agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4761 .



Trilogia Spatiului Inchis
scenariu [ Teatru ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Lucãcel ]

2007-03-03  |     | 




TRILOGIA SPAÞIULUI ÎNCHIS

PAȘII



Personaje: Erunul, Ultc, Arina, o voce slabă, vocea portarului, o voce, altă voce, vocea I, vocea II, voci de funcționari

Scena I

(Mansardă într-o clădire dintr-un oraș. Interior cu trei scaune, în stânga o ușă ce dă spre scările de la intrare, cameră cu tencuiala căzută. Sugestie de loc părăsit, slab iluminat, neaerisit. Pe unul din scaune Erunul privind sala, apoi amintindu-și...)
Erunul: În fiecare seară mă pregătesc de moarte în această mansardă din orașul d-voastră. Am citit pe un perete un slogan vechi cu o vopsea mucegăită: „Jos umanitatea”. Din ziua aceea m-a cuprins un soi de groază. Prin toate faptele, prin cuvinte, vedeam voința omului de a măguli moartea. Prieteni, sunt atât de liniștit, am înțeles că în spatele fiecăruia stă un călău și în spatele călăului un înger. Am să vă povestesc o întâmplare, pe urmă voi juca în piesa aceea obositoare a prietenului meu și am să vă conduc până la ieșire (pauză). În urmă cu câțiva ani cineva mi-a vorbit despre durere. Era un bătrân suferind ce fusese în ultimele două războaie, îngropându-și în iernile lor frații, mulți prieteni. Îmi spunea că durerea la fel fericirii e o întâmplare pe care trebuie s-o primești firesc, altfel privit de după o vitrină pari caraghios. Anii cei mai mulți fusese închis. Iubeam tăcerea lui care avea ceva din neputința de a spune „eu sunt adevărul”. Înainte de a-și închide ochii mi-a dat de înțeles că toată viața așteptase o întrebare, se pregătise în toată existența scursă printre nebuniile oamenilor de Ea. O îndrăgise ridicându-i rugăciuni, dar nici unul dintre călăi în toată mulțimea de întrebări nu o cuprinse.
(Se aud bătăi în ușă. Intră Ultc.)
Ultc: Când dormi, când vorbești singur, familia de alături se plânge mereu portarului.
Erunul: De când au ajuns portarii să strângă plângeri? Ce nu le place din ce vorbesc eu? L-ai găsit?
Ultc: Am cercetat toată noaptea, mi-am ars buricele degetelor, pe un singur perete era scris cu roșu o inepție „Jos șobolanii”. Caraghioasă treabă.
Erunul: Uite dacă nu crezi...
Ultc: Orașul e liniștit, doarme bine, s-a îngrășat, a înverzit în câteva locuri, unde mai putea.
Erunul: Atunci ai văzut un...
Ultc: Am auzit un fel de voci, poate veneau de la grădina zoologică.
Ultc: Au văzut peretele și gata s-au închis în case. Așteaptă.
Ultc: (Îi întinde un ziar): L-am găsit, e foarte vechi, auzi titlul „Un dinozaur și-a ucis familia, pe urmă i-a ascuns corpul în nisip”. A dracului specie, credeam c-a dispărut.
Erunul: De când e?
Ultc: Nouă, nu se văd ultimele cifre. Sunt mâncate de ploaie. Ascultă aici: „Politicienii au propus schimbarea unui cuvânt în Imnul de stat, considerându-l imoral”. „Dragoste pentru uu” ua, că și aici e șters.
Erunul: Fleacuri, bule de aer, asta sparg toți cu degetele lor unsuroase. Zici că te-ai văzut cu portarul.
Ultc: (Plictisit, își răsucește o scobitoare din hârtia ziarului.): Mda.
Erunul: Cum sunt cei de alături?
Ultc: Cine?
Erunul: Sunt mulți, șapte...?
Ultc: Care șapte? O familie mare, complotiști sau revoluționari. De fapt eu am spus: în orașul ăsta toată lumea pune la cale ceva.
Erunul: Portarul a pomenit ceva de chirie?
Ultc: (ațipind): Nu, se interesa de ce nu mai ieși. Zicea c-ar fi bine să mai iei aer.
Erunul: Eu și aerul.
Ultc: „Aveți grijă unul de altul până vineri, că nu are să le placă”.
Erunul: Ce aer, cui să-i placă?
Ultc: (moțăind): Așa a vorbit omul când puțin câte puțin... mi-a părut...(adoarme).
Erunul: (se plimbă agitat, se aud bătăi în perete): Tac, tac. (se așază pe scaun).

Scena II
(Bătăi în ușă. Intră o femeie cu trăsături grotești, mișcări nesigure, răstoarnă scaunul gol).
Ultc: Ce vrei d-ta? (Femeia dă să iasă, totuși întreabă)
Arina: Aici e șapte?
Erunul: Ce ești?
Arina: (timidă): Femeie.
Erunul: Nu, ești spălătoreasă?
Arina: Am primit un pat aici.
Ultc: (râzând): Poate un scaun (rece). Ești din oraș?
Arina: Nu, eu...
Ultc: Actele, repartiția (Îi bagă mâinile în buzunare, de unde scoate o sticlă veche): Ce-i asta?
Arina: Un leac de răni.
Ultc: Vrăjitoare, după înfățișare nu poți fi altceva.
Erunul: (arătându-i scaunul): Așază-te, ești obosită. Aici se mânâncă foarte rău. Dacă te mulțumești cu puțin, e bine. (Îi dă sticla înapoi).
Ultc: Ce faci în orașul ăsta?
Arina: (în șoaptă): Îmi caut fiul, un copil blând, bun ca o lumină ruptă din somnul unei icoane. Poate l-ați văzut. Pot să vă ating mâinile?
Ultc: Și eu sunt un copil bun, sau eram. Dar n-am avut mamă să mă caute.
Arina: Pornise singur. Și-a făcut prieteni. Auzise de un perete pe care trebuia să-l șteargă.
Erunul: Să-l șteargă? Cu ce?
Arina: (plângând): Cu sânge.
Ultc: Auzi, ce crezi despre noi? Pereți cu sânge? Hai vezi-ți de drum. (Dă să se ridice).
Erunul: Las-o! Vorbește.
Arina: Spunea „Oamenii au nevoie de mine, sunt plini de bunătate, dar n-au cu ce s-o hrănească. S-au înstrăinat de copilăria lor. Trebuiesc întorși.”
Ultc: Ce bine mă simțeam atunci. Toți oamenii mari credeam că-mi sunt părinți. Și am plecat singur spre orașul acesta, dar am ajuns rău. Am ucis, înșelând în numele cărnii mele, iubitul cu scârbă, vânzând fericirea celor dragi, încrederea le-am scuipat-o. Mamă adevărată? Tu ești o biată femeie ce caută. Cunosc durerea. Și eu am căutat multă vreme.
Erunul: Am visat mereu că mă întorc. Totdeauna am fost pe drumul întoarcerii, dar strigam încătușat că e târziu, sunt morți toți cei cărora trebuie să le cer iertare. În genunchi cu inima plină de păcat negăsind palmele mamei, pline de crăpături, pământul lor sfânt mi-ar fi încolțit lacrimile iertării. Sunt oameni pe străzi?
Arina: Pustiu. Nici vântul, doar acoperișurile ce se sfarmă în soare.
Ultc: (liniștit): S-a încălzit.
Arina: Da e cald. Miroase a moarte...
(Se aude o voce de după perete): Eu nu mai sunt al tău... Fraților, vă spun... (tăcere)
Arina: Ascultați, mi s-a părut c-ar fi o șoaptă a copilăriei lui, când speriat de câte o umbră mă prindea de gât, sărutându-l. „Tu nu mă lași. Așa că-i e frică de tine?” Îl dezmierdam, era gălbejit. Odată a stat în ploaie, spunea că-i aceeași cu care va fi plâns de cer. A răcit. I se încălzise pielea, n-a murit, a scăpat.
Ultc: Trăiam din ură. Mă îmbuibam în orgoliu, simțeam că în tot orașul nimeni nu-mi poate fi stăpân. Aurul îl dădeam cerșetorilor cerându-le să se arunce de pe turnuri. Mă înveselea moartea fiecărei femei, ucideam copii. Niciodată n-am simțit îndemn spre pocăință.
Erunul: Genunchii putrezi de răni și gândul scârbos ce mă întorcea totdeauna aproape de locul acela. Poate nu muriseră, am aflat, a fost o zi demult. (În cealaltă cameră se aud discuții puternice): Veți merge în puterea voastră... Cuvântul meu oriunde ajungeți, bateți... deschide-se-va... închide și plecați dar să vă întoarceți pentru că iubirea mea rodește și rodul e al tuturor.
Ultc: Niște revoluționari.
Erunul: Taci, vreau să ascult.
Arina: Sunt obosită. E o voce ce-mi trece prin piept. (De după perete): Am să plec... întoarce.. cerului. (Se aud bătăi în perete. Cei trei se reașează pe scaune).
Erunul: Niciodată nu m-am bucurat de crimele mele, trăind printre oameni ce zilnic se hrăneau din moartea altor oameni. Căutam liniștea. Apoi am văzut zidul, legalitatea faptelor mele. Aici încerc să uit de mine.
Ultc(speriat): Mi-am amintit. (Ridicându-se privește sala) Știam că te cunosc dinainte.
Erunul: Cum?
Ultc: Caută cu privirea prin sală. Da, te cunosc dintotdeauna. Era o zi de luni, flămând, ne-am întâlnit la marginea orașului, aveai hainele rupte, fața desfigurată de plâns, veneai de departe. Ne-am zâmbit, apoi am prădat un om ce se întorcea de la muncă. Avea câteva sticle de lapte și pâine. „Nu mă ucideți, sunt pentru copiii mei!” Râdeam când i-am smuls limba.
Erunul: Eu, noi?
Ultc: Prinși, dormeam într-un gang, judecați, condamnați la moarte.
Erunul: Acolo era un tânăr. L-am bătut până la sânge, pentru că nu-i era frică de moarte.
Arina: Avea un semn sub ochiul stâng?
Ultc: Nu știu, poate. Era plin de vânătăi. Vorbea despre iubire.
Erunul: Îngenunchiat i-am șters fața cu zdrențele mele.
Ultc: Eu râdeam, toată viața am râs de suferință.
Erunul: Vorbea că o să plece. Lepădați-vă de păcatele voastre, urmați-mă. Mă hotărâsem să-l urmez.
Arina: E ca o poveste.
Ultc: M-a cuprins un somn greu, visam că sunt mângâiat de mâinile mamei mele.
Erunul: Te ridicase purtându-te pe brațe, apoi a căzut. Era slab. Încerca să se ridice. Dar slăbit îi striveai brațele. Te-am luat eu, Doamne, ce greu erai. Mi-a spus „Crede că poți. Tu duci în locul meu păcatele lumii. Crede și le vei duce atât cât trebuie. Sunt aici, poți să te sprijini de mine.”
Ultc: E un coșmar, l-am visat de mai multe ori, ca un fulger.
Arina: E o poveste veche. (Dincolo de perete): În numele meu iubiți porțile închise... există voci neauzite... răbdare.

Scena III
Arina (singură pe un scaun). (Dincolo se aude doar forfotă, uși deschise, închise, izbindu-se, urlete, înjurături.): Aici nu se mai poate trăi.
Ultc:(intră beat cu o bucată de carne se așază și vorbește singur): Dacă nu era nimeni!
Arina: Ce-ai făcut?
Ultc: Știi, orașul mi se pare pustiu. Naiba știe unde au dispărut oamenii. Nu mai găsești unul de leac.
Arina: Totuși ai găsit un leac.
Ultc: Femeie, mie să nu-mi... zi ce vrei (mănâncă din carne). Au destulă. Nici într-o epocă n-am avut atâta. Eu zic că-i împiedică să gândească. Și despre tine cred că n-ai avut nici un fiu (blând). Ești prea urâtă.
Arina (sigură): Știu, multă lume se îndoiește de mine.
Ultc: Ha, nici mama nu era atât de frumoasă, dar era a mea și gura.
Arina: Tac, tac! (Intră Erunul cu genunchii plini de sânge, hainele rupte)
Ultc: Ce mă, te-ai luat după...
Erunul: Ești beat!
Ultc: Sunt puternic.
Erunul: Am pornit pe drum. Mă gândeam că poate n-au murit cu toții. Tata mă aștepta nopțile cioplind pietre, făcea cruci pentru oamenii acelor locuri. Toată copilăria am crezut că e veșnic. Știam că trebuie să fie mereu treaz pentru cei ce mureau.
Arina: Poate e adevărat.
Ultc:Rahat. Mă, tu ești băiat bun, dar ai prostii în cap. Scoateți-le. Avem un oraș în care nimeni nu revendică nimic serios. Se complotează, simt eu asta. Ascultă-i, îi simt aproape. Portarul, nenorocitul, ne iscodește ușa și mi-a amintit de vineri (Arinei): Ce zi e azi?
Arina: Nu știu.
Ultc: (mâncând carne): Dar ce știi tu? Să sucești capul Bărbaților? Hai, mișcă-te încolo, că-mi înghesui libertatea.
Erunul: Oamenii răsturnaseră pe drum un copac. Se vorbea că fac stâlpi pentru execuția ce va fi în oraș. Un stejar mare. M-am întors. Trebuia. De ocolit nu puteam, mă gândeam la zădărnicie.
Ultc: Zadarnic, știi asta (întinzându-i carnea).
Erunul: Cum putea cădea atât de ușor? Ieri mă simțeam curat, spovedit, sfințit de prezența acestei mame ce stă acum într-un colț.
Ultc: (râde): Așa, la colț cu ea, să vadă cum trăiesc nenorociții de copii aruncați de vâltoare pe betoanele încinse ale orașului.
Erunul: E prea mult. Ne-am născut din iubirea lor pentru viață.
Ultc: Pentru viață? Care, aceea lângă un bărbat căruia îi put picioarele și își scuipă oboseala pe rochiile lor?
Erunul: N-ai înțeles nimic. Cândva ai fost dus pe brațe, ai fost curățat.
Ultc: Am crescut fără mamă, ce știți voi? Nici măcar nu m-ai mângâiat. Vino să mă mângâi.
Arina(Îi trece mâna peste frunte, în timp ce Ultc râde): Sunt cuminte, sunt bun. Adoarme. (obscuritate).

Scena IV
Vocea portarului: Azi a băut unul.
O voce: Știai că-i interzis? Lasă-i, nu mai e mult timp. Ai copii?
Vocea portarului: Vai, domnule, mă măguliți. Patru, până în zece ani.
O voce: Ce zăpușeală!
Vocea portarului: Parcă ar da sfârșitul...
O voce: Nenorocitule, ție nu-ți sunt dragi ăia patru copii.
Vocea portarului (sugrumată): O să-mi faceți un raport.
O voce: Nevastă-ta ce mai zice?
Vocea portarului (îndulcită): Mereu întreabă de dumneavoastră. Avem o poză mare cât peretele, țolul cu care ne învelim vă poartă chipul.
O voce: Lasă – lasă. E o duhoare pe străzi, cu batista am venit până aici.
Vocea portarului (discret): Mai moare câte...
O voce: Ce vorbești?
Vocea portarului: Cald și nu mai plouă. Aș putea...
O voce: Lasă introducerile.
Vocea portarului: Se aude că l-au prins. Îl aduc la noi?
O voce: Da. Nu, e în anchetă. Face pe nebunul, se încăpățânează. Știi, seamănă mult cu bătrânul acela pe care-l decoraseră la...
Vocea portarului: La Austerlitz s-au bătut ultima dată.
O voce: Încurci războaiele, la Yalta. Tace și tot privește cerul. Duhoarea a adunat o pasăre mare cât un avion, din zori zboară deasupra sediului general.
Vocea portarului: Corb?
O voce: Nu cunosc păsările. Mulți zic că nu e corb. Adevărul e că n-a mai văzut-o nimeni.
Vocea portarului: Auzi ce întâmplare, și femeia?
O voce: Nebuna? Își caută fiul în puzderia asta de clădiri, pleacă sau stă, nu încurcă pe nimeni. (Se aud zăbrele de pușcărie)
Vocea dură: Gata, ați flecărit destul. Vino! (Se aud pași și lanțuri)
O voce: Grijă mare cu ăștia.

Scena V
O masă la care stă Ultc, în partea dreaptă, la perete, Erunul ascultă.
Ultc (meșterește o armă): Dacă m-aș fi făcut măcar cercetător sau inventator. Am talent la arme, ceva înnăscut.
Erunul: Mai încet.
Ultc: Tragi cu urechea pe la pereții oamenilor.
Erunul: E și al nostru.
Ultc: Închiriat.
Erunul (uimit): Ascultă puțin. (Liniște, dincolo de perete).
O voce de funcționar: De ce vroiai să distrugi zidul? Știi că e locul unde se scrie istoria?... Taci, sigur că taci! Ești nebun?... Cine sunt ceilalți?... Cine te-a trimis?...
O voce slabă: ...
Vocea funcționarului: Mai tare.
Erunul: Eu cred că-l aprobă. O să-l ierte.
Ultc: Ce zice?
Voce de funcționar: Cum?!... Vei fi pedepsit. Oricine încearcă să tulbure ordinea este ucis. Care-i adevărul? Oamenii spun că urăști războaiele, nelegiuirea, am aflat că știi să vorbești despre iubire. Spune-mi, nu ți-e frică de moarte?... Ce înseamnă asta?
Erunul: Cred c-a dat din cap nu.
Ultc (ascultă atent): Mie-mi pare că da.
Voce de funcționar: Taci... Ești un tânăr simpatic. Păcat, eu nu mai pot să fac nimic pentru tine. (Se aude o ușă trântită, pe urmă o altă voce).
O altă voce: O țigară?
Voce slabă: Nu am mai fumat.
Ultc (ridică arma spre sală): Îți ascult părerea.
Erunul: Dincolo e o sală de tribunal.
Ultc: Să fie. Perfect, vom cuceri orașul. Mângâie arma.
Erunul: L-au judecat pentru zid.
Ultc: Nu e treaba noastră ce inventator a ratat omenirea. Nu-mi vine să cred că în gimnaziu nu m-au descoperit profesorii. Liceul dacă l-aș fi urmat: se vorbește că de acolo începe ascensiunea geniilor. E ca o rampă de lansare. Te arunci cu capul înainte în cunoaștere. Îți zdrobești organele de băncile școlii, culturalizându-te cu fetele, trăind zile de neuitat, am citit o carte despre liceeni. E singura care mi-a plăcut. (Apropiindu-se de perete). Nimic.
Erunul: E acolo, fumează.
Ultc: Nu s-a ales de mine. (privind spre Erunul). Nu-l aud. (Pași pe scări. Intră Arina).
Erunul: Tocmai l-au judecat.
Arina: Voi nu-l cunoașteți. Toată ființa și-ar fi împărțit-o suferințelor ca hrană.
Ultc: Moare ca un prost.
Erunul: Trebuie intervenit pe lângă șeful orașului.
Ultc: Sau al lumii, câteva zile și voi stăpâni marea, apoi oceanul, golfurile, insulele, toată geografia pentru care m-au bătut pe mine profesorii.
Erunul: Au hotărât?
Ultc: Toți vor plânge singurătatea mea.
Arina: Mâine, străzile sunt pline. Mulțimea simte miros de sânge. Au ieșit, adulmecă carne, îi vor scuipa fața, sufletul. Un copil bun. Tot ce-i bun ucide.
Ultc: Voi folosi arma să vadă ce se întâmplă cu un biet orfan lăsat în mâna răului.
Erunul: Omenirea e orfană de bunătate. (De după perete urlete): Domnule președinte, compromiteți ideea de iertare. Sunteți un fleșcăit pe care noi îl ținem în brațe. Auziți oamenii? Semnați!

Scena VI
O voce: M-am săturat.
Vocea portarului: Soția mea v-a cusut o cămașă. Era să uit. Mi-a mai născut un copil.
O voce: Da, știu, coase frumos.
Vocea protarului: Câtă cinste să spuneți asta despre o femeie de portar.
O voce: Filosofia ne spune că adevărurile marie sunt simple. Cam așa ceva.
Vocea portarului: O frumusețe filosofia, domnule.
O voce: De când eram atâtica filosofam. Dacă terminam liceul poate eram șeful șefului meu. Așa, mai aștept o vreme.
Vocea portarului: Se poate d-voastră să așteptați, păi...
O altă voce: Păi ce?
Vocea portarului: A, vă rog, (un scaun răsturnat) lăsați-mă să plâng d-voastră în ghereta mea prăfuită. Îmi strângeți mâna. Domnule, am să le spun copiilor mei ce vor povesti mai departe, ce clipe... nu găsesc cuvintele.
O altă voce: Cei doi?
Vocea portarului: Sunt bine!
O altă voce: Subalternul meu mi-a vorbit mult despre familia dumitale. Noi încurajăm familismul.
Vocea portarului (tușește)
O altă voce: Ce zăpușeală, îmi plac lucrurile făcute bine.
Vocea portarului (tușește scăzând în intensitate, apoi liniște)
O voce: Crezi că trebuia?
O altă voce: E nevoie de discreție, necunoscuții sunt oameni... frica se hrănește cu cadavre. Tremuri.
O voce: Parcă aș face-o prima dată. Mă întreb doar dacă e cu adevărat nevoie.
O altă voce: Pentru noi e vital. (Pe această replică pot trece pe scenă oameni ce vor sugera o forță neprecizată. Uși metalice se închid).

Scena VII
Arina: (Se ridică, privește surprinsă interiorul, după care pleacă)
Erunul: S-a dus.
Ultc: În situații de astea n-ai ce să le spui. Femeile sunt greu de suportat când suferă.
Erunul: E fiul ei.
Ultc: Prostii. Atâta caz pentru un fiu ce te lasă bătrână, neajutorată plecând de capul lui. Nu dau doi bani pe copiii răi.
Erunul: O să-l ia acasă.
Ultc: Aș vrea să-l văd.
Erunul: Mi-e greață de execuții. După ce trece voi pleca pe drumul acela până la capăt. Azi noapte l-am visat pe tata. Stătea singur, încărunțise așteptându-mă. Mi-a sărutat ochii „Ridică-te fiule, intră, nopțile de toamnă sunt reci”. Am șoptit: am multe să-ți spun. Știu, zâmbi, luându-mă cu el în casă.
Ultc: Nu, nu poți, vom rămâne. Trebuie să ne răzbunăm pe toată tristețea, pentru răul trăit și făcut.
Erunul: Trebuie?!

Scena VIII
După perete, o fanfară cântă o polka.
Vocea I: Gata începem.
Vocea II: Cum s-a hotărât. (Muzica crește și scade între replicile celor doi).
Erunul: O ușă în peretele ăsta?
Ultc: Curios, înainte nu era. (Erunul vrea să intre.) Stai așa, ce faci?
Erunul: Arunc o privire.
Ultc: Ești nebun? Parcă ziceai că-i o sală de tribunal.
Erunul: Trebuie. De acolo vine muzica. Vii?
Ultc: Unde?
Erunul: Cineva trebuie să ne aștepte și pe noi. Ar fi nedrept, ar fi... (Muzica încetează, se aud pași grei pe trepte).
Ultc: Nici vorbă, ce pas greu.
Erunul: Ne invită cineva la masă.
Ultc: Crezi? Pe cine cunoaștem noi în oraș. (Pașii lovesc scările) Ce-o fi cu pașii ăștia? Așază-te, poate e o veste bună.
Erunul: Hai, ieșim pe aici?
Ultc: Dacă trebuie, o voi face pe ușa asta (Așezați pe scaune, între ei scaunul gol al Arinei).
Erunul: Tremuri?
Ultc: Poate au hotărât să mă numească genial.
Erunul: Tremuri.
Ultc: Au scris ai tăi.
Erunul: Îmi va lipsi locul acesta, ochiul strâmt prin care priveam cerul (arată sala). De ce tremuri?
Ultc: Aș fi vrut să fiu un orfan bun. Nici orfan n-am știut să fiu. Singurătatea m-a îmbolnăvit, nu-mi pot zice om. Ce sunt, prietene? Pași, pași, parcă mă ating pe suflet.
Erunul: Orice ar fi, promite-mi că mă urmezi. (Vrea să plece).
Ultc: Nu pot. Pe acolo cel puțin știu încotro merg.
Erunul: Da, poate ai dreptate, așa e bine. (Pașii se aud foarte aproape).
Rămân pe scenă privind cu ochi mari sala. Pașii cresc ca o sentință. Se deschide o ușă. Cortina cade.

SFÂRȘIT



TRENUL DE EDEN


Personaje
Ultc: arlechin
Elisan: preot
Erza: femeie de serviciu
Geamba: șef de gară
Geamba jr.: ajutor de șef de gară
Sontâc: bătrân călător

Comedie în două acte
1996-1997

ACTUL I

Sală de așteptare în gara ținutului Eila.
Afișe mari publicitare „Cel mai rapid mijloc de transport spre Eden, cu doar doi bănuți, AGENÞIA GEAMBA – partenerul dumneavoastră”.
Bănci suprapuse, asemănătoare priciurilor sunt înghesuite de Geamba și Geamba jr. Din tavan și pereți se desprind bucăți de tencuială, interior prăfuit de nerespirat. Spre seară.

SCENA I
Geamba: Vino, mai aproape, auzi?
Geamba jr.: (ascultând tâmp)
Geamba: Trebuie să fi pornit, ascultă-i huruitul.
Geamba jr.: Domnule s-a mai desprins o bucată din perete nu cred că poate fi prea departe.
Geamba: Hai grăbește-te că acum încep să sosească călătorii, am vorbit cu persoana, pentru fiecare primim câteva zeci de arginți.
Geamba jr.: Domnule, sunteți un manager pe cinste, maistrul ne-a spus: „Fii supus cu Geamba, a fost vârful promoțiilor noastre, cel mai ascuțit vârf al căilor ferate”.
Geamba: V...orba. E ultima? (se așează pe banca cu care tocmai au intrat, privi uimit spre Ultc ce traversează scena cântând).
Ultc: „Știți că vara stă drăguța,
Socotindu-se cu mine
Uite eu te duc departe
Însă ia-ți ce ai cu tine”.
De aici se ia trenul.
Geamba: Sunt șeful acestui așezământ, da, trenul va opri la noi, aveți rezervare?
Ultc: Macheur, recuzita, fuguța măă că începe și nu-s gata. Nu știu în ce viață mă aflu, spuneți-i lui Dumnezeu să mă ierte că am pornit în lume să.-mi caut numele.
Geamba: Cetățene, pe mine să nu mă iei cu vorbe periate că-ți fac vânt în stradă. Prăpăditule, tu crezi că ne jucăm de-a plecatul spre Eden? Dă-l afară!
Geamba jr.: O fi beat, toți de la o vreme beau și se deghizează în te miri ce, vecinul meu cel cu prăvălia de ciorapi...
Geamba: Vorba, plătești, rămâi.
Ultc: Rămân (îi întinde doi bănuți)
Intră Erza cântând fals:
„Aș vrea ca din mocirlă,
Să scap prin măturat
Dar și mai mult prin versuri
Râvnesc la înălțat”.
Geamba: Minunat, îmi dau lacrimile, aveți o voce sublimă, și ce... versuri.
Erza: Sunt ale mele, compuse de când măturam prin ținut. Înălțime, pleacă ceva spre Eden?
Geamba: Trenul trebuie să pice.
Erza: Vin mulți încărcați cu acareturi. Eu mi-am luat doar mătura, aduce venituri acceptabile, familia mi-a murit de molimă, bărbatul câteva sute de mături le-a băgat undeva, cam la doi metri. Sunt liberă. Și dornică de măturat, cartea mea de vizită:
„Erza neînfricata Erza
Și în palate a măturat
Pe ale ei servicii bune
Nimeni nu s-a supărat”.
Ultc: Joacă bine praștia, vă puteți imagina că face trotuarul pe Corso, își rotunjește veniturile tranziției.
Geamba: Tranziția mătii de măgar, tu calci în picioare personalitatea la drumul mare. Ia banca șiiiii vorba...
Elisan (cântând înveșmântat în preot):
„Pocăiți-vă în masă
Ghiftuiți, șperțari și șuți
Stați, lăsați-i să treacă în față
Pe săracii ăștia mulți”.
Geamba: Închide ușile, lumea a înnebunit în ținutul Eilei.
Elisan: Fii binecuvântat fiule, dar de unde vin eu locurile sunt pustii. Am tot așteptat o umbră, un ceva să aducă a om, un șoarece mi-a chițăit la ureche că pleacă din gara aceasta trenul mântuirii. Vorbesc prostii.
Geamba: Părinte, aveți mințile rătăcite.
Elisan: Mințile acestea, așa pierdute cum spui, îți înțeleg planul, mârșavule.
Geamba jr.: Lăsați-mă să-i smulg limba.
Geamba: Cu doi bănuți veți călători, primiți.
Elisan: (cântând se așează pe o bancă)
„Dorm și trupul meu rămâne
Sufletul e un câine rău
Ce se înhăituie cu tine
Față aspră de călău”.
Ultc: Caraghiosul acesta e un bun tragediant. Ați jucat în regele Lear.
Elisan: Fiule tu încă mai plutești, pari nenăscut, dar ești singurul pe care îl mai simt că zboară asupra acestui ținut ce moare.
Geamba: Mai avem de aranjat unele lucruri. (iese urmat de Geamba jr.)

SCENA II
Intră târgoveți, funcționari, meseriași etc., cărând bagaje, boarfe, felurite obiecte cu care sala gării se aglomerează, se formează mormane uriașe de materie prin care oamenii par a înota sufocându-se, mulți vor adormi risipiți printre aceste obiecte, iar alții se vor întinde pe bănci. Toată piesa aceste personaje vor dormi, corul somnului lor va puncta anumite momente ale piesei.

SCENA III
Ultc: Nefericită lume, despuiată de bucurie, plângeți fii și fiice ale Eilei iubirea voastră. Doamne! De ce ai lăsat în om foamea de Eden, privește-le setea bolnavă, stau adunați în somnul lor, veșnic visându-te pe tine, în gara nebunilor lumii.
Eu joc teatru aici! Ei sunt muțumiți doar atunci când joc puțin din netrăitul lor vis. Își bat palmele când mor moartea lor banală, într-un chip ce nu este al nostru. În icoana ta de învățăminte pe care doar o descriem cu gesturi largi, eu joc aici teatru, mă prefac din tot harul meu în ceva mai înalt, sunt ca luna prin care trece soarele luminând-o, joc aici teatru ca TINE, ca EI, BINE și RÃU, torți ale vasului în care ard, dar pentru ce Doamne.
(Elisan și Erza aplaudă, corul somnului sforăie)
Elisan: TEATRU. Știi să mânuiești vorbele, funiile tale pot sugruma puținul încrederii ce le-a mai rămas oamenilor. Ești un vierme, tinere, iertat să-mi fie, te băteau părinții când erai mic?
Erza (cântă):
„Mătur sala de bilete,
Filmul e plăcut și-i mut
Nu înțelege nimeni însă
Ce-i cu acest început”.
Ultc: Sufleur (privește în sus) pentru un actor nu e mare lucru, totuși, fii atent la piesă. Eu joc aici teatru umilit, scârbit de autor, de șeful gării, patronul meu spiritual, ce pentru doi bănuți îmi înghite neroziile. Știe că nu voi schimba nimic din planul lui. Ne amuzăm ce dracu, doar ne aflăm aici în așteptarea acelui tren. Prieteni să jucăm un mic tablou până la venirea trenului ne mai dezmorțim oasele.
Elisan: Eu sunt gara.
Erza: Trenul, u.șu, u.șu, u.șu voi intra acolo, când îmi veți face semn.
Ultc: Fie, eu voi juca rolul călătorului.
Vom începe cu un monolog: Eila, ținutul fabulos nu mai este fabulos, reforma îl înghesuie. Uriașii ce-l locuiau nu mai sunt uriași, reforma îi înghesuie, știința ce o revărsa nu mai este știință, reforma o înghesuie, înghesuie, înghesuie, nu mai sunt locuri de veci în industrie. E pustiu, cetățenii sunt dirijați spre câmpiile mănoase, care nu mai sunt mănoase, verdele s-a pierdut, roșul și el, un iz minunat vine dinspre Piața Comună a Paradisului. Să mergem la Eden, acolo căprioarele se autovânează, ne vom schimba pieile cu pene de heruvimi ce își bat înspre noi aripile cu compasiune. „Ați rămas în urmă, nu vă veți mântui burdihanele, trândavilor, în sistemul vostru colectivist. Noi suntem heruvimi, da, dar nu știm nimic din toate cele ce le-ați trăit”.
Elisan: Tranzitez trenuri marfare, rapide, accelerate, personale și expresuri, le înghesui în sacul fără culoare al Estului, al Vestului, drum bun, gara s-o apărați, linia, reparația, conspirația, punct. Restaurația.
Elisan: ... SECOND HAND, de călători, ponosiți și cartofori, amărâți dar cartofori iscusiți, farsori min ori eu la toți sunt ajutor cu un bilet întreg.
Ultc: Despre gara Elisan putem afirma în orice spot publicitar că are „Bănci de stat și private insalubre, călătorii folosesc toate aceste utilități într-un mod total greșit, vezi stânga, dreapta chiar, centrul e plin de exemple ce încurajează mârlănia în localul gării”.
Erza: U.șu, u.șu, u.șu. Eu, expresul de Eila, ultima cucerire a căilor ferate, am vagoane multe în spate:
„Orice tren ce se respectă
Are o măturătoare
Sunt expres și am în mine
Alt princip’ de curățare”
Pentru mine a ajunge în Eden e o chestiune de fracțiune, siguranță în trafic, japonism în program.
Ultc: Expresul aici de față aranjat și dichisit, două calități nu are, e prea scump și prea – e ticsit. (corul celor trei, punctat de corul celor care dorm și sforăie)
„Fericită fii Eilă
Codrii, plaiul și folclorul
Cu aceste așezăminte
Transhuma-vor tot poporul.
Morții, viii, caii, câinii
Vor repopula Pământul
Care azi își zice OM
În abstractul, dulce somn.
U.șu, u.șu, u.șu.

SCENA IV
A doua parte a tabloului
Ultc: (melodramatic) Să vrei, să poți, să pleci, acesta e sensul?
Să vrei de pe câmp să te ridici, undeva departe între zidurile Edenului, învățătura s-o primești dincolo de degetele ghiftuiților ce mereu adună, antropologie, cultură, folclor. Să pleci în căutarea unei conserve de 500 de grame cu adaos minim, să te refugiezi veșnic pentru a nu ajunge unul ce se termină în zi, zi-ul acela din lumea a treia.
Erza: Iar te văicărești, domnule, ce, ești pasager de marfar sau ditamai călătorul cu bilet în alb pentru expres.
„E nebun legați-i gura
Xenofobul e o legumă
Vrea să răscolească lumea
Pentru o conservă bună”
Ultc: Să vrei...
Elisan: „Te-ai țicnit, repeți aceeași
Aberantă obsesie
Trenul te așteaptă, pleacă
Nu ne faci impresie”.
Erza: U.șu, u.șu, u.șu,
Ultc: U.șu, u.șu, u.șu,
Elisan: U.șu, u.șu, u.șu.

ACTUL II

SCENA I

Geamba și Geamba jr. într-un ungher slab luminat al gării.
Geamba: Păcat că nu sunt suficiente războaie, ai văzut danturi bune mușchi
Geamba jr.: Scoatem bani frumoși, dar ce o să-și îngroașe veniturile ăia la care îi plasăm.
Geamba: Vorba, poate ne aude un serviciu, ce facem că ăia trei nu au dormit deloc. Retragem biletele.
Geamba jr.: Le retragem biletele?
Geamba: Prostii, trebuie plasați toți, experimentul este de masă, dacă unul singur se pierde afacerea se duce dracului.
Geamba jr.: Nenorociții ăștia să ne compromită investiția.
Geamba: Vorba, știi multe și le amesteci. Cum ai ajuns în căile ferate? Te-a ridicat de cur vreun roșcat, că ăștia toți au origine feroviară.
Geamba jr.: Examene, domnule, și apoi nu sunt eu fiul tău abandonat în labirint hrănit cu dizodenți?
Geamba: Ce vremuri, regulam zilnic, nu erau numai albe și galbene, negre chiar.
Geamba: A dracu-mi mai taie briciul.
Geamba jr.: Ați fost, sunteți și veți fii mereu, mereu, mereu, cel mai bun prim al căilor ferate.

SCENA II
(într-o altă parte a gării Erza, Elisan și Ultc)
Ultc: Povestea asta cu trenul m-a pus pe gânduri, nu am încredere în cei doi.
Elisan: În astfel de situații trebuie să-ți ajuți sufletul să decidă ce e bine.
Ultc: Erza, mărită-te cu mine.
Erza: Am suferit mult de pe urma bărbaților, sunt o biată frigidă ce mătură mizeria semenilor ei. Pari un bărbat educat dar nu mă mărit cu dumneata. În Eden o să-mi iau un alt nume și o să muncesc ceva serios, poate pe un strung sau la o mașină din acelea ce spală singure.
Elisan: Înțeleaptă hotărâre, numai că acolo nimeni nu lucrează, câteva locuri sunt doar în servicii, restul mănâncă mană și meditează la păcatele lor.
Ultc: Meditează sau aprofundează, eu cred că plecarea asta în Eden e o gogoriță.
Elisan: Biserica din Eila e cea mai frumoasă din lume.
Erza: Mătura mea e de neînlocuit în vastul program de salubrizare zonală.
Elisan: Șapte turle mici, șapte turle mijlocii, șapte turle mari acoperind veacuri de credință.
Erza: I-am tras ciorapii de nuntă să nu se deșire mititica, e așa virilă în lupta cu praful social.
Elisan: Oamenii fac pe deștepții, îl văd pe atotputernicul cum le vine bine, au personalitate religioasă. Am parcurs amarul acesta de drum degeaba, ne mâncăm sufletele unii altora, hiene pripășite până și în spațiu. Infuzia asta de civilizație va face zob iubirea, știți ce se va alege din Eila, doar clopotele cu țipătul lor jalnic ce vor vesti sărbători uitate și moartea, imperiala moarte.
Erza: Religia mea e măturatul, sunt esteta trotuarelor, moartea micilor nimicuri cu care ne presărăm trecerea.
Ultc: Plecarea în Eden mi-e indiferentă, mă gândesc că puteau fi fericiți aici în Eila, cândva în copilărie toți oamenii îmi păreau buni.
Erza: Nu ai trăit în nebunia betoanelor. Eila era un infern. Umilită zilnic, oboseala îți cuprinde toate secundele vieții? PENTRU MINE Edenul ar fi o răsplată, un dar la care am visat în anonimatul acestei mături.
Ultc: ... oameni, oameni, luați-mă cu voi.
Erza: ... mărețe ce s-au cam uzat.
Elisan: Despre ce să le mai vorbești oamenilor, sunt preocupați de cuanți și viteză, povestirile mele nici somnul nu-l mai găsesc în biserică, s-au pierdut în televiziune și calculatoare, știința, absoluta divinitate, clonează EILE? SIGUR ÎN VIITOR Edenul. Măcar să mai prind ceva ceva din farmecul lui de acum.

SCENA III

(Erza și Elisan discută în șoaptă)
Ultc: Singur, speriat în gara nebunilor lumii, încotro nefericitul meu suflet, hrană căpcăunului ce a mistuit Eila, rătăcitor pe drumuri presupus a duce în Eden. Dacă aș aștepta moartea aici, sinucigaș să mă numească toți, ce păcat stă oare să cadă asupra sângelui meu, ce putere și a cui este în măsură să-mi înlesnească mântuirea, trenul de pe urma căruia Geamba își face feluritele planuri, biserica, cu turlele ei uitate, această măturătoare ce-mi refuză iubirea. Eu joc aici teatru pentru bucata aceasta amară de pâine jalnică, pretențioasă biografie umană. Absolvent de două ori, tentative în toate domeniile subterane, scârbit optimist atașat de Eila, sincer scârbit joc aici teatru cu sângele meu, cu carne crescută așa din senin peste lume, amărâta asta de lume, pe care o calc zilnic eu plictisitul rege al subteranei.
Joc din inerție rostogolit de mâini nevăzute, mânat ca un orb spre mântuire pentru a recădea în același banal păcat. Eu joc aici teatru grav, vesel, țâfnos, atent, prefăcut, un vierme ce să târăște prin celulele tale în căutarea hranei. O, sfântă turmă contemporană, ce dormi înaintea drumului tău spre Eden. Mai am prieteni pe lume, salvarea e în mâinile lor, de ar avea puterea să rămână (se întinde pe o bancă, pare a fi adormit).
Erza: Mi s-a făcut milă de el, săracul, pare a fi atât de nefericit.
Elisan: Toți ne-am încărcat cu scârnava nefericire oferindu-ne necuprinsul, plenitudinea, cine bănuia pustiul ce-l purtăm în memorie. Suntem doar teamă și dorința de a domina teama celuilalt, iubirea ne seacă până și din ale noastre refugii.
(Se aud sforăituri puternice ca un strigăt prelung în somnul colectiv)
Elisan: Pocăiți-vă, credincioșii mei, puțină decență, sunt un simplu slujitor al lumii la fel de fragil vouă, o mică părticică din sisifica mântuire (se întinde pe bancă, adoarme).
Erza: Mi-e milă de mine, singură în tot somnul acesta, ar fi ajuns o mângâiere, un gest. Sunt o femeie între două lumi, mătura sau libertatea unei mașini automatice, o cât banal în gara Eilei, cât necunoscut în Eden. Pare frumos în somnul lui, jumătatea, cuplul, familia. Era atât de aproape începutul Eilei, atât de comună era salvarea încât totul va rămâne definitiv. Să jucăm teatru dacă asta s-a hotărât, finalul să fie măsura superficialului înțeles, la somn eileni, sunt destui cei ce dau doi bani pe sufletul vostru. (se întinde și ea pe una din bănci).

SCENA IV

Geamba: S-au liniștit.
Geamba jr.: Aveau încotro, dezorientați păreau infirmi, mă cuprinde mila.
Geamba: Fac ceva pe mila ta, într-o zi te vei afla printre ei, oameni ca tine sfârșesc prost.
Geamba jr.: Oameni ca mine?
Geamba: Vorbesc tâmpenii. Răul din noi aprinde totul, nu-i știm misterele, îi urmăm în veșnicie, orbește, la fel de dezorientați, dar știm măcar cui îi urmăm. Cândva poate în această nebănuită ierarhie vom fi noi cei urmați și multe lucruri își vor afla înțelesul.
Geamba jr.: Te-ai ramolit sau îmi pare că ai devenit sentimental.
Geamba: Sunt doar uimit de această mare cădere a sufletelor, cine ar fi visat acum...
Geamba jr.: Planul e opera unui geniu.
Geamba: Sunt un geniu minor al căilor ferate, mic dar de neînlocuit.


SCENA V

Un huruit puternic de tren, șuierături, vacarm de nedescris, agitația ce va cuprinde gara trebuie susținută de acea stare ce îi cuprinde pe oameni în timpul catastrofelor. Scena trebuie să rămână răvășită, bănci răsturnate, valize sfârtecate, un loc părăsit în grabă, în liniștea care se lasă se poate auzi cântecul sau strigătul deznădăjduit al unei ființe. (Ultc se ridică din lucrurile abandonate).
Ultc: Hei, Erza, Elisan, doar nu m-ați lăsat singur. (aleargă pe uși spre peron). Așteaptă, așteptați, am renunțat, nu mai joc, oameni, oameni, luați-mă cu voi.

SCENA VI

Ultc: Toți, au plecat toți (intră Sontâc, bătrânul își târăște un picior după el)
Sontâc: Gara ținutului Eila?
Ultc: (dă din cap)
Sontâc: Ce a fost nebunia asta, mulțimea aproape m-a sfârtecat, unul mi-a plesnit piciorul cu o bară („Cobori sau urci? Ne stai în cale, nemernicule”)
Ultc: Unde vii?
Sontâc: Doar acolo unde trebuie.
Ultc: Pe semne ești țicnit, trenul acela pleca spre Eden, eu l-am pierdut și o dată cu el și singurii mei prieteni.
Sontâc: Tren de Eden?
Ultc: Þine de foarte mult povestea asta, azi s-a sfârșit.
Sontâc: Adevărat grăiești, azi s-a sfârșit, eu vin de acolo.
Ultc: Nu-mi arde de glumă.
Sontâc: Liniștește-te omule, avem multe de discutat. Ești singurul.
Ultc: Se pare că da.
Sontâc: Edenul fără mine nu există, eilenii tăi au plecat nicăieri.
Ultc: Vorbește-mi pentru mintea mea.
Sontâc: EU sunt... Tu trebuie să fii Ultc.
Ultc: Ciudat, îmi știi numele.
Sontâc: Voi rămâne aici și îți voi crea o femeie după numele tău.
Ultc: Cine ești?
Sontâc: Și toate câte le vei face vor fi în numele tău.
Ultc: Deci jucăm teatru.
Sontâc: Viața pe care o vei trăi poți s-o numești cum vrei. E de lucru prin acest ținut al Eilei.
Ultc: Ești un profet? Privirea ta mă umple de fiori calzi, îmi picură viață în toate rănile sufletului.
Sontâc: Ha, ha, au plecat cu toții în Eden, aranjori erau cei doi Geamba.
Ultc: Dacă știi, nu mai întreba, aici se joacă teatru, o simplă piesă de teatru.
Sontâc: Dacă vrei, poți s-o numești și așa.

CORTINA

SFÂRȘIT





MARȘUL

De Flavius Lucăcel

Personaje: Sulici, Gorgan, Erunul, Ultc. Prima voce. A doua voce. Multe alte personaje ale piesei.
Þinutul cetății Elia. Se aud lucruri răsturnate, geamuri sparte, clădiri ce se prăbușesc, oameni ce se prăbușesc. Pentru toate momentele în care se vor auzi voci, vor fi folosite imagini proiectate pe un panou ce va acoperi întregul fundal al scenei. Decupaje mute, cadre în care fizionomii se succed, sugerând înfrângerea ființei umane de agresivitate fizică, neputință, durere.

ACTUL I

Scena I
PRIMA VOCE: Ai răsturnat totul acolo?
A DOUA VOCE: Ce întrebare!
PRIMA VOCE: Răspunde-mi! (în continuare se aud lucruri răsturnate)
A DOUA VOCE: Nu ne-am dus prea departe?
PRIMA VOCE: Întreb: ai terminat acolo?
A DOUA VOCE: Dar dumneata, ai terminat?
PRIMA VOCE: Da.
A DOUA VOCE: Terminat și eu.
PRIMA VOCE: Ne ascultă cineva.
A DOUA VOCE: (ridică o piatră) Lovit. Mărimea lui m-a îngrijorat puțin.
PRIMA VOCE: Ai ceva de David, ne știm din vremuri impresionante. Nu ești ...? Uite altul!
A DOUA VOCE: (urmează altă piatră) Intimidat, dezactivat. Ha-ha-ha!
PRIMA VOCE: Pe ăsta îl iau eu. (Imaginile se succed, zgomotul făcut de pietre și țipete scade și crește).

Scena a II-a
Intră în scenă Sulici și Gorgan.
SULICI: Știu și despre ce vorbeau părinții lui când l-au făcut.
GORGAN: Nu mai spune!
SULICI: Probleme multe, complexe.
GORGAN: Ce beznă! (Scapără un chibrit).
SULICI: (căutându-și țigările) Unde or fi! Pe aici le-am pus!
GORGAN: Despre ce vorbeam?
SULICI: (nedumerit) Cine? A, era vorba să le dea!
GORGAN: Ãștia-s dintre aceia veniți să primească și le dă?
SULICI: Rămân cu buzele umflate.
(Ies din scenă).
VOCEA LUI GORGAN: Cu buzele umflate, proști și fraieri.
VOCEA LUI SULICI: Pe vremea noastră erau doar fraieri.
VOCEA LUI GORGAN: Fraieri și proști, cu buzele umflate.
VOCEA LUI SULICI: (râzând) Păi noi le-am umflat buzele.
VOCEA LUI GORGAN: Care noi, frate?
VOCEA LUI SULICI: Noi. (Se aud lucruri răsturnate).

Scena a III-a
PRIMA VOCE: David era un zeu.
A DOUA VOCE: Adevărat. Împărățea peste un câmp și frumoasele lui turme de capre.
PRIMA VOCE: Pe câmp era Cain. Încurci personajele.
A DOUA VOCE: După toți autorii, Cain a fost un câine.
PRIMA VOCE: Altfel cum l-ar fi lovit cu pietre?
A DOUA VOCE: Pe cine?
PRIMA VOCE: Cred că nimănui nu îi este clar cine a dat primul, atâta știm. David era un zeu.
A DOUA VOCE: A fost un ministru, un președinte deosebit. Sub el au progresat perșii.
PRIMA VOCE: Nu, sub el grecii!
A DOUA VOCE: Tot marea lui imaginație le-a confecționat francezilor calul cu care au intrat în cetatea aceea numită Paris.
PRIMA VOCE: Prostii. (Se aud lucruri răsturnate).
A DOUA VOCE: Am învățat că David era un mare profet. Pe urmă n-am mai înțeles nimic. Multitudinea intereselor, lucrurilor, sincer să fiu, nu mi-a intrat în cap.
PRIMA VOCE: Un zeu imens, cât drumul de la Pământ la oameni. Atâta mai și eu despre marele vizionar.
A DOUA VOCE: Cât viața mă va ține, am să-mi amintesc despre acest mare, mare... pe care l-am cunoscut din auzite!
PRIMA VOCE: Tu auzi ce aud eu? (se aud lucruri răsturnate).
A DOUA VOCE: Ce auzi tu?
PRIMA VOCE: Lasă prostiile! Aici s-a răsturnat ceva!

Scena a IV-a
Intră în scenă Sulici și Gorgan.
SULICI: Pretutindeni, domnule, cade floarea umanității, și numai de-ai noștri!
GORGAN: Oameni instruiți o viață cad și mor din te miri ce!
SULICI: Gripele astea sunt atât de nocive, se prăvălesc, poți să ai în deget toată istoria domnului David!
GORGAN: David de la cadre? ăla cu soție blondă cu aluniță dublă între sâni? Fiica domnului prim și a doamnei.
SULICI: Tatăl meu când o mângâia pe mama era președinte, vorbea despre treburile țării. Nu se uita între țâțele nevestelor de subalterni.
GORGAN: Toți miniștrii strămoși ai mei s-au împerecheat între ei, dându-se chiar un prim-ministru. Pe vremea lui, președinții îi mâncau din palmă.
SULICI: Simple obrăznicii.
GORGAN: Aici se petrece ceva necurat.

Scena a V-a
PRIMA VOCE: În vremea lui David, cel mai de aur strămoș de-al meu era judecător. Vorbesc despre vremuri deosebit de îndepărtate.
A DOUA VOCE: Al cincizecilea președinte, unul dintre strămoșii familiei mele, dădea de mâncare din palmă judecătorilor.
PRIMA VOCE: Era bine sau rău? Totuși, aici se aude ceva! Ridicau pe cruce chiar pe unul din neamul acelui mare împărat.
A DOUA VOCE: Obrăznicii! Adică strămoșii tăi au întreprins evenimente deosebit de istorice despre care strămoșii mei nu aveau habar? Adică ... știința... hm, tu nici măcar nu ai văzut o cruce adevărată în viața ta!
PRIMA VOCE: Doar o bucată. Partea de jos a uneia veritabile.
A DOUA VOCE: Vorbește. N-am mai auzit povestindu-se despre o parte a unei cruci veritabile!
PRIMA VOCE: Să tot fie ani și ani... într-o vineri... sau joi... Eram mic, dar cunoscuții părinților mei ziceau: „Copilul dumneavoastră se poartă ca un savant!” Mama zicea: „Povestește, puișor.”
A DOUA VOCE: și cunoscuții părinților...
PRIMA VOCE: Povestesc.
A DOUA VOCE: Tac, tac.
PRIMA VOCE: Era o după-amiază. Totul ănflorise și vântul acela de prăvălise un copac, peste cotețul nostru. Tata chemase un meșter, poruncindu-i să înalțe un stâlp pentru răzvrătitul ce venise în cetate și ațâța lumea la nesupunere. Am crescut, îmbătrânind și meșterul acela nu făcuse decât prima parte, apoi un profet ne-a vorbit despre cruce.
A DOUA VOCE: Să fi văzut și eu o cruce adevărată. E ceva de palmares... (Se aud lucruri răsturnate).
PRIMA VOCE: Nimeni nu mai este dintre cei care au văzut-o. Aici mereu a căzut ceva.
A DOUA VOCE: Când au venit la tatăl meu profeții, era cât un imperiu de mare, să nu spui că mint!

Scena a VI-a
Sulici și Gorgan intră în scenă.
GORGAN: În Rusia s-au prăbușit cinci miniștri.
SULICI: O catastrofă! În prăbușire au mai tras după ei din Europa sute de mii. Mi-e scârbă. Nu se mai nasc tați cât un imperiu.
GORGAN: Rahat!
Ies ridicând pietre de pe jos.

Scena a VII-a
A DOUA VOCE: Cain ăla o fi văzut-o?
PRIMA VOCE: Ce?
A DOUA VOCE: Bucata aia despre care vorbești.
PRIMA VOCE: E greu de spus. Tatăl meu ministru, sigur știe, dar e atât de bătrân încât...
A DOUA VOCE: Sunt alții și mai bătrâni. Tatălui meu, președintele, i se amintea zilnic că e în fruntea statului. Aici s-a auzit tot timpul ceva.

Scena a VIII-a
Sulici și Gorgan
SULICI: Oricum mie puțin îmi pasă de cruce.
GORGAN: Parcă eu simt ceva.
SULICI: Eu știu să-mi fac semnul ei, e ceva la modă. Uite, vezi ce pios sunt! Hi-hi-hi.
GORGAN: În situația noastră e un gest necesar, le luăm ochii ălora ce ne privesc.
SULICI: Două genii nebănuite.
GORGAN: Neprețuiți în fruntea cetății.
SULICI: Fără modestie, o conducem foarte bine.
GORGAN: Asta e, am înțeles primii ce trebuie făcut.
SULICI: Ce trebuie făcut?

Scena a IX-a
Scena e puternic răvășită, tot ținutul s-a prăbușit, undeva departe se vede o cruce. Intră Ultc și Erunul, doi călători.
ULTC: Am scăpat ușor.
ERUNUL: Suntem iertați.
ULTC: Visez sau chiar trec prin această nebunie? Când începuserăm să mărșăluim căutam măreția, necunoscutul. Doar ruine, pretutindeni dezastru. Nimeni nu mai cunoaște drumul încotro și ce trebuie găsit.
ERUNUL: Hai să ne așezăm aici o vreme.
ULTC: Aerul pare a-mi aminti de mama, blânda mea mamă.
Se privesc prelung.
PRIMA VOCE: I-ai auzit?
A DOUA VOCE: Parcă voebesc din cărți, ce știu ei?
PRIMA VOCE: Vor să rămână aici.
A DOUA VOCE: Ce știu ei?... Cu tradiția mea de președinți aș putea conduce orice parte a planetei, problema e că nu știu sigur unde ne aflăm.
PRIMA VOCE: În momentul de față?
A DOUA VOCE: În orice moment.
PRIMA VOCE: (aruncă o privire) L-am trântit la pământ, era pe bicicletă trăgea pe sub bască cu urechea și vântul bătea spre el.
A DOUA VOCE: O mulțime de spioni.

Scena a X-a
Gorgan și Sulici intră afectați, obosiți, hainele sunt pline de praf.
SULICI: Când te gândești că acestea sunt discuții de stat, secrete și plenipotențiale.
GORGAN: Toate organele cu care și prin care schimbăm între noi aceste mari și minunate secrete trebuie protejate prin imunitate.
SULICI: Cu gripa asta ce bântuie Europa nimic nu mai e în siguranță.
GORGAN: Târfa asta bătrână are o gripă politică, se ia de la guvern la guvern și de la...
SULICI: Îmi era teamă că vei spune asta, am să fac un atac de panică.
GORGAN: Eu am făcut, gata, nu mai sunt de scos.
SULICI: Mă afund încet, trebuie să facem ceva, Euro-pa, Euro-a, Eur, Eu.
GORGAN: Tranziția mi-o cere, eu, eu. Paaa.
SULICI: Să mai încercăm o mică diversiune.
GORGAN: Mică și nevinovată. P...aaa. Ies din scenă.

ACTUL II

Scena I
Pe toată durata pauzei voci contradictori grăbite dau indicații pentru falsificare decorului.
PRIMA VOCE: Ridicați repede pereții, vine gripa. Puneți mâna repejor. Gripa asta europeană vine și ne prinde nepregătiți.
A DOUA VOCE: Vine gripa bine-mi pare în grădină...
PRIMA VOCE: Așezați, falsificați: plante, plastic și hârtie.
A DOUA VOCE: Puțin mai sus colțul din dreapta, frumos, foarte bine „CAFENEAUA NOASTRÔ, în partea din stânga „GOGOȘERIA NOASTRÔ (toată piața se va umple cu astfel de reclame).
PRIMA VOCE: Butaforie ordinară cât mai multă, să vedem le mai arde de rapoarte în locul acesta minunat?

Scena a II-a
Sulici și Gorgan își sorb cafelele în tihnă pe terasă la „CAFENEAUA NOASTRÔ.
GORGAN: Nu-și vor da seama.
SULICI: Lumea nu vede decât aranjamente, munca noastră cine-o apreciază?
GORGAN: Lasă mutra asta de înmormântare, trebuie să-i întâmpinăm, îi aud venind.
Intră Ultc și Erunul.
ULTC: Domnilor, noi căutăm ținutul, locul nostru natal.
ERUNUL: Se cheamă Eila, un pământ binecuvântat.
SULICI: Aaa... luați loc domnilor. Se vede că veniți din Europa.
GORGAN: O cafea, un pișcot? (aparte lui Sulici) ăștia nu par a fi comisari.
SULICI: Spioni, domnule! Sunt deghizați în de-ai noștri, dar mirosul meu îmi spune c-au venit...
GORGAN: Cum vă pare ținutul nostru?
ERUNUL: Aerul e curat.
ULTC: Totul pare prăbușit.
GORGAN: Ce vorbești, domnule?
SULICI: Avem cele mai consolidate clădiri și copacii toți au înflorit la timp.
ERUNUL: Adevărat?
GORGAN: Singurul ținut în această parte de lume în care soarele răsare zilnic. (aparte lui Sulici) ășia-s comisari!
SULICI: Și luna-i un pic mai mare ca pretutindeni. Da, da.
ULTC: Ce minune!
SULICI: Sunteți de mult timp pe-aici?
ERUNUL: Nu-mi pare nimic familiar și toate aceste clădiri, filme, vietăți, plante ale cui...
GORGAN: Prosperăm, domnilor, Europa...
SULICI: Euro... Pa.
GORGAN: Sentimentele bătrânului nostru continent și-ale noastre, valorile orișicât, plăcerea, mâncarea, somnul, progresul și mai ales gripa.
SULICI: Această gripă europeană... Noi construim, domnilor... acum... ceva...
GORGAN: Ce va spune Europa dacă noi nu vom fi...?
Lungă tăcere.

Scena a III-a
ULTC: Mi-e greu să-nțeleg și oboseala, marșul, cât de departe pare să fie Eila.
GORGAN: Ce e cu această Eila? Credeam că spațiul nostru, patria, zona, regiunea e scopul vizitei.
SULICI: Poate domnul nu știe că Eila e un mit, o poveste tristă pe care nu o mai știe nimeni.
ERUNUL: Cu siguranță am încurcat drumul și nimeni nu-i cunoaște sfârșitul.
GORGAN: Domnilor comisari, ajunge! Noi vă tratăm cu respect, priviți câtă lume a ieșit să vă aclame!
SULICI: Așa buni concetățeni! (aclamă: „Domnii comisari, domnii comisari”)
ULTC: Dar noi...
SULICI: Nu, nimic nu-i aranjat.
GORGAN: Poporul nostru e spontan, iubitor.
ERUNUL: Suntem doi eileni rătăciți, fugiți de mulți ani din fața judecății, bieți oameni căutându-și locul lor sub soare.
SULICI: Domnii comisari... domnii... ce zic ăștia?
ULTC: Puțină înțelegere, poate e o-ncurcătură.
GORGAN: (Contrariat) ăștia-s doar doi prăpădiți.
SULICI: Pe ei, mama lor de deghizați.
Erunul și Ultc dau să fugă. Gorgan și Sulici îi culcă la pământ cu lovituri de pietre.

Scena a IV-a
GORGAN: Atins.
SULICI: Un adevărat David.
PRIMA VOCE: Mașina!
A DOUA VOCE: Coboară! Sunt ei. Scoate repede din piață gunoaiele acelea, domnii sunt sensibili.
Sulici și Gorgan trag în spatele clădirii cele două cadavre, reintră în scenă aclamând: Domnii comisari, domnii comisari. Întreaga piață aclamă.
Se stinge lumina. Totul amuțește.
A DOUA VOCE: Bă care-ai stins lumina acum când era să... (O piatră face țăndări un geam).

Sfârșit

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!