și m-aș trezi brutal. Iar eu când mă trezesc brutal sunt țâfnos, îmi tună și fulgeră toată ziua. Așa că aștept... aștept.

(Acțiunea se mută sus: Creatorul, Îngerul și Femeia. Ea plânge în tăcere, se ferește, nu i se observă fața și nu se aude nimic. Pare c-a înțeles ce s-a petrecut și știe că nu mai poate schimba nimic, acceptă situația. Ridică privirea, ochii ei mari înlăcrimați și demni se îndreaptă pe rând către Creator, către Înger și iar către Creator. Ochii ard, otrăvesc, reproșează mut nedreptatea neuitării ei. Apoi își lasă privirea în jos, se chircește în perna ei și nu mai mișcă.)

Îngerul privind catre Femeie: - Sufletul ăsta...
Creatorul: - Mda… Mă așteptam să te emoționeze… Cum am spus, ai îmbătrânit, mă gândesc la modul serios să te schimb.
Îngerul apropiindu-se de Femeie: - Sufletul nu cere nimic…
Creatorul: - Asta e cea mai proastă veste pe ziua de azi. Imprevizibili sunt oamenii și sufletele lor păcătoase! Și nu i-am creat așa…
Îngerul privind Femeia de aproape, îi ridică privirea fără s-o atingă fizic: - Suferă și nu cere nimic…
Creatorul: - Da... da... Prea mândră să cerșească… dar știi cum e: copilul care nu plânge, nu primește de mâncare.
Îngerul: - Simți? Auzi ceva?

(Pe fundal, în surdină, se aude o melodie cântată de formația ABBA. Femeia stă în continuare cu privirea în jos, ochii închiși, se mișcă ușor în ritmul muzicii).

Îngerul: - Auzi??

Creatorul se ridică amenințător: - Aud zgomote umane, muzică, așa numesc ei gălăgia asta! Cine îndrăznește să umanizeze Cerul??
Îngerul: - Gândurile… Sunt gândurile ei.

Creatorul se apropie amenințător de Femeie, se apleacă către ea și îi prinde brutal privirea (fără atingeri): - Încetează!
Îngerul: - Oprește-te, suflete! Nu e nimic distractiv în nebunia asta.

(Creatorul se întoarce, își ia toiagul, vine înapoi și tună lovind cu toiagul lângă femeie.)

Creatorul: - Încetează!!

(Femeia și Îngerul se chircesc sub forța tunetului. Femeia nu are comportamentul cuiva trufaș, este umilă, învinsă, are însă indiferența și acceptarea celui mic, își poartă crucea cu oarecare mândrie. Melodia se aude din ce în ce mai tare.)

Îngerul își acoperă urechile: - Femeie nebună! Ce nesăbuință am făcut...
Creatorul ridicând glasul: - În-ce-tea-ză!!

(Muzica se aude mai tare, femeia chircită se mișcă, se unduiește în ritmul muzicii, apoi se ridică și chiar dansează printre perne.)

Îngerul privește uluit: - Visează! Sufletul visează...
Creatorul lovind cu toiagul: - În-ce-tea-zăă!!

CORTINA

Act II
Scena 1

Același decor. Creatorul, Îngerul și Femeia în partea ridicată a scenei, recuzita aceeași, perne albe (nori). Creatorul stă pe perna lui, Îngerul întotdeauna în picioare, Femeia se află retrasă într-un colț, privește cu indiferență sala. În partea cealaltă, în pat, stă El, este îmbrăcat cu aceleași haine din delegație. E neras, stă cu brațele sub cap și privește tavanul.

Femeia se ridică, cu aceeași privire fixă spre public, se apropie, coboară de pe scenă printre spectatori (revenirea din Cer pe Pământ), nu îi atinge, nu scoate o vorbă, doar se apropie de ei și îi privește în ochi, nici urmă de bucurie, de zâmbet, durere sau lacrimi. Doar o atentă indiferență, așa arată privirea ei. Știe ce va urma cu fiecare dintre cei aflați în sală. În timpul ăsta, Îngerul, acaparat de frumusețea mândră a Femeii, de puterea ei, vine la marginea scenei, aproape de cădere, o urmărește cu privirea, nu coboară din Cer, rămâne sus, dar e foarte aproape de cădere, stă cu greu pe margine, la limită, locul dintre Cer și Pământ. Îngerul e singurul care vorbește, este forțat, obligat de puterea spirituală a Femeii să spună ce gândește ea, este posedat de forța ei simplă, contrariat de nedreptatea jocului divin. În vreme ce Ea merge printre spectatori și îi privește în ochi, Îngerul transmite gândurile Femeii. Nu se mai aude muzică, nimic în fundal, doar liniștea și vocea Îngerului, uneori șoptită, alteori tare...

(Femeia se oprește în dreptul unei spectatoare, îngenunchează în fața ei.)

Îngerul spune ce gândește Femeia: - Libertatea Uitării a fost impusă de Creator atunci când Omul avansase atât de mult încât se apropiase de El. Pe alocuri începea să-L depășească în inventivitate și așa ceva nu putea fi acceptat! A te întoarce în Cer plin de dragoste, de iubire, a veni înapoi, la timpul cuvenit, pe Pământ, la Omul pe care îl cunoști, la jumătatea ta, a-ți continua menirea acolo unde te-ai oprit când ți-ai primit scurta pauză divină... Ce însemna atunci această pauză? O Duminică frumoasă, ziua reculegerii tale, a rugăciunii... Fiecare construia șase zile cerești, în cea de-a șaptea urcau cu toții la Creator, pentru purificare… Ce este acum a Șaptea Zi? Ce înseamnă Duminica pentru tine? A devenit ceva înspăimântător… necunoscut și rău, pedeapsa teribilă: MOARTEAA… Þi-e frică de moarte, așa-i?

(Din sală se aud iarăși glasurile șoptite ale ’celor care nu există’: - Uită! Uită! Uită!!)

(Femeia se ridică, privește în continuare spre aceeași spectatoare, se îndepărtează privind înapoi către ea. Tresare, prinde gândurile altui spectator.)

Îngerul vorbește din nou ce gândește Femeia: - Să te îndrepți de fiecare dată cu iubire spre Omul sortit… de fiecare dată cu intensitate mai mare… ȘI MAI MARE… Cu fiecare zi de luni, fiecare naștere, să devii mai puternic, să regăsești cu dragoste și dorință iubirea fără să-ți irosești nicio zi cu experiențe nefaste, marcante… Să bați următoarea stinghie la gardul casei tale, exact în locul unde ai rămas când te-ai ridicat la cer pentru odihna celei de-a șaptea zi… Iar gândul să-ți devină mai pur, de fiecare dată mai pur… până într-o zi când te naști la fel de pur precum Creatorul. Ce-ar mai fi fost de făcut?

(Din sală se aud iarăși glasurile șoptite ale ’celor care nu există’: - Uită! Uită! Uită!!)

(Începe să se audă în surdină aceeași melodie ABBA, apoi din ce în ce mai tare. Femeia se mișcă ridicând brațele, se unduiește într-un dans alb, păgân, în fața spectatorului, are ochii închiși, fața îndreptată mereu în sus, spre cer.)

Îngerul vorbește, continuă gândurile Femeii: - Ne aflăm cu toții într-o clepsidră cu câteva miliarde de coloane, ne dematerializăm în nisipul nostru prețios, din aur fin, pentru a ne strânge apoi la loc, a ne întrupa iarăși în noi, aceeași noi... mereu noi și atât de vechi. O vezi? Îi simți marginile reci? Este CLEPSIDRA uriașă, încăpătoare dar LIMITATÃ! Le vezi? Simți scânteile ce fulgeră în fiecare clipă printre noi, prin noi... sus-jos, jos-sus... sus... Sunt cei care se întorc mereu, privește atent și te vei descoperi gonind haotic și vertical... Mereu vertical...

Dar nisipul e prea fin, se răsfiră prin toate cotloanele clepsidrei, se aleargă fir după fir, se împreunează și se despreunează cu o viteză de neînchipuit. Iar fuga noastră nu se termină niciodată, nu este limitată în timp și nu există cale de oprire, de odihnă. Nu putem păși dincolo de ea... de CLEPSIDRÃ. Uitarea a fost impusă ca un blestem, trăim nelimitat și inutil de milioane de ani pământeni... Suntem damnați!

(Din sală se aud iarăși glasurile șoptite ale ’celor care nu există’: - Uită! Uită! Uită!!)

Acum? Acum Dumnezeu se odihnește, este Ziua a Șaptea, Duminica Lui. A muncit șase zile și șase nopți, are dreptul purificării așa cum și noi îl avem pe-al nostru. Deosebirea este că El nu uită... Uitarea ne oprește doar nouă evoluția, ne strică, devenim simple jucării defecte, damnate! UITAREA... Ne este la îndemână să uităm.... Nu mai găsim drumul spre casă, spre Omul nostru, ne încurcăm în hățișuri provizorii, ne irosim zilele cerești... și-n cele din urmă pierim spiritual...

(Melodia se oprește brusc, Femeia se oprește și ea din dans, se apleacă privind un spectator.)

Îngerul strigă de pe scenă: - OMULE!!

Îngerul continuă apoi șoptit ce gândește Femeia: - Amintește-ți de ce-ai venit!?

(Din sală se aud glasurile șoptite ale ’celor care nu există’: - De ce-ai venit? De ce-ai venit ? De ce-ai venit?)

Îngerul continuă să spună ce gândește Femeia: - Și mai ales pentru cine? E vremea să cauți simțul pierdut, cealaltă orientare în timp, să asculți de instinct, șoaptele visurilor care nu sunt visuri, sunt amintiri care te cheamă, trebuie să mergi pe urma lor.

(Femeia se ridică și de la spectatorul acela, se îndepărtează privind printre ceilalți din sală, începe aceeași melodia formației ABBA... Unduirea și dansul păgân continuă printre rândurile cu spectatori. Uneori se oprește și privește pe alți spectatori).

Îngerul spune ce gândește Femeia: - Victorie!? Ce înseamnă Victoria pentru tine? Îndrăznește să atingi puritatea, s-o accepți pentru că odată ea ți-a fost dăruită… apoi ți s-a răpit. Victoria trebuie să fie un sentiment aparte, o stare de indiferență la orice bucurie, durere… nepăsare în fața fructului copt pe care îl poți culege ori îl poți lăsa să cadă sterp… indiferența la ceea ce construiești pe Pământ!

(Muzica se oprește brusc, Femeia își întoarce privirea spre Înger.)

Îngerul spune ce gândește Femeia: - Îngerii? E plină lumea de Îngeri! Și ce folos? La ce folosiți voi… care e misiunea voastră, menirea? Omul s-a născut liber de prejudecăți stupide, de temeri, de coincidențe! Și s-a născut de mult…

(Din sală se aud iarăși glasurile șoptite ale ’celor care nu există’: - Uită! Uită! Uită!!)

Îngerul vorbește în continuare ceea ce gândește Femeia: - Uitarea? Omul e liber să uite! Ca și voi, îngerii… Doar că libertatea asta nu am ales-o singuri, n-am hotărât-o noi. Uitarea a fost impusă de Creator!!

(Femeia se întoarce brusc și arată cu mâna spre Creator. În aceeași secundă Creatorul se ridică amenințător, își ia toiagul. Tot atunci Îngerul se chircește, iar bărbatul care a stat tot timpul ăsta pasiv în pat, tresare, se așează pe marginea patului, își prinde disperat fața în mâini. Femeia îl înfruntă la început pe Creator, apoi îngenunchează).

Îngerul șoptește în continuare, ca o rugăciune, forțat de gândurile Femeii: - În ceea ce privește Creația Domnului, sarcina Lui este să asigure binele Omenirii. Dacă se dovedește că nu-și îndeplinește această îndatorire, comportându-se ca un tiran, Omul are dreptul să-L renege și chiar să-L ucidă…

Creatorul strigă lovind cu toiagul într-un tunet prelung: - DESTUL!!

(Îngerul ramâne chircit, chinuit de puterea Creatorului, bărbatul simte ceva și îngenunchează lângă pat, începe să se roage. Femeia rămâne în genunchi, are capul plecat, este înfrântă. Stă un timp îngenuncheată în sală, cu privirea în jos.)

Creatorul vorbește apoi indiferent și distrat: - Îngere, îți poruncesc să taci…

(Din sală se aud iarăși glasurile șoptite ale ’celor care nu există’: - Uită! Uită! Uită!!)

Creatorul tresare și le face un semn a lehamite: - Și voi la fel!

(Nu se mai aude nimic, lumina își micșorează intensitatea, cu toții îngheață așa cum i-a prins ordinul Creatorului.)

Creatorul continuă distrat: - Duminica Mea a devenit un calvar. Ai adus-o pe Femeia asta ca să ne distreze și uite cum te-a zăpăcit... Unde e pacea Mea, liniștea cerească... s-au dus. Mi-ai amintit de Postulat, de propria-Mi ideea în definitiv… idee nebunească de început. Ce mi-o fi venit să scriu cuvintele astea…? Cui au folosit? O prostie! Spune… spune tu, îngere! Cu ce ne-am ales că am aflat dinainte ce gândește ăla sau aia… (arată către spectatori) Sau ce a făcut ăla, ce n-a făcut… Răbdare… Ai răbdare că vin ei sus… Mai devreme sau mai târziu tot vin… La judecata cea dreaptă, doar aici găsești cei mai distinși Judecători! Cei mai drepți… justiția divină! Atunci să-i vezi cum tremură... Iertare, Stăpâne! Iertaree... Nici măcar nu pricep… cei pe care-i roagă nu-s decât niște îngeri bătrâni… atât de bătrâni că nici aripi nu mai au.

Îngerul se ridică cu greu și vorbește: - Ai renunțat până și la judecată… te-ai îndepărtat de creația Ta.
Creatorul: - M-am plictisit… Uită-te la ei! Toată viața huzuresc, fac vrute și nevrute, iar când îi treci dincoace, se vaită că ispitele au fost nenumărate, că nu le-au făcut față din pricina presiunii diavolului… care diavol? Spune-mi dacă ai văzut vreun diavol pe-aici?
Îngerul: - De unde să știe ei că diavolul nu există… Cum ar putea ei înțelege că-n Tine se luptă mereu două forțe, ambele la fel de puternice și de creatoare?
Creatorul: - Ba ar trebuit să știe… Ar trebui, pentru că și-n ei se luptă aceleași forțe… Dar ei nu pot! Și-au dovedit singuri că diavolul există prin însăși prezența răului din ei, prin nerealizările lor, înfrângerile și neputințele lor… Atunci au apărut spaimele, superstițiile, mitul răului… Asta simt ei, Oamenii… Pentru că vor să-L vadă pe Dumnezeu ca pe o minge de foc din aur pur, iar pe diavol ca pe-o negură… Omul vrea să simtă, să pipăie, să… privească pe cer lupta dintre curat și murdar, dintre alb și negru. Dacă nu văd asta, încep să abereze, să se prostească…
Îngerul: - Răul există în fiecare din ei, așa cum există și în Tine. Omul îți este oglindă.
Creatorul: - Îți spun din nou: Omul nu merită nimic din ce întrupează acum. Cea mai minunată idee, salvatoare pentru existența lor, a omenirii, a fost uitarea…
Îngerul: - Dar la început Omul era pur, apoi s-a schimbat. Și Tu Te-ai schimbat.
Creatorul: - Eu? Eu n-am cum să mă schimb! Sunt același, doar am obosit… am nevoie de odihnă. Trebuie sa recunoști, realizări am avut, au fost cu duiumul. Stau uneori și mă gândesc dacă a meritat efortul? Aveam nevoie de toată nebunia asta, de circulația asta de suflete, sus-jos, sus-jos...? Grabă, depășiri neregulamentare, viteză, accidente… Trebuie! Trebuie să profit de criza lor financiară, să înjumătățesc sufletele și apoi să le retușez.
Îngerul: - Duminica Ta este nesfârșită pentru ei, până luni ÎÞi vor nărui creația…
Creatorul: - Fac alta!
Îngerul: - Renunți la atâta muncă?
Creatorul: - Ce mare lucru?
Îngerul șoptește contrariat, oftează: - Bine atunci… Ce facem cu Femeia?
Creatorul: - Cu Surpriza? Ce facem cu surpriza și cu muzica ei grotescă? De altfel, a fost într-adevăr o surpriză… mă plictiseam și… Eu zic s-o punem în ramă, o agățăm într-un nor, să ne lovim tot timpul de ea, să ne amintească ce pățim dacă, prin absurd, mai aducem suflete sus fără invocarea uitării.
Îngerul: - Glumești…
Creatorul se răstește, apoi continuă un ton distrat: - Cum să nu glumesc, Îngere?! Ce am putea face cu surpriza… Îi dăruim uitarea și o trimitem la locul ei.
Îngerul: - Știi bine că nu-i venise încă vremea, locurile sunt ocupate…
Creatorul: - Tu chiar… tu chiar te-ai ramolit! Incredibil… te-a prostit omenirea… ori urmărești altceva!

(În timpul ăsta Femeia se ridică și se retrage ușor către scenă, nu se grăbește, se mai oprește din când în când la câte un spectator, îl privește în ochi câteva secunde, apoi merge mai departe. Îngerul pare atras de puterea morală a Femeii, stă iarăși la marginea scenei, își pleacă privirea epuizat de atâtea gânduri omenești - cele recepționate prin Femeie de la spectatori - dar și de disputa cu Creatorul. În cele din urmă renunță, întoarce spatele la public și rămâne indiferent și nemișcat, în picioare. Refuză gândurile oamenilor.

Femeia își continuă drumul spre scenă, urcă și se așează pe cea mai mică și mai îndepărtată pernă privind spectatorii. De undeva începe să se audă aceeași melodie în surdină.

Îngerul își pune palmele peste urechi, apoi renunță și merge la Creator, se oprește în fața Lui și îl privește intens, nerăbdător.)

Creatorul: - Hai, spune!

(Femeia tresare, se uită ba la Creator, ba la Înger.)

Îngerul: - Vreau să Te rog ceva...
Creatorul: - Tu?? Dar n-ai mai făcut-o de marți... ba nu! de joi… când cu bătrânul din parc și nebunia lui… Ei bine, roagă-Mă!
Îngerul: - Dăruiește-i o noapte.
Creatorul: - Surprizei? Acestei gălăgioase și minunate surprize să-i dăruiesc o noapte…? Ha! Ha! Noroc de fața ta sinceră și ramolită, că mă amuză! Să-ți amintesc ceva care-ți scapă, Îngere: în lumea lor a trecut deja mult timp de când ea a pășit dincoace...
Îngerul: - O săptămână… în timpul lor a trecut doar o săptămână. Nu-i atât de mult.

Creatorul arătând spre bărbatul care se lungise în pat: - Mai bine îl aducem și pe el sus și încheiem socotelile.

(Muzica se oprește brusc. Femeia se ridică în picioare, se apropie de Creator și îl privește cu atenție, aproape îi atinge fața, ochii trebuie puși în valoare, îl înconjoară din toate părțile, atentă și uimită. Nu-i vine să creadă că însuși Creatorul nu dă doi bani pe viața omului).

Creatorul: - O vezi? Așa se întâmplă când le dai nas. Uită-te ce nesăbuită este …
Îngerul: - După chipul și asemănarea Ta.
Creatorul: - Invoc UITAREA!!

(Din sală se aud iarăși glasurile șoptite ale ’celor care nu există’: - Uită! Uită! Uită!!)

Îngerul: - Te rog… Dăruiește-i o noapte, atât. Apoi... apoi, faci cum voiești.
Creatorul: - Patetic… pueril… plicitisitor...
Îngerul: - O noapte de-a lor, douăsprezece ore pământene, nu înseamnă nici măcar o secundă cerească.

(Femeia se ridică și se apropie de Înger. Îl privește altfel. Ochii ei vorbesc despre dragostea omenească. Ea simte ceva, schimbul de priviri înseamnă altceva decât până acum, ochii nu-i mai ard acuzator, pare că-i este milă de Înger, de sentimentele lui. Femeia își ridică mâinile, apoi le coboară încet, face lucrul ăsta de câteva ori în jurul lui, își ridică și își coboară trupul întreg, sugerează zborul păsării rănite, apoi totul se precipită. Zborul se frânge, nici nu se putea altfel… este o pasăre lovită de alice, se străduiește să zboare mai departe, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, dar căderea ei este iminentă. Își frânge aripile, cade – se prăbușește încet și complet, cum fac și îngerii, și păsările ucise. Rămâne jos, ghemuită la picioarele Îngerului.)

Creatorul le întoarce plictisit spatele: - Fie! Dar tu o duci și tot tu o aduci înapoi!

Lumina se stinge aproape de tot, melodia formației ABBA cântă obsesiv, o melodie ceva mai veselă. Pe fondul semi-întunericului se fac modificările necesare următoarei scene.

Scena 2

Aceeași recuzită, aceleași personaje. Creatorul moțăie pe perna lui mare, iar Îngerul stă în picioare, la baza scenei, între Cer și Pământ, între camera pământeană a bărbatului și pernele cerului. Privește spectatorii.

Ar trebui să lumineze trei reflectoare, unul auriu pe Creator, celălalt albastru deschis pentru camera pământeană și unul alb-strălucitor pe Înger.

Femeia intră în cameră, își pune peste îmbrăcămintea albă, halatul galben-pufos și se apropie ușor, aproape plutind de patul unde bărbatul stă lungit și priveste tavanul. Este neras, slăbit, părul i-a crescut în dezordine, casa este murdară. Nu observă Femeia.

Ea se retrage, iese afară din scenă, prin spate, prin locul unde se află ușa. De la moartea ei a trecut o săptămână, iar el n-a mai ieșit din casă. Femeia nu trebuie să vorbească, dialogul va fi susținut doar de Înger. Femeia este doar o prezență imaterială în camera bărbatului. Acest lucru trebuie să se bănuiască și să se clarifice la finalul piesei. Ea se ferește mereu de orice atingere fizică încercată de el.

Soneria se aude de două ori scurt și o dată prelung.

El tresare, se ridică în mijlocul patului, își trage speriat halatul albastru peste cap.
Soneria se aude încă o dată, în același fel. El se ridică brusc din pat, aruncă halatul, aleargă la ușa și o deschide.

Ea intră imaterială și plutitoare, înaintează spre mijlocul camerei, în vreme ce el aleargă în jurul ei fericit. Din când în când se oprește, râde și își lovește genunchii cu palmele. Ea îl privește cu multă dragoste, zâmbește amuzată de agitația lui.

În cele din urmă se liniștește, se trage la marginea scenei, lângă Înger, dar în partea cealaltă, dinspre cameră. Toți trei stau pe linia dintre Cer și Pământ, aproape de cădere, de moarte. Bărbatul se așează cu picioarele atârnând dincolo de scenă și o invită și pe ea să facă la fel. Multe gesturi de tandrețe, vesele, fericite, exuberante dar fără atingeri fizice.

El: - Știam! Eram convins că visez! Am și spus… da! am spus… Doamne! Ce coșmar am avut... adică mai multe! Treceam dintr-unul în altul fără oprire… Mi-am amintit de biata bunica-mea, Dumnezeu s-o odihnească, ea spunea: când visezi pe cineva c-a murit, înseamnă că i-ai omorât moartea! Te-am salvat! Eu te-am salvat de la moarte… Of, Doamne… mulțumesc.

Ea se retrage mereu, ferindu-se de atingerea lui... îngerul spune în locul Ei: - A fost un vis urât… A trecut, acum gata, a trecut. Sunt aici.
El: - Așteaptă… să nu pleci nicăieri, că mă supăr! Jur că nu voi lipsi mai mult de douăzeci de minute... pentru că uite! uite ce barbă am. De când am venit de la Arad nu m-am mai ras... Ha! Ha! Văd că nici hainele nu le-am schimbat… Știi cum a fost? (merge spre ușă ca să-i arate ce s-a întâmplat) Abia am pășit în casă, aici în dormitor, că am și adormit! Când m-am întors din delegație… am deschis ușa și am pac! am adormit imediat.
Ea... îngerul: - Douăzeci de minute?? Ce de timp irosit...
El ia în grabă halatul albastru și dispare de pe scenă, se aude cum îi strigă din baie: - Atunci, zece minute! Termin în zece minute.

(Ea se ridică și începe să se miște prin cameră, la fel de ușor și imaterial ca până acum, abia atinge lucrurile... de fapt pare că le atinge.

La un moment dat El apare în bustul gol, direct din baie, merge în spatele scenei și deschide radioul sau televizorul, se aude aceeași melodie a formației ABBA. Aleargă fericit în jurul scenei, ajunge în dreptul ei, vrea s-o sărute dar își dă seama că are spumă de ras pe față, se răzgândește.)

El: - Vin imediat!

(Bărbartul dispare iarăși în spate, la baie.

Îngerul reacționează la apariția bărbatului în bustul gol – le întoarce spatele, apoi reacționează dureros și la muzică, se chircește, își pune mâinile peste urechi. O reacție de disconfort la muzică o are și Creatorul. Face câteva semne sugestive: asta ai vrut, asta ai…

Ea continuă să umble prin cameră face o piruetă, câțiva pași de dans în ritmul muzicii...

În cele din urmă Îngerul se obișnuiește cu muzica, o acceptă, se ridică și privește către spectatori, din același loc, de la marginea scenei.)

Îngerul: - Urâțenie și sărăcie...

(Femeia tresare și se apropie repede de el, îl privește intens în ochi. Aceeași privire tulbure, drăgăstoasă, nu indiferentă și acuzatoare, ori poate doar îl compătimește).

Îngerul: - E grea singurătatea când plutești în derivă... dar el nu rezolvă nimic cu această renunțare. Privește! Privește în jurul tău... da, înainte era mai curat, frumos... mă rog, cât de frumos poate fi în camera asta întunecoasă și săracă. Ciudați sunteți voi, oamenii și totuși…

(Femeia încearcă să se așeze în fața lui, să-și apropie fața de fața îngerului, să-i prindă privirea, să se impună fără a-l atinge. Îngerul se ferește mereu, delicat.)

Îngerul: - Totuși ai dreptate, iubirea omenească este infinită. Ați moștenit-o chiar de la Creator, v-a dăruit-o în vreme ce El, Creatorul, a început s-o uite. Exact ce v-a impus vouă, uitarea, exact asta i s-a întâmplat Lui. Creeați după chipul și asemănarea Creatorului… apoi a trecut timp, voi ați început să vă ridicați puțin câte puțin dar continuu, creația Lui a început să se confunde cu EL, v-ați influențat reciproc… a început să uite tot mai des. Asemeni vouă! Omul însă a păstrat iubirea față de Creator, față de ceilalți oameni… iar Creatorul a preluat de la voi indiferența și plictiseala.

(Din sală se aud iarăși glasurile șoptite ale ’celor care nu există’: - Uită! Uită! Uită!!)

Îngerul: - Știi tu câte ființe mor și câte se nasc în fiecare minut ori secundă de-a voastră? Știi câte vârtejuri cerești au loc în fiecare clipă? Închide ochii, suflete! Hai, clipește o dată! Acum au dispărut peste un million de ființe... Nu! nu doar oameni, ființe. Creatorul și ajutoarele Lui se ocupă de tot, de toate ființele pământești... Iar acum socotește în minute, în ore, în zile... A obosit Creatorul, suflete! Are nevoie de Duminica asta… Iubirea... v-a dăruit atâta iubire încât resursele Lui au secat. S-a obișnuit prea mult cu suferințele, răutățile și drăgălășeniile voastre... a devenit imun la frumusețe... nimic! Nimic din ceea ce faceți voi nu mai este original! Nimic neobișnuit de atâta vreme, de atâtea zile... sus orele și zilele au altă dimensiune, altă normă... suflete! Eu? Cu mine e altceva... eu sunt Mesagerul! Am coborât și urcat de prea multe ori, am stat prea aproape de voi... Iubirea voastră... iubirea s-a conservat genetic în voi, e parte din celulele voastre, e ascunsă în interior și nu poate fi extirpată decât odată cu sufletul. Pentru asta vă invidiez! Da, invidiez omenirea cea firavă, muritoare și gălăgioasă! Invidiez limitarea voastră, uitarea și nemulțumirile perpetue. Nu te mira… ați rămas singurii din Univers care știu ce înseamnă iubirea! Sunteți UNICI!

El reapare spălat, curat, ras, poartă halatul albastru: - Iubita mea! Dacă ai știi… dacă ai știi prin ce-am trecut… ce coșmare... te-am și îngropat! Dacă-ți spun că te-am îngropat, eram cu toții… și maică-ta și taică-tu și fostele colege și vecinii, rudele… Toți… Părea atât de real... dar gata! A trecut! Ce fraier… ce fraier am fost. Hai să mâncăm… De data asta eu voi aranja masa! Astăzi mâncăm… spune ce dorești să mâncăm?

(El începe să alerge prin toată casa, caută în cămară, prin dulapuri, aleargă din nou de jur împrejur cu o fericire nedisimulată. Nu găsește nimic de mâncare, dar nu-i supărat, dimpotrivă, se oprește din alergat în fața ei, își lovește cu brațele genunchii și râde în hohote.)

El: - Nu avem nimic de mâncare! NIMIC! Hai în oraș.
Ea... îngerul: - În oraș... Ai uitat? Ai și uitat că strângem bani să mergem la Almhult, în Suedia, să ne căsătorim?
El se oprește din agitație: - Știi ceva? Ne îmbrăcăm chiar acum și plecăm la Almhult! Nu mai așteptăm trei luni sau câte au rămas... (merge să verifice calendarul de perete) Două luni și trei săptămâni. Hm! A… a dispărut o săptămână! Cum dracu‘ să dispară așa, o săptămână?

(Ea se așează pe marginea patului, îi face semn să vină și el alături.)

Ea... îngerul: - Spune-mi o poveste. Da, vino aici și spune-mi ceva frumos.
El se așează lângă ea: - Adică nu ne mai căsătorim? Nu mai vrei să mergem în Suedia? A!! Uitasem… am primit o scrisoare chiar de la Primăria din Almhult... stai s-o găsesc... unde am pus-o?

(El se ridică din pat și începe iar să alerge prin scenă, sare într-un picior, râde și caută agitat scrisoarea).

El: - Uite-o! Ha! Ha! Zice așa: vă anunțăm cu regret… - nu mai putem noi de regretul lor! - …că sunt interzise petrecerile în parcul din spatele bisericii... Ha! Ha!
Ea... îngerul: - Vino lângă mine. Nu are importanță ce scrie acolo. Daca vrem, renunțăm la Almhult, schimbăm Suedia… facem nunta în alt parc. Oriunde.
El: - Adică de ce să renunțăm? Pentru că așa zic ăștia de la Primărie? Dar ce, ne-am prostit să ne uităm în gura lor?! Numai să vezi tu ce nuntă facem… să vezi ce dansuri tragem pe iarba lor…

(Începe să exemplifice în cameră, sare și dansează nebunește.)

Ea... îngerul: - Stai… stai locului și vino aici. De fapt noi trebuie să schimbăm unele planuri… Și nu pentru că așa zic cei de la primărie.
El: - Bine, dar n-o să facem nunta în pantofi strâmți și lucioși!
Ea... îngerul: - Nu… nunta, nu! La nuntă trebuie să fim desculți...
El: - ... Desculți, ca-n prima zi… în fața lui Dumnezeu!
Ea se duce la fereastră, undeva la marginea scenei... îngerul: - Tălpile să ni se odihnească în iarba umedă, simțim pământul sub noi... Mătasea ei verde să ne prindă picioarele, să ne dezmierde... Auzi? Vino aici… aici, lângă fereastră (amândoi stau foarte aproape de Înger). Ascultă cum cere… Cum strigă după noi… Iarba ne roagă să o călcăm cu tălpile noastre flămânde și vii. Ne imploră, o auzi? Hei!! Strigă și tu cu mine! Heii!! (strigă amândoi) Timpuleee! Auzi? Heii!! Îl auzi, ne răspunde…

(Din sală se aud iarăși glasurile șoptite ale ’celor care nu există’: - Uită! Uită! Uită!!)

El: - Este… e doar ecoul.
Ea... îngerul: - Timpuleee! Heii!! Timpule!

El ascultă atent și clatină din cap: - Dacă-ți spun că este ecoul…

Ea... îngerul: - Nu, nu-i ecoul, este chiar el, timpul nostru… precum nisipul fin, strălucitor și prețios. Timpul petrecut împreună, cel irosit… Ne răspund zilele în care ai fost plecat la Arad, zilele în care am fost eu plecată… Timpulee!! (continuă apoi în șoapte, pe tonul unor dezvăluiri importante) Oameni… voi, oameni. Mergeți în parcuri, în păduri, la câmpii, vă cheamă… iarba vă cheamă! Aruncați pantofii, tot ce vă îndepărtează de viață… nu mai fugiți de ea. Iarba plânge după atingerea voastră și voi respectați reguli absurde: nu călcați iarba! Ce prostie… Nu omul a creat iarba, nu Primăria din Almhult…
El (strigă peste ea la fereastră): - Și nici femeile de la Evidența Populației!
Ea... îngerul: - Firele de iarbă sunt porii Pământului, prin ea respiră Geea…

(Ea se desprinde, se depărtează de el și vine aproape de Înger, chiar în fața lui. Îi prinde privirea, îl privește contrariată.)

Îngerul: - Nu, n-au fost vorbele tale. M-am folosit de vocea ta…

(Ea continuă să-l privească și mai uimită, iar Îngerul se ferește, își întoarce privirea aproape umanizată.)

Îngerul șoptește: - Dar erau gândurile tale… Ce se întâmplă cu mine…?!

(Îngerul își pune palmele în fața ochilor, apoi peste urechi, gesturi disperate, se ferește de femeie).

El: - Ce spui tu acolo?

(Ea se îndepărtează cu greu de Înger, revine lângă bărbat privind continuu în urmă, apoi îl atrage - prin semne - fără să-l atingă, spre pat. Se așează pe marginea lui și îi arată locul de lângă ea, să stea acolo.)

El se așează lângă ea: - Atunci vom face nunta în altă parte, unde dorești tu. Oriunde, pentru că iarbă găsim peste tot… ne vom descălța...
Ea... îngerul: - Și vom păși desculți...
El: - Ne vom tăvăli prin ea, iar iarba...
Ea... îngerul: - Ne va acoperi protectoare...
El: - Ca-ntr-o minune divină, vom dispare în miezul pământului...
Ea... îngerul: - Al cerului!
El: - Al mării...

(Îngerul se chircește cuprins de o durere prea mare, se rupe parcă de la mijloc, se desprinde brusc de locul unde a stat până atunci, la marginea scenei, între cer și pământ. Muzica de fundal se oprește. Îngerul își revine, se apropie de pat, face un semn impunător cu brațele, amândoi se ridică și înaintează, forțați de Înger, până la marginea scenei.

Îngerul se interpune între cei doi și o privește pe Femeie adânc și liniștit în ochi. Liniște câteva clipe, nu se aude nimic. Se întâmplă ceva între cei doi -femeia și îngerul- par să comunice mental între ei, își mișcă fețele, gesturi. În vreme asta bărbatul rămâne pironit, vrăjit ori înghețat de puterea Îngerului.

Deodată Îngerul se rotește brusc, se chircește iarăși cuprins de aceeași mare durere, apoi alunecă, se prăbușește de pe scenă. Căderea Îngerului o îngrozește pe Femeie, ea îngenunchează și privește în jos, după el. Se uită cu fața prinsă în palme.

În timpul acesta, în partea cealaltă, Creatorul se ridică din perna Lui, își ia toiagul, se sprijină de el și privește dezaprobator ce se petrece pe Pământ. Este indignat, supărat.)

(Din sală se aud iarăși glasurile șoptite ale ’celor care nu există’: - Uită! Uită! Uită!!)

El își revine: - Ai dreptate, în mijlocul cerului e mai bine…

(Bărbatul încearcă să o tragă aproape de el, s-o îmbrățișeze. Femeia se retrage, se îndepărtează, umblă pe marginea scenei cu privirea fixă la Îngerul căzut, rămas nemișcat și chircit jos, între scenă și primului rând cu spectatori.)

El confuz: - Ceva însă tot nu înțeleg… Cum de nu m-ai așteptat cu orez cu lapte și dovleac... Să recapitulăm ce s-a întâmplat…

(Ea nu poate vorbi, iar Îngerul nu s-a dezmeticit din cădere. Ea încearcă să-l oprească pe bărbatul prin gesturi, îl cheamă, caută un mijloc să-i comunice, să-i pună palmele la gură fără să-l atingă, să-l facă într-un fel să tacă.)

El nu înțelege și continuă: - Am luat tramvaiul de la gară, am ajuns acasă și tu nu erai. Sau erai? Draga mea, se întâmplă ceva ciudat cu mine… nu-mi aduc aminte nimic. În afara coșmarului pe care ți l-am povestit nu-mi aduc aminte nimic.

(Ea se agită în continuare. Încă nu are la dispoziție glasul îngerului.)

El: - Extraordinar! Așa ceva nu mi s-a întâmplat niciodată… Lapsus complet! Nu-mi aduc aminte nimic…
Ea... îngerul căzut vorbește slăbit de jos: - Va fi bine. Și ție… și mie... ne va fi bine. Trebuie doar să schimbăm planurile, atât...
El: - Am priceput, fără Almhult! Restituim biletele și mergem în altă parte! De fapt, fie vorba-ntre noi, ce nevoie avem de iarba lor … atâta vreme cât nu putem s-o călcăm… ducă-se! Noi vrem o iarbă care să ne accepte tălpile goale, să ne căsătorim desculți, să trăim așa cum ne-a creat Dumnezeu. Hai să facem nunta chiar acum. Hai afară! Uite, în parcul de-acolo!

(El merge la fereastră, la marginea scenei exact deasupra Îngerului, o cheamă și-i arată parcul.)

El: - Uite! Mergem acolo, are și iarbă, este și-o biserică, vorbim cu preotul și ne căsătorim. Astăzi, acum!

(Îngerul căzut tresare, se ridică cu greu, face două ture de-a lungul scenei, sub scenă, acolo unde a căzut. Este agitat, nemulțumit, confuz. Se oprește în cele din urmă sub fereastra imaginară, privește în sus, către cei doi. Femeia nu-și poate lua ochii de la Îngerul căzut, îl privește continuu.)

Ea... îngerul căzut: - Stai puțin… tu de când n-ai mâncat?
El: - Cum? Să mănânc? Ce să mănânc… cui îi pasă de mâncare acum?
Ea... îngerul căzut: - Dar de dormit… de când n-ai dormit?
El : - Coșmarul…
Ea... îngerul căzut: - Lasă coșmarul, a trecut. Hai să te culci puțin... Ai nevoie de odihnă, vorbim după aceea, când te trezești stabilim detaliile nunții noastre.
El: - Nu!! Nu vreau să dorm! Mi-e frică... chiar mi-e frică să dorm! Mi-e frică de coșmare. Am decis să nu mai dorm niciodată!
Ea... îngerul căzut: - Ce prostii vorbești… Cum să nu te odihnești… Voi veghea asupra ta, voi sta lângă tine. Te rog, măcar jumătate de oră. Apoi găsim și ceva de mâncare.

(El se apropie de pat, ezită apoi se așează stingher pe margine.)

El se decide în sfârșit și se lungește în pat: - Bine… apoi vom coborî în parc, desculți și ne vom căsători... Uite, de dragul tău stau așa... numai ca tu să nu te superi… Dar să știi că nu mă culc, nu! Stau doar lungit... puțin...

(Din sală se aud iarăși glasurile șoptite ale ’celor care nu există’: - Uită! Uită! Uită!!)

(Un timp de pauză în care se aude aceeași melodie obsesivă ABBA.)

Îngerul căzut și-a revenit, vorbește de jos, din sală: - Doarme! A adormit profund. Acum ce vrei să faci? De căsătorit… nu mai poți, nu aveți cum. Iar eu? Eu nu vă mai pot ajuta… Ești dezlegată, vorbește!

(În partea cealaltă, Creatorul se sprijină mai departe în toiag. Deodată pare îmbătrânit, dezamăgit de îngerul căzut, este îngândurat. Privește apatic și dezaprobator la tot ce se petrece pe Pământ.)

Îngerul căzut: - Tu nu înțelegi că ai dezlegare?! Ultimul lucru înaintea căderii asta am făcut, te-am dezlegat… poți vorbi.
Ea: - De ce? La ce-mi folosește acum?
Îngerul căzut: - Liberul arbitru… Adevărul e c-am stat prea aproape de voi, oamenii. Este unul din dezavantaje Mesagerului... e prea expus.
Ea: - Nu te mai simt la fel…
Îngerul căzut: - Acum sunt pământean. Ca și tine, suflete!
Ea: - De ce?
Îngerul căzut: - M-a atras iubirea Omului și apoi este liberul arbitru…
Ea: - Dar am promis, trebuie să mă căsătoresc cu el. Întotdeauna mă țin de cuvânt.
Îngerul căzut: - Dacă te măriți cu el, va trebui să-l urmezi!
Ea: - Îl voi urma oriunde...
Îngerul căzut: - Femeie! Sus, în ceruri, nu mai sunteți la fel: acolo uitați! Uitați totul! Vă amestecați într-un glob mare auriu, sufletele stau toate la un loc, sunteți unul și același aluat…
Ea: - Deci nu mai e nimic de făcut... Timpul meu a expirat... El se va trezi convins c-a avut un vis frumos... Va muri, nu-i așa?
Îngerul căzut: - Tot nu înțelegi...

(De partea cealaltă, Creatorul aruncă furios toiagul apoi face un semn a lehamite și se așează pe perna Lui.)

Îngerul Căzut și Femeia tresar (îngerul căzut e jos, în sală – ea se află pe scenă, la marginea ei), se ghemuiesc câteva secunde, acoperindu-și fețele, apoi se ridică. Sunt confuzi câteva secunde, Îngerul Căzut comunică în tăcere cu Creatorul, se observă după mișcările și tresăririle celor doi. Apoi Îngerul Căzut își ridică fața spre Femeie, o ascultă.

Ea: - Ce să înțeleg, Îngere?

(Îngerul Căzut urcă înapoi pe scenă, o ia de mână și revin împreună jos în sală.)

Îngerul căzut: - Liberul arbitru...
Ea: - De ce ai ales căderea?
Îngerul căzut: - Creatorul permite întotdeauna liberul arbitru... cu toții avem de ales drumul pe care dorim să-l urmăm.
Ea: - Și El?
Îngerul căzut: - El vrea pe cineva în locul meu, vrea alt Mesager. Atât.
Ea: - Alt Mesager…
Îngerul căzut: - Iar Mesagerul poate fi… el!

(Îngerul căzut spune ultima replică brutal, ridicând mâna brusc și arătând spre bărbatul care dorme. Lumina trebuie să bată doar pe Îngerul căzut și pe Femeie, puțin pe Creator. Restul scenei trebuie să fie întunecată. Întunericul îi permite bărbatului care doarme să-și scoată halatul albastru, îl lasă pe pat, rămâne în hainele albe și merge lângă Creator. Acum stau amândoi în pozițiile de la început, Creatorul e așezat pe perna Lui, iar bărbatul, asemenea Îngerului căzut, stă indiferent, cu bratele încrucișate, în picioare, lângă Creator.)

Ea: - El?
Îngerul căzut: - De ce nu? Oricum nu se mai trezește…
Ea: - Adică a murit? A murit în somn?
Îngerul căzut: - A murit în somn... Oamenii sunt atât de fragili, au limitele atât de strânse, carnea este firavă... În schimb au ceva ce însuși Creatorul a pierdut: iubirea... dragostea...

(Creatorul bufnește în râs, hohote puternice de râs. Noul Înger se chircește, își acoperă urechile și fața. Îngerul căzut privește în sus, își scoate de pe el cămașa albă, o așează cu grijă sus, pe scenă, în dreptul Creatorului, apoi urcă pe scenă și se îndreaptă către pat. Ca într-un ritual păgân, foarte încet, îmbracă halatul albastru, este fericit să atingă lucrurile pământene. Se apropie de marginea scenei, în locul unde a stat până atunci, între Cer și Pământ, privește spre Creator, în sus. În vremea asta femeia urcă și ea pe scenă, îl privește uimită, palmele îi ascund jumătate din față - în sfârșit a înțeles. Vine aproape de pat, privește patul unde acum nu semai află nimeni.)

Îngerul căzut aflat la marginea scenei o strigă pe Femeie: - Vino! Vino aici, lângă mine.... Privește!

(Ea îl ascultă și merge la marginea scenei. Se uită amândoi spre cer, încă îi văd pe Creator și pe noul Înger, îi recunosc.)

Ea: - A fost alegerea lui?
Îngerul căzut: - Cu siguranță.
Ea: - A uitat?
Îngerul căzut: - Sigur c-a uitat.
Ea : - Și eu? Eu ce fac acum?
Îngerul căzut: - Liberul arbitru…
Ea: - Adică pot alege… ce? Să merg sus sau să rămân aici, ca o fantomă care nu poate uita? Fantoma care știe… Ori să trăiesc din nou?
Îngerul căzut: - Poți alege oricare drum.
Ea: - Să fiu din nou vie și împreună cu tine?
Îngerul căzut: - Cu mine ori fără mine. Liberul arbitru…
Ea arâtând spre noul Înger: - Dar eu îl iubesc pe el.
Îngerul căzut: - Uitarea… Când vei alege, vei uita!
Ea: - Și pe el?
Îngerul căzut: - Totul!

(Din sală se aud iarăși glasurile șoptite ale ’celor care nu există’: - Uită! Uită! Uită!!)

(Lumina aproape se stinge, rămâne doar un reflector pe Creator și înger. În timpul ăsta îngerul căzut dispare de pe scenă, lasă halatul albastru pe pat și dispare de pe scenă ca să se îmbrace în hainele de călătorie. Își ia bagajul fostului bărbat, bagajul din delegație.

Ea rămâne în același halat galben și îi pregătește, undeva pe o masă, desertul promis. De la radio se aude o melodie ABBA. Luminile se aprind peste tot, în toată casa sunt lumini puternice, așa cum îi place ei.)

Se aude soneria : ti! ti! tuuuu!

(Ea aleargă spre ușă, zdrăngăne cheile în graba de a-i deschide mai repede, în cele din urmă reușește. Îngerul căzut aruncă bagajul și o îmbrățișează.)

Îngerul căzut: - Hmm! Ce bine miroase acasă...
Ea alintându-se: - Probabil a orez...
Îngerul căzut: - Cu lapte?
Ea: - Ori scorțișoară...
Îngerul căzut: - Și?
Ea: - Și a vanilie...
Îngerul căzut: - Cu dovleac copt?
Ea: - Plăcintar... adus tocmai din Crângași...
Îngerul căzut: - De la oltenii care dorm în fiecare noapte pe tarabe...

CORTINA

Creatorul apare blajin pe scenă, cu toiagul Lui, în fața cortinei lăsate. Oprește cu câteva gesturi blânde aplauzele, nu este deloc amenințător.

Monologul de încheiere:

Creatorul: - Uitarea... uitarea este darul cel mai de preț pe care vi l-am făcut! Și liberul arbitru... Sunteți nebuni să credeți că fără uitare ați fi putut vreodată să mă depășiți... Nebuni... niște nebuni plini de bucurii, speranțe, nădejdii, dar atât de fragili...

E dureros... dureros să nu găsesc printre voi o excepție, măcar o singură excepție în ceața în care vă împletiți și îngeri și oameni, ceața prin care năzuiți să răzbateți... Dar e și amuzant... e amuzant că nu găsesc EXCEPÞIA... Uneori, cum este și ziua asta de Duminică, mă opresc, nu mai înaintez, nu dau înapoi. Doar mă răsucesc în crucea cerului, ma învârt de jur-împrejurul MEU și rețin ceea ce de-altfel este evident: lipsa excepțiilor! Văd suflete scorțoase, ofilite, suflete ce strigă după o mediocritate conjugală absurdă, strigă la grădinile părăginite, la parcurile fără copaci... de parcă Eu le-aș fi creat așa!

Și totuși... totuși viețuiți! Vă bucurați, râdeți, nădăjduiți... respirați în preajma mea și nu Mă simțiți... Cine am crezut Eu că sunt pentru voi, Creația Mea? Cum ați crezut voi că Eu vă pot tulbura viețile, chiar de exist în fiecare dintre voi, vă atinge răsuflarea Mea, vă pot trezi, înfășura, desfășura... dar ce folos? Ați inventat lucruri care nu-Mi aparțin, ați devenit altceva, ați învățat să numărați, ați născocit Timpul!! Ce nevoie aveați de orologii? Voi! Voi singuri v-ați remodelat, Eu v-am creat altfel... Când am înțeles încotro vă îndreptați, am invocat Uitarea! Dacă n-aș fi făcut-o, v-ați fi conștientizat limitele, ați fi văzut Clepsidra în care conviețuiți... v-ați fi pierdut mințile!

Îngerul avea dreptate, voi Oamenii mă forfecați, mi-ați acoperit toate asperitățile, am devenit o flacără rotundă, prea rotundă pentru voi... Mă ignorați, fiecare mă credeți așa cum vreți... iar Eu? Știți voi ce vreau Eu? Contează pentru voi ce doresc Eu să fiu, să fac...

Dacă aș lovi cu toiagul până aș sparge Cerul... ori Pământul... ori Clepsidra în care trăiți... Ce știți voi... Dacă aș sângera cum sângerați voi, umed și sărat... Dacă aș urla!! Nu... Pe voi nu vă interesează... sunteți orbi, surzi, indiferenți, cruzi! Vă urmați drumul, așa cum îl gândiți singuri, doar v-am dăruit liberul arbitru... Liberul arbitru! Am crezut că iubirea o să treacă dintr-un suflet în celălalt, o să vă indice dumul bun, iar voi o să-l urmați...

EU? Eu acționez aidoma unui... gaz invizibil, inodor, sunt asimilat de voi, mă descompun în milioane de particule în funcție de nevoile fiecăruia. EU mă supun în fața legilor voastre personale, intime, dornice de... visuri și vicii. N-ați înțeles nimic! Nimic!!

Ma condamnați pentru UITARE... dar nu știți de câte ori m-am extras din voi, de câte ori mi-am adunat miliardelele de particule risipite în sufletele voastre... de câte ori MÃ comprim la loc, MÃ reconstruiesc. Sentimentele MELE... sentimentele voastre, dorințele MELE... dorințele voastre...

De milioane de ani asist la redescompunerea MEA, de fiecare dată cea adevărată, aparent acceptată, MÃ divid necondiționat în bucăți mărunte, masticabile în cantități mici, pătrund în sufletele voastre lumești! În sufletele voastre mari... și înghesuite, schingiuite în piepturi înguste, firave și subțiri. Desfințarea MEA definitivă, renașterea MEA infinită în fiecare suflet fierbinte de OM capricios, iubitor și mincinos...

Sufletele voastre atât de încăpătoare nu acceptă tiparul MEU... tiparul MEU frumos, prea FRUMOS pentru dorințele voastre înguste și stinse în bucurii mărunte, viciate.

Efort inutil din partea MEA... Primiți! Primiți această particulă fragilă, este un fel de anticorp mărunt... infinit mai mic decât trupul vostru rodnic, puternic, sublim... și totuși! totuși este anticorpul fără de care nu puteți supraviețui: UITAREA...

Se ridică cortina și revin toți actorii.