-când ai încetat să crezi că totul poate fi reparat?
-atunci când singurul lucru pe care mi-l doream a disparul, lăsând în urma lui doar o cicatrice mare, o cicatrice ce nu se vindecă, e prea multă sare pe ea.
-sare ? de unde sare ?
-ah, dar nu știi ? În fiecare zi înot în ocean. Știi, mă face să uit de tot. La 100 de metri adâncime, când singura lumina pe care o vezi e speranța ce moare în ochii celui de lângă tine, atunci pot să spun că sunt ruptă de realitate.
- spuneai ceva de o persoană, de cel de lângă tine ? atunci nu ești singură ?
-ah, ba da, dar ce credeai, că o să răpesc pe cineva, că o să-l iau cu forța și o să-l aduc în lumea mea ? În nici un caz, eu vreau să scap de aici, nu vreau să mai sufere încă o persoană. vorbeam de întuneric atunci…veșnicul întuneric…
-întuneric, întuneric, nu are logică ceea ce spui ! întunericul nu e o persoană e…
- cum să nu fie o persoană ?e la fel de real ca și noi ceilalți ! În întuneric îți ascunzi sentimentele pe care vrei să nu le afle nimeni, în întuneric te ascunzi când îț
i e prea frică să te areti luminii, în întuneric îți speli rușinea sperând să nu observe nimeni și întunericului îi spui cele mai mari secrete ale tale. Întunericul e cel mai bun prieten al meu… de ce-mi rănești prietenul ?
- îmi pare rău, nu vroiam să fac asta…însă tot nu are sens. Credeam că eu sunt prietenul tău…
- da, și tu ești prietenul meu, tu ești lumina. El e întunericul… ah, și dacă suntem la capitolul prieteni mai am și alții în afară de voi. (numară pe degete) ar mai fi Iluzia, Visul, Nepăsarea, Tistețea,Uitarea și un prieten cu care mă întâlnesc cam rar, Fericirea.
-lumina…nu vreau să fiu lumina…
-nu ? dar ce vrei sa fi ?
-eu…eu…eu vreau să fiu cel mai bun prieten, iubitul și confidentul tău… vreau să fiu…
-dar cum poti să vrei să fi asta ? cum poți să vrei să fi iubitul meu când chiar tu mi-ai spus că nu există iubire ci doar o senzatie de atasare ? cum poti să spui asta când tocmai tu mi-ai spus că nu trebuie să ne grăbim ci să luăm totul încet, pași de bebeluș ai spus ! mi-ai spus că nu ai voie să iubești. Că dacă ai îndrăzni așa ceva ai ajunge să mă rănești și nu vrei să mi se întample nimic rău, dar nu te-ai gândit că dacă nu mă iubești o să mă doară mai tare. Că o să mă doară de fiecare dată când te văd știind că nu te pot avea. Că cu fiecare privire aruncată o să mai curgă o lacrimă de sânge. Mi-ai mai spus că uitarea e pentru cei fără curaj, că nu trebuie să uit niciodată, dar atunci tu de ce ai uitat de mine ? de ce pentru tine am rămas doar o umbră ? doar un vechi portret a unei fantome pierdute în conștiinta ta…
- dar nu te-am uitat ! cum poți să spui asta ? întotdeauna te-am iubit. Te-am iubit din depărtare, nu stiu altfel cum…
-știi, m-am săturat de toate astea…m-am săturat de umbra în care m-ai aruncat, m-am săturat să cred că în lumea asta nu există strop de fericire pentru mine…m-am săturat să cred, chiar dacă știu că e adevarat…
- acum încerci să mă faci să mă simt vinovat…îți reușește…
- măcar atât, nimic altceva nu-mi reușește în ziua de azi.
- pentru că ești lenesș.
-lenesș…o să o iau ca un compliment. Mă târăsc leneșă prin viață, eu și melcii, și așa ne asemănăm din prea multe privințe.
-melci ? dar sunt așa urâți. Nu puteai și tu să gășești ceva animal mai frumos ? o căprioară de exemplu. Sau un cal, sau o bufniță chiar.
- nu-mi plac căprioarele, prea fricoase, iar caii, nu știu, nu vreau să devin animalul de povară al unui om prea leneș ca să umble pe propriile lui picioare. Iar bufnița e prea inteligentă… nu am atâta grație cât are bufnița, ea mă depașește. Tu ai putea să iubești o bufnița ?
- nu știu… nu cred că aș putea să mă obijnuiesc cu orarul ei, și în plus, sunt animale solitare, nu ?
-nu știu…întotdeauna m-au fascinat bufnițele însă le-am privit de departe.niciodată nu le-am întrebat dacă sunt solitare sau nu. Chiar ar trebui să le întreb câteva lucruri ce mă chinuie, ar putea să aibă răspunsul. *stă și se gândeste*
-păi atunci ce zici de câine ? sau pisică ?
- nu prea îmi plac pisicile, se freacă de tot ce ating, lasă o groază de păr ca amintire iar când nu le convine ceva imediat zgaârie și pleacă. Nici măcar nu stau să discute problema.Iar câinii…hmm, nu, sunt prea creduli iar dacă le areți putină mâncare fac tot ce vrei. Ce să mai spun de băț, aleargă după el ca nebunii de parcă ar fi aur, dupa care îl aduc înapoi, iar procesul se repetă. nu, nu mi-ar place să fiu un câine.
*exasperat*
-pai daca nici câine, nici pisică, nici bufniță, atunci ce ?
-hmmm….ma gândeam că poate mi-ar place să fiu un lup. Ei sunt liberi, fac tot ce vor, când vor, și nu e nimeni care să-i întrebe ce fac iar apoi să-i ia la rost. Îmi place senzatia de libertate, și mai mult, ei nu se îndragostesc decât de lună. Aș putea să trăiesc și eu așa. În fiecare zi să venerez luna ca o veșnică iubită. Luna e mirifică, nu-i așa ?
-mie imi place mai mult soarele, îmi place căldura și lumina…soarele e pentru mine…
-soarele… mie îmi place luna…misterul ei, secretele ascunse în spatele lunii…cumva mă atrage, e o atracție animalică, aș vrea să fiu acolo sus, lânga ea, și să-i șoptesc la ureche :*ține mana la gură* ți-am aflat secretul !
- e un gând frumos…poate o să te văd și eu de aici jos.
-dar normal că o să mă vezi. O să-ti fac cu mâna în fiecare seară, și o să veghez asupra ta chiar și atunci cand tu vei fi uitat de mine.
-dar eu nu am sa te uit…nu pot, ești prea importantă pentru mine.
*ea se preface că nu a auzit nimic*
-știi, aseară am visat că sunt invizibilă.
-invizibila? Cum asa?
-simplu. In-vi-zi-bi-la. Cand nu te vede nimeni.
-știu ce înseamnă a fi invizibil, nu sunt chiar atât de prost.
-dacă tu spui…
-acum îmi spui că sunt prost ?
-nu ! de unde ți-a venit ideea aia ? eu nu am spus așa ceva.
-dar mi-ai dat dreptate. Deci crezi că sunt prost.
- eu nu cred că ești prost...
- nu?
-nu.
-sigur ?
-foarte.
- insă eu cred că tu ești ignorantă.
-știu...
-știi ?
-da, eu încerc să traiesc într-o altă lume, în lumea mea. Nu-mi place lumea reală, e prea violentă. Războaie, certuri, lupte, știi, mie nu mi-a plăcut niciodată violența. Lumea mea nu e roz, nu e roz nici pe departe. E un verde închis …îmi place verdele.
-iar am deviat de la subiect…spuneai că ai visat că ești invizibilă…
-ah, da…întotdeauna mi-am dorit să fiu invizibilă ?
-cine își dorește să fie invizibil ? de ce ?
-eu. Pentru că m-am săturat să se uite oamenii urât la mine, să mă critice. Vreau să merg pe stradă și nimeni să nu mă cunoască, nimeni să nu mă vadă.vreau să trăiesc în umbra copacilor, să le aud gândurile, să-i șoptesc vântului și să-i râd ploii.vreau să plâng în voie și nimeni să nu mă vadă, vreau să cânt și nimeni să nu mă audă…vreau…vreau prea multe….
-nu vrei prea multe dar…dacă ai fi invizibilă atunci eu nu te-aș mai putea vedea...ți-ar fi dor de mine ?
- eu te-aș vedea în fiecare zi, deci mie nu mi-ar fi dor de tine. Aș fi în fiecare zi cu tine, aș putea să stau cu tine până adormi iar atunci să te sărut, luându-ți toate temerile și grijile.
-te rog…
-ce mă rogi ?
-nu deveni invizibilă…
-dar e atât de plăcut să fi invizibilă…
-pentru mine…te rog…măcar atat.
-nu pot, ți-am oferit deja prea multe, nu mai am nimic de oferit.
-ai mai avea ceva, ceva ce niciodată nu ai oferit.
-ceva ce nu mi-ai permis să ofer ?
-ceva ce aș vrea acum să-mi oferi…
- a murit, cum aș putea să-ti ofer totul acum ?
-a murit?
- de fapt nu a murit….e singurul lucru care nu a murit; eu am murit. Am murit într-o oglindă, iar acum încerc să mă regăsesc în apa ploii…
-și…reușești ? te regăsești ?
-ma regăsesc în fiecare picătură de ploaie însa acea picătură moare de fiecare dată când atinge pământul…mor de prea multe ori, deja am amorțit.
-ai putea să te regasești atunci în altceva, în ceva ce durează mai mult.
-păi m-am mai regăsit în lacrimile tale…însă sunt prea amare și nu durează decât foarte putin. Sunt pline de durere, încercam să-ți absorb durerea și să te las fericit…nu am reușit.
-dacă știam că tu ești în lacrimile mele atunci nu aș mai fi plâns… nu vreau să te pierd.
-m-ai pierdut de prea multe ori…
-nu știam cum să te păstrez…
-nu trebuia să știi cum, trebuia doar să-mi spui…
-nu știu să mă joc cu cuvintele, de fiecare dată pierd cateva sau pur și simplu mi le fură vântul..
-atunci trebuia să-mi desenezi..aș fi înțeles.
-nu știu să desenez, formele îmi sunt străine.
-atunci trebuia să îmi cânti. Și aș fi rămas pentru totdeauna lângș tine…
-nu spune totdeauna, știi că nu e așa.
-știu, dar îmi place să mă mint singură.
-nu-mi place când te minți singură, o faci prea des.
-nu-mi place realitatea, ți-am mai spus.
-atunci puteam să ne construim o lume a noastră, o lume în care să nu ne gasească nimeni…
- știi, e tot ce îmi doream…însă tu nu îți dorești asta…
-acum…
-termină ! nu pot să trec prin asta înca o dată…a fost de ajuns,lasă-mă să mor în pace. Lasă-mă în întuneric, e singurul care îmi mai aduce alinare.te rog lasă-mă…
-te rog nu renunța…
-nu renuț…doar am încetat să mă mai țin….