agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-02-01 | |
NOTÃ :
Pe Gheorghe Crăciun l-am cunoscut în urmă cu 25 de ani. Pe atunci lucram la Casa de Cultură a Municipiului Brașov și am avut ideea înființării unui Cenaclu literar. Am invitat, pentru aceasta o serie de tineri condeieri care - bună inspirație din partea mea - urmau să fie reprezentativi pentru Generația 80. Printre aceștia : Alexandru Mușina, Andrei Bodiu, Gheorghe Crăciun, Caius Dobrescu, Simona Popescu, Marius Oprea.Ei au dat acestei inițiative numele de "Cenaclul 19". I-am purtat, de atunci, o profundă prietenie, stimă și prețuire lui Gherghe Crăciun, omul, scriitorul și teoreticianul. Câțiva ani mai târziu, am scris textul de mai jos, după primele sale două romane. Am realizat un spectacol pe marginea acestui scenariu, l-am regizat și am jucat unul dintre roluri, cel al Bătrânului. La premieră a fost atunci prezent Gheorghe Crăciun și a apreciat reprezentația. În toamna anului trecut am avut inițiativa reluării acestui spectacol, mai ales că Gheorghe Crăciun era acum cunoscut și se situa în prima linie a scriitorilor români postbelici. Spectacolul urma să se joace la București, poate pe scena sălii Atelier a Teatrului Național. I-am spus acest lucru lui Gheorghe Crăciun care s-a bucurat de reluare. Cu el, în apartamentul său, unul dintre interpreți, actorul Zoltan Octavian Butuc, a lucrat textul, aducându-i ultimele retușuri pe care autorul romanelor le considera necesare. Am ținut apoi legatura cu el. Mă întreba cum merg repetițiile, dorindu-și să fie prezent la premieră. Premiera va avea loc, dar în absența lui Gheorghe Crăciun. Sau ne va privi din cer, bucurându-se încă odată, ca un prieten adevărat. Dumnezeu să-l odihnească și să-i rezerve un loc central în stal! O R B U L M E U P Ã I E N J E N I Ș D E V O R B E ( O Viziune a Lumii Simultane ) de Adrian Munteanu după romanele “ Acte originale, copii legalizate “ și “ Compunere cu paralele inegale “ de Gheorghe Crăciun DISTRIBUÞIA : Vlad Ștefan Luiza Ștefan Octavian Costin Bătrânul O fereastră de dimensiuni mari, în planul doi, central, domină scena. Pare suspendată în gol. Pe două practicabile, în stânga și în dreapta ferestrei, la adâncimi diferite în planul scenei, sunt așezate un șevalet cu un tablou și respectiv un colț semnificând spațiul de lucru al unui scriitor. Personajele intră în scenă pe timpi diferiți și nu o vor mai părăsi, indiferent dacă, pentru spații mai mari de timp, nu au replică. Pauză de câțiva timpi. Vlad : Mergeam pe stradă și trăiam acolo literatura propriei mele vieți. De parcă viața mea nu m-ar interesa decât pentru a face din ea o povestire. Dar eu nu știu să povestesc. Nimic interesant. Doar cioburi și fărâme. Revenind în oras – o dorință acută pe care nu o știam : să privesc cum se schimbă culorile toamnei, să rătăcesc la-ntâmplare pe străzi, să inspir aerul tare al ploii, picături în cădere peste oameni și case, pe banda de asfalt și pe ființa singuratică a mai multor copaci. A puncta ceea ce ne scapă de obicei din vedere. AMÃNUNTUL cu firesc și VIAÞÃ. Important pentru imaginea încă nedefinită a zilei de azi. Bătrînul : Odată ea mi-a povestit. La început Octavian, fiu-meu, îi spunea : „ De câte ori ne întâlnim sunt numai zile frumoase „ Luiza : Prea puțin timp trăim sub aura unei blânde înfiorări : Uite, îmi place textu` ăsta: „ Cel pe care-l iubesc mi-a spus că are nevoie de mine De aceea îmi port de grijă, îmi cercetez cu atenție drumul și mă tem de fiecare picătură de ploaie. Să nu mă doboare. „ Octavian : Sunt pe stradă și văd un terasament, niște șine și macaraua mobilă, cu trotuar dislocat, copaci înalți deasupra curților. Ne întoarcem de la gară. Și băiețașul și el adormit de mult în ceea ce am îmvățat să spun „pătuț”, sub plăpumioara lui și pe pernuța lui și... Eu acum în spate, mereu în spatele lor, mereu la urmă. Ele, soție și cumnată. Ne despărțin de ea, rămânem noi, femeie și bărbat, cărucior cu copil. Simțim deja mai mult că mâinile îngheață de tot, însă mai e puțin. Apoi ea singură. Femeie cu copil. Eu, bărbatul, tot mai în urmă, mai în urmă...pierdut. O răceală vâscoasă și umedă, de iarnă. Vlad : ( citește dintr-un carnețel ) : 19 noiembrie. Pielea este organul de simț cu cea mai mare suprafată. Trupul e îmbrăcat de piele. Celelalte organe de simț sunt acoperite de piele. Pielea e, în anumite situații, însuși trupul. Trupul e principala unitate de măsură a universului nostru. Prezența în expresiile limbii vorbite a unor cuvinte referitoare la trup, care denumesc părți ale lui, este semnul unei viziuni despre lume care a fost prea puțin studiată. Trupul măsoară, convertește, apreciază, explică. El este numitorul comun al gândirii. Raportându-se la eu lumea se raportează, în primul rând, la existența lui fizică. ( de revenit asupra acestor observații ) Vlad : ( voce pe bandă, în timp ce în scenă se îndreaptă spre șevalet ) M-am decis să-mi recitesc carnetul, de la un capăt la altul. În așteptare. Cât voi avea timp. Poate e cel mai bun lucru. E un carnet simplu, de buzunar N.I.I. 298 pe 76 –K, preț 1 leu. Asta e tot ce scrie pe coperta lui. Înăuntru e scrisul meu, sunt însemnă- rile mele. Am scris dspre ce m-a impresionat pe moment. Mai târziu mi-am dat seama că impresiile mele n-au fost întotdeauna de cea mai bună calitate. Dar asta nu schimbă nimic. Eu scriu în continuare. Bătrânul ( tușește, ca să-și facă simțită prezența ) : Că-n ziua de azi nici o ușă măcar nu mai sună așa cum sună lemnu. ( se apropie de Octavian ) Ce mai faci, mă băiete ? Octavian : Ce să fac, măi tatule ? Mă bucur că te văd. Luiza : Ia te uită ! ( găsește niște hârtii. Către Vlad ) Abia fusesem repartizată. Începusem, cât de cât să disting elevii după nume și fizionomii. Într-o oră am rugat copiii din clasa a V-a să scrie pe o foaie de hârtie întrebarea . Ce înseamnă a trăi ? La care să răspundă fiecare din mintea lui, fără teamă, ca și cum nici n-ar fi la școală. Să-i fii văzut : m-au privit mai întâi cu uluire, neîncredere și oarecare veselie, apoi s-au codit cât s-au codit, și-au încrețit frunțile, și-au ciufulit creștetele greu încercate de această problemă logică și ontologică și, în cele din urmă ( arată spre foi) au scris cum au putut și au crezut. ( citește ) : „ a trăi înseamnă adică eu sunt bine sănătos și trăiesc mult „ ; „ a trăi înseamnă că omul își câștigă pâinea singur, dar dacă e mort nu-și mai câștigă pâinea „ ; „ a trăi înseamnă că te vei distra și ai viață „ ; „ a trăi înseamnă a învăța la școală, a merge la servici, a face diferite lucruri cu mâna „. Octavian : Așa-i că-i vânt afară ? Bătrânul : O fi, o fi-nceput. Când am plecat eu din pădure nu era, cât am venit încoace n-o bătut. S-o fi pornit acum. Pe bandă se aude vocea unui copil (Tea) : Tea : Într-o primăvară, o prepeliță, aproape moartă de oboseală – că venea de departe, tocmai din Africa – s-a lăsat în zbor într-un lan verde de grâu, la marginea unui lăstar „. Vlad : Poți să ai în minte un desiș de copaci încă tineri și să spui „pădurice „ , să nu știi că există și celălalt cuvânt. Tea, fetița noastră, nu avea de unde să-l cunoască și-l întâlnea prima oară, în povestirea aceea pe care i-o citeam în fiecare seară, înainte de culcare. Luiza : Nu scrie nicăieri că n-ar fi bine să le citești copiilor, înainte de Somn, povestioare triste, construite didactic, cu finaluri povață. Da ei nu i-a plăcut, nu se sfârșea frumos. Vlad : Ce e aia frumos ? Trebuia s-o întreb. Tea ( pe bandă) : „ după ce s-a odihnit vreo câteva zile, a început să adune bețigașe, foi uscate, paie și fire de fân și și-a făcut un cuib pe un mușuroi de pământ, mai sus, ca să nu i-l înece ploile, pe urmă șapte zile de-a rândul a ouat câte un ou, în tot șapte ouă mici ca niște cofeturi și-a început să le clocească „. Luiza : Pentru noi e mai simplu, ai terminat și gata. Când ai închis cartea, dai de lumea reală. Te trezesti dupa pre si postnatal ca serviciul tau nu mai e ceva sigur. Bani! Da, bani pentru tot! Pampersi, lapte, uneori doica, iar daca te uiti la tine (desi nu mai e necesar pentru ca toti din jur te vad la fel) tu ai incetat a mai fi femeie. Deodata esti MAMA. Nu conteaza ca te-a prins la 25, 20 sau 36 de ani. Feminitatea ta s-a transformat brusc in maternitatea sau maturitatea sau, si mai clar, matuternitatea ta. Vlad : ( aparte ) Ceva se demolează și ceva se distruge, ceva există și ceva se scrie. Cuvintele apar de peste tot și-n materia lor mă înăbuș, aer irespirabil, un asalt de citate. Lumea se intoxică de sintagme și creierul s-a bandajat în fașe, s-a infectat de straturi de limbaje și sensuri, trupul s-a tatuat de propoziții. Doar talpa piciorului ce mai poate să treacă, să străpungă ceva. Octavian : ( se detașează de cadrul inițial. Către Vlad ) Sunt prietenul tău. Aveam dreptul să-ți spun. Cel care trăiește așa, în nimicuri, o face în virtutea propriei comodități și delăsări și a unei lipse de fermitate și perspectivă față de viitor. Lasă-i pe alții să te ia în serios, servește-le gogoși, lasă-i să creadă asta dacă asta le place. Și pune-te pe treabă ! Vlad . Pentru gloria artei, nu ? Octavian : ( amintire ) Lumea noastră de atunci. Repartizați amândoi într-un sat. Profesorul de desen și inginerul silvic. Păduri, dealuri și pietre. Vlad : Momentele noastre de criză. Clipe de bucurie. Fericire măruntă. Peste toate, însa, tăria ta. Erai un scriitor format. Octavian Costin. Increderea ta in ce scriai. Imi cereai ceva ce nu eram pregatit sa fac. Octavian: Lasa-ma! Îndepărtarea ta de pânza desenată era un lucru cert. Vlad : Ești singurul vinovat pentru asta. Mă provocai, mă șicanai. Nu mă lăsai în pace nici o clipă. Îmi plăcea ce scriai, cum scriai, însă nu m-a convins atunci. Scrisul mă speria. Apoi duminica aceea, foarte clară în minte. Furia cu care m-am așezat în fața colii albe. Eu – obisnuit cu coli mari, panze prinse-n rame, deodata in fata unui desert format A4... Da.. apoi deodata.. liniștea finală, împăcarea cu lumea. Zău, n-am uitat nimic După plecarea ta, atunci, un fel de vegetare. Moral foarte scăzut, viață la gradul minus, înțelegi ? Octavian : Dar ți-am scris. Recunosc, o făceam ironic, sec, în doi peri. A fost o terapie răbdătoare. Atunci mă împărțeam între Filip al meu, cel mic, și tine. Realitatea și gândul. Vlad : : Acum știu că atunci eu încă trăiam ca un adolescent întârziat. Brusc aruncat acolo, m-am apărat stângaci și fără siguranță. Un tip naiv, distrat și cu capul în nori. Mai mult, suspendat intre pictura si scris. Ti-amintesti? Imi faceai teoria ratarii! Spuneai: trei ani de-acu inainte n-ai cum sa scapi de-aici. Satu` asta o sa-ti manance ficatii. Si fara ficat _ s-a dus dracului arta. Bătrânul : ( către Octavian) Ascultă, mă băiete, am mai multe să-ți spun. Eu știu că v-ați certat. Mie îmi pare rău. Să nu zici că nu-ți vine și ție greu. Că e greu, mă, e greu să nu mai ai pe nimeni. Pe la mine mai vii așa, din când în când și io văd că tu vii de urât. Da să nu mai ai nevastă și să știi că și copilul ăla n-are tată, spune și tu ce treabă-i asta ? Mă, io te-am înțeles că ai dreptate, păi io știu ce-i femeia mai bine... Luiza : ( citește din extemporale ) „ a trăi însemnă să avem cu ce ne îmbrăca, cu ce să ne încălțăm, ce să mâncăm „ ; „ a trăi înseamnă a duce o viață liberă „ ; „ a trăi înseamnă a vorbi, a mișca, că dacă mori nu ai gândești și cât trăiești gândești „ ; „ noi trebuie să trăim, trebuie să mâncăm curat nu mizerabil „ Vlad : Luiza, amintește-ți de anul acela când ne-am cunoscut, când ne-am îndrăgostit și când iubirea mea devenise un text pe care ți-l scriam la nesfârșit. Nu-ți păream nefiresc ? Luiza : Mă amuza și mă pasiona în același timp. Știam că scriai aproape zilnic. Jurnalul unui om îndrăgostit. Să fii scăpat o zi nepusă pe hârtie era o catastrofă. Vlad : Tu erai mai lucidă sau poate mai șireată. Spuneai „ literatură „ dar nici tu nu credeai. Luiza : Credeam. Dar credeam altceva. Nu scriai texte de cucerire, nicidecum, ci de clarificare. Vlad : O depărtare de noi – limbajul. Sigur o depărtare. Vorbirea e comună, monotonă, fără nimic solemn. Nu puteam să-ți declar decât locuri comune, anoste și banale, asta simțeam atunci. De aceea-ți scriam. Luiza : Ipostazele noastre de atunci, acum privite rece, cu un ochi înghețat. O distanță în timp. Nu ne mai recunoaștem. Ne dispensăm de noi, cei trăind în trecut. Vrem să fim cei de azi. Nu simți același lucru ? Tea pe bandă : „ în locul zilelor mari și frumoase au venit zile mici și posomorâte, a început să cadă bruma și să se rărească frunza lăstarului „. Vlad : Uneori mi se pare că ea nu s-a schimbat. Dar absolut deloc. Si ca dragostea noastra la fel e si acum. Intreaga, libera si nebuna. Dar cata nostalgie fara rost, fara leac. Amintiri de neșters, nu-i așa ? Ce rămâne de azi ? Povestea prepeliței și a puilor săi? Sau alte cuvinte neînțelese de Tea? Ce rămâne de azi ? O pagină cu nori ? Perorația mea despre scris pe motive știute? Un plic mare cu proze pentru prietenul meu ? Ce rămâne de azi ? CE RÃMÂNE DE AZI ? partea a doua Bătrânul : Ai grijă,mă băiete ,mă, ai grijă ! Tu te aprinzi ușor și nu mai vezi, nu mai vrei s-asculți. Ei, acu a trecut, ce-a fost a fost. Femeia e parșivă și greu de priceput, te vinde și te cumpără un-doi ! N-a fost cazu la tine, că nu te-a înșelat, n-ai ce să-i reproșezi. N-aiba s-o ia de viață. Da voi ați fost prea cruzi. Tineri și fără minte. Credeați că tot ce zboară se mănâncă. Iubirea trece și ea prin stomac și fără bunăstare, fără un dram de cheag, ce viață mai e aia ? Numai cu pupături și giugiuleli și stat în pat nu se face o casă. Trebuie să fim și practici, asta-i treaba. Ãsta e adevărul, nu ăla din romane, gărgăuni și prostii. Vlad : ( citește din carnet ) Ce poate asigura una și aceeași casă de comenzi : - dezinsecții - deratizări - bătut covoare - spălat, călcat - mijlociri vânzări-cumpărări imobile - traduceri din limbi străine Bătrânul : ( lui Octavian) Copilul de iubește, Octave. Mă-sa mi-a zis și ea cât întreabă de tine și de ea ce mai zici. O văd întotdeauna că așteaptă să-i spun tot ce știu. Cum lucrezi și ce faci, că ești bine și ai ce-ți trebuie, ce-mi spui și tu mie, și că ți-e dor de copil și despre cartea aia că tot spui că vrei să faci ceva ce nu s-a mai făcut, tot îi spun. E păcat de Filip, mă Octave, la el nu te gândești ? Eu te-am înțeles, dar când e la mijloc un copil, atunci se schimbă totu. Ea m-a rugat, Octave, să-ți vorbesc, poate că vrei s-o vezi sau co- pilu măcar. Și ea zicea că poate vă întâlniți aci, tu ce răspuns îmi dai ? Vlad : ( citește din carnețel) N-am înțeles niciodată această problemă a subiectului. Nu i-am priceput niciodată pe căutătorii de subiecte, pe cei care declară că au ceva în lucru, o întâmplare, un fapt zguduitor si interesant. Asta însemna că o bună bucată din viața noastră nu are pur și simplu o semnificație demnă de atenție, ce merită a fi cunoscută. Si-atunci cum ramane cu moartea unuia care ti-a marcat existenta, om fara de care-ai fi devenit poate putin altul. Sau ce te faci cu toti anii aia care trec observand, din cand in cand ca ” Uau! E joi si uite intram in toamna. A mai trecut o vara fara vara si fara amintiri. De cand n-am mai facut o fotografie? Sau de cand nu m-am mai surprins in vreuna razand cu gura pan`la urechi? ” Luiza : ( citește ultimele extemporale) „ a trăi eu cred că trebuie să fim foarte bine și să ne îngriji și să ne ferim de microbi „ „ a trăi însemnă că omul are un suflet, că el merge și face orice vrea, iar după ce moare nu mai poate „ „a trăi înseamnă a păstra viața și a fi vesel totdeauna „ „ a trăi înseamnă a nu fi puturos „ Vocea fetiței pe bandă Tea : Știi cum a apărut viața pe pământ ? Când nu era nici un om, nu era nici un microb. Puteai să mănânci nisip și nu mureai, puteai să mănânci coji de ouă șu nu mureai, puteai să mănânci hârtie și nu mureai. Ba nu, de hârtie mureai..... Luiza : ( cu privirea spre Vlad dar monologând) Ne privim îndelung, în tăcere. Tot ce era de spus s-a spus de mult. Așa se pare. Sau ne vorbim din ochi. Vlad : ( idem) Și atunci am privit-o numai în albăstrimea de zenit a pupilei, dar ochiul ei tăcea. Și atunci am privit-o cu spaimă, ca un om care moare. În șanțul sidefiu din colțul ochiului descopeream un loc prin care lacrima putea să izbucnească întreagă pe obraz. În strâmtoarea aceea aș fi vrut să adorm. ( Pauză între ei. Apoi rupere și trecerea la un dialog firesc ) Luiza : Ce ai de gând ? ( arată spre un teanc de manuscrise ) I le trimți sau nu ? Vlad : Sigur. Voi scrie și o scrisoare. Voi face un pachet și-l voi lega cu sfoară și am să notez : conținutul hârtiei. Valoare : 1 leu. Dar n-am să scriu nici „texte”, nici „nuvele”. Voi folosi vocabularul poștei, un sistem de valori uzual. Voi fi un conformist. Voi arăta cât costă hârtia folosită. Exact ce mi se cere. Fără literatură. Mai ales fără asta. Luiza : Auzi?! Cum ți se pare ție ideea unei cărți cu dublu autor ? Pictorul si un scriitor. El - consacrat! Octavian Costin si Vlad Stefan?! Te ascunzi sub umbrela lui... Te folosesti de prietenia voastra intr-un mod abject. Orgoliu fara limite. Hai, spune, cum le veți asambla, pe ce criterii ? Vlad : ( aude întrebarea dar formulează ce vede ) Aici se taie ața cu foarfeca de unghii și se cos nasturi verzi. ( vocea lui pe bandă) Desigur, voi vorbi. Va veni și răspunsul, nu fi nerăbdătoare ! Dar despre zăpada anunțată la radio și-n ziare, despre alergătura prin oraș și cadoul pentru colega ta, despre cheful de mâine și Tea pe care vom lăsa-o la un unchi și despre călușeii încă o zi amânați, despre toate acestea, spune și tu, despre toate acestea să tac ? Luiza : Nu știi ce vrei. Vlad : Ba da. Alegerea a fost făcută de mult. Bătrânul : ( spre Vlad) Slavă Domnului, nu ieșisem încă la pensie, nu mă hodorogisem, nu ajunsesem să-mi lege femeia șireturile la pan- tofi. Vlad : Așa e, tatule, încă nu erai la pensie. Bătrânul : Uite ce m-am gândit eu. Iarbă tot nu ne trebe, de-o vacă nu ne-ajunge. Hai să punem cartofi sau chiar sfeclă ! Creștem și noi un porc. Păi nu vezi că nu mai poți răzbi, nu mai poți să te-ajungi ! Octavian : ( din locul lui înspre care va veni pe parcurs și Vlad ) Da. Insistam să scrii. Asta era salvarea . Singura cu putință. Știam, simțeam asta. Vlad . Dar nu mă simțeam în stare. Mi-era frică ? Poate că mi-era frică. Octavian : Þi-am spus atunci că ești un personaj fără scăpare. Vlad : Asta m-a îndârjit. Am simțit lovitura, am strâns tare din dinți și-am încetat să-ți răspund la scrisori. Trebuia să aștept. Să adun, să simt ca nu mai pot. Duminica aceea.... Octavian : Þi-am declarat război. Scrisul ca terapie, ca salvare, scrisul ca sfărâmare a dogmei că exiști pur și simplu. Vlad : Da, asta m-a îndârjit. Să fac cu neputință imaginea aceea din textul tău. Și bucuria de a câștiga, de-a te fi învins. Octavian : Violent și nebun. Vlad : Când te privești într-o oglindă spartă în mai multe bucăți ce se țin la un loc prin constrângerea ramei, ai cu totul alt chip. E al tău și nu e, ți-e cunoscut și nu. Îmi închipui o carte compusă din spărturi, din astfel de bucăți. Din acest moment, cel patru personaje vor rosti replicile independent unul de celălat, dar într-un continu crescendo. Luiza : Lumea e și în mine și afară și mă agăț de ea. Octav: Credeam că principala vinovată e ea. Dar în tot ce fac descopăr firea mea suspicioasă, nehotărâtă. Bătrânul : Să nu ai tu părinți pe care să-i mai vezi ? Vlad : Să ne salvăm tăcând. Vorbind prin graiul ochilor, al gestului, al inimii. Luiza : Totul trebuia inregistrat. Trebuia sa ramana. Altfel ce rost mai avea? Altfel ce rost mai aveam, mai bine spus. Octav : Cel care trăiește așa, în nimicuri, o face în virtutea propriei sale comodități și delăsări Bătrânul : Și fă cumva să ne-o prezinți și nouă, s-o vedem, s-o cunoaștem, că vorba aia, de ! Luiza : Ne dispensam de noi, cei traind in trecut. Vrem sa fim cei de azi.(IESE) Octav : Piesă pentru topoare și pădure. Să culeg sunete.(IESE) Bătrânul : Ce brazdă e aia ! N-o poți tăia cu sapa, n-o mai macină cuiele grapei.(IESE) Vlad : Trăim în schema vieții. Suntem trăiți de scheme deși le refuzăm, le contestăm și credem că noi nu. (din acest moment, Vlad continuă, într-un marcat dialog cu publicul) Vă liniștește cu ceva respirația voastră gâfâitoare, șovăitoare și oare mai cum? Această punere la punct a oricărui fior de nobilă demnitate umană ? Pe mine nu. Sau poate că pe ei cumva îi. Lor oare ce le ? Și nouă de unde și de când ni se ? Și vi se ce ? Cum îți câștigi zilele ? Sau ce mai faci ? Concediu _ unde? Sau ce masina-ti iei? Sunt multe lucrurile alea nefăcute care te mai fac să zici ceva ? Nu mai pun întrebări. Nu mai pun între bare nimic. Să-și imagineze fiecare un spațiu cosmic uzual, după poftă, domestic. In incinta aceasta. Blochez aici senzațiile acestei liniști, simplicități, plăceri și bucuria de a trăi, a exista, a contesta tristețea, a ființa, a fi în țara de pace a conștiinței mele, spărgând atenția distribuită în compartimente . Singurul lucru la care mă aștept, e ca în orbul meu păienjeniș de vorbe, să se prindă odată lucrul însuși ; se va înscrie și se va descrie singur. Va avea cineva șansa asta ? Am avut-o și noi și-am pierdut-o ? (ploaie.Vlad se desprinde brusc și deschide decis fereastra uriașă din fundal. Pe bandă un râs de copil, prelungit și tonic, venind dinspre afară înspre înăuntru. Sau poate invers. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate