Crimele unei nopți de iarnă













Personajele


Ioana

Femeia în alb

Femeia în negru
















Actul I

O cameră sărăcăcios mobilată, cu un pat în mijloc, un computer pe jos și o bibliotecă aproape plină cu cărți, ce se întinde pe un perete întreg. Dezordine foarte mare, haine aruncate peste tot, pe parchet, farfurii cu resturi de mâncare, foi risipite pe rafturile libere ale bibliotecii.


Scena I

Ioana stă întinsă pe pat. E goală și tremură de frig. Plânge încet, înăbușindu-și suspinele. Vorbește, ca și cum ar avea un interlocutor în fața ei. Pe fundal se aude încet un pian tremurând.

Ioana (plângând): Am greșit. Am greșit amarnic. Nu trebuia să mă încred în încăpățânarea mea. Nu trebuia. Și tu știai!! Sunt sigură că știai. Erai sigur că am să ajung într-un final aici. Și nu ai făcut nimic pentru a mă preveni. M-ai lăsat singură, iar acum, am căzut și simt că nu mai am forța necesară pentru a mă ridica. Fă ceva!!!

Se ridică nervoasă, luându-și un halat pe ea, și începe să se plimbe prin cameră.

Ioana: Dracu să te ia!! Trebuia să fi știut, dar nu am vrut să ascult. Am avut încredere, pricepi? Am avut încredere că totul va fi diferit, că se vor îndrepta toate. (Râzând batjocoritor) Și acum, uite-mă, un cadavru. Printre alte sute de mii de alte cadavre. Dar măcar cu ei ai fost mai blând. Lor nu le-ai răpit iluziile. Ei au rămas împreună, pe când eu sunt aici, singură, doar cu MINE.

Se așează pe pat, parcă răzgândindu-se.

Ioana (încet, ca pentru sine): Dar de ce plângi? Nu aveai cum să nu știi că lucrurile vor fi așa. Puteai doar să bănuiești. Nu e vina ta. Nu e vina ta că ai ajuns aici.

Se întinde pe pat, încetând să mai plângă.

Ioana: Ba da, e vina mea. E vina mea că m-am lăsat învinsă. E vina mea că nu am fost prevăzătoare. Dacă aș fi primit măcar un sfat, dacă aș fi fost măcar în stare să ascult acel sfat. Dacă aș fi fost mai puțin sfidătoare… Acum, tot ce vreau e să dorm...

Lumina se stinge, pe măsură ce Ioana închide ochii.


Scena II

Intră cele două femei. Fețele lor sunt ascunse cu un văl, iar figurile lor nu pot fi deslușite. Lumina e reflectată doar pe ele. Restul camerei rămâne în întuneric.

Femeia în alb: Poate că e ca atunci când dormi. Poate că visele bune sunt răsplata, iar coșmarurile sunt pedeapsa. Poate că nici măcar nu îți dai seama de ce se întâmplă cu tine.
Femeia în negru: Nu, draga mea, nu. Nu e tocmai așa. De fapt, nu e deloc așa.
Femeia în negru (puțin mirată): Dar cum e atunci?
Femeia în alb: Nu e nimic. Înțelegi? Nimicul. Vidul. Neantul.
Femeia în alb (puțin speriată): Nu ai de unde să știi asta. Nimeni nu știe asta. Nu poți fi sigură de nimic, nici măcar de clipa care vine. Nu ai de unde să știi.
Femeia în negru: Crezi ce vrei. Mie oricum mi-e egal. Știu că nu are sens să pun preț pe lucruri mărunte, sau pe lucruri mărețe. Știu că ambițiile mari și visurile îndrăznețe sunt niște copilării, sunt lașitățile celor care nu au curajul de a înfrunta adevărul. Sunt prevăzătoare și tocmai de aceea, nu sper.
Femeia în alb: Îmi pare rău pentru tine. (Se apropie să o ia în brațe)
Femeia în negru (ferindu-se): Te rog, păstrează sentimentalismele pentru tine. Nu mă încălzesc cu nimic.
Femeia în alb: Nu te poți desprinde de mine. Voi fi aici, întotdeauna. Și voi încerca să mă apropii de tine, pentru că știu că greșești și că în sufletul tău se dă o mare bătălie. Lasă-mă să te ajut.
Femeia în negru: Las-o baltă. Mai bine mi-ai urma exemplul.
Femeia în alb: Exemplu tău nu e deloc unul demn de urmat.
Femeia în negru: Sunt mulți ce trăiesc așa, îi vezi zi de zi pe stradă, prin magazine, prin parcuri, teatre, muzee, școli, case…Și nici unul din ei nu plânge.
Femeia în alb: Sigur că plâng. Toți plâng. Seara, înainte de culcare, fiecare e sincer cu sine, pentru a putea avea o noapte liniștită.
Femeia în negru: Ce preț mare pentru o noapte liniștită. Dacă e să mă întrebi pe mine, au făcut un târg prost.
Femeia în alb: Alegerile multora sunt discutabile, însă sunt alegerile lor. Nu poți să le impui să trăiască ca tine.
Femeia în negru: Eu nu vreau să impun nimănui nimic. Eu sunt doar acea voce din fundal, pe care toți se prefac că nu o aud, însă toți sunt conștienți și se tem de ea. Pentru că știu că acea voce are dreptate. Lașitatea cred că e starea ce caracterizează majoritatea.
Femeia în alb: Nu e nimic rău în a-ți dori să trăiești, să speri că ziua de mâine îți va aduce ceva mai bun. Să îți imaginezi din când în când că soarele strălucește doar pentru tine, iar zăpada te acoperă cu căldură doar pe tine…
Femeia în negru: O carieră de poet s-ar fi potrivit de minune cu tine.
Femeia în alb: Batjocorești lucruri pe care nu le cunoști deloc.
Femeia în negru: Ha! Le cunosc, draga mea. Tocmai asta e problema. Că le cunosc mult prea bine. Rațiunea m-ar fi împiedicat să resping ceva, înainte de a încerca să cunosc acel ceva.
Femeia în alb: Nu înțeleg de ce te împotrivești firii lucrurilor. Nu le vei schimba niciodată.
Femeia în negru: Pentru mulți nu, dar pentru mine am reușit să le schimb.
Femeia în alb: Ar fi mai bine să taci, pentru a nu mai chinui alte suflete.
Femeia în negru: Eu sunt cea care îi chinuie? (Râde) Draga mea, tu nu știi pe ce lume trăiești, sau cu ce scop ești în această lume. Aceste clișee în favoarea cărora pledezi tu sunt doar niște gânduri fără substanță, siropuri ieftine a celor care nu știu cum să se mai ambiționeze pentru a rezista încă o zi.
Femeia în alb: Nu-i adevărat. Eu sunt vocea ce le dă speranță, ce îi îndeamnă să viseze. Eu sunt cea care încearcă să îi salveze.
Femeia în negru: Rolul de eroină nu se potrivește totuși cu acțiunile tale. Hai să îți explic eu ceva, pentru a-ți face mai clare lucrurile, pentru că am impresia că e un mare haos, ce domnește în acel căpșor prețios al tău. Tu ești vocea lașității, nimic mai mult. Ești vocea credințelor, iubirilor, speranțelor, iluziilor false. Þi-au ridicat și statui. Þi-au creat și mituri. Te-au preaslăvit. Au mers atât de departe doar pentru că știau că singura lor opțiune în afară de tine sunt eu. Știi ce mi se pare totuși revoltător? Faptul că, oricât de tare ar fi de dezamăgiți, de călcați în picioare, de distruși datorită spulberării unor iluzii, ei tot se ridică și se îndreaptă din nou către tine, cu și mai multă speranță. Oh, maică a tuturor răniților! (Maimuțărindu-se) Dă-ne și nouă puțină alinare, zile mai bune, soare mai strălucitor!! Nu ne părăsi atunci când ne e mai greu!!
Femeia în alb: Taci! Și ce dacă? E o rușine să ceri ajutor atunci când ai nevoie de el?
Femeia în negru: În condițiile date, e pur si simplu revoltător de jignitor.
Femeia în negru: De ce??
Femeia în negru: Pentru că nu se oferă mai niciodată mulțumiri, în cazul în care ajutorul e acordat. Dar, dacă stau să mă gândesc bine, nici acest fapt nu mă miră mai deloc. Ajutorul oricum e rareori oferit, iar cei care îl cer te țin minte doar în vremurile grele. În cele bune, îi găsești petrecând, îmbătându-se, uitând că au o datorie.
Femeia în alb: Nu toți sunt așa. Iar eu pentru excepții sunt aici.
Femeia în negru: Hopa! Păi, sunt toți copii tăi. Buni, răi, nerecunoscători, plini de gratitudine față de ilustra ta persoană, sunt toți, sau măcar o bună majoritate, ai tăi. Nici nu mă mir că sunt ai tăi. Așa cum îi crești, așa îi ai.
Femeia în alb: M-am exprimat greșit. Vroiam să spun că…
Femeia în negru( o întrerupe): Fii pe pace, știu prea bine ce vroiai să spui. Îi cunosc pe cei ca tine. Ei sunt cei ce urlă din tot sufletul : iubire!! și înfăptuiesc crime. Mi-e silă de cei ca voi.
Femeia în alb: Eu sunt oricum cea care știe cel mai bine. Eu sunt cea pe care toți o ascultă.
Femeia în negru: Da, ești cea care știe, la fel de bine ca mine, dar disimularea nu s-ar fi potrivit cu straiele tale. Tocmai de aceea ești cea pe care o ascultă toți.
Femeia în alb: Nu e ….
Femeia în negru: Taci! Se trezește!


Scena III

Ioana, cele două femei

Ioana: Pfoai! Nu am mai dormit de multă vreme atât de bine! (uitându-se la ceas) Și atât de mult! (zâmbind) E o zi frumoasă afară azi. Mă întreb cărui fapt îi datorez onoarea. De fapt, nu mă mai întreb nimic. Mă voi duce la o plimbare. Nu am mai umblat de mult timp prin parc. Puțină liniște, departe de tine…Îmi va face mult bine. (se ridică)

Începe să se plimbe prin cameră. Cele două femei stau tăcute într-un colț.

Ioana (căutând prin grămada de haine): Puțină ordine nu ar strica. Am prea multe haine, mult prea multe. Și farfuriile acestea…Oare de câtă vreme zac aici? Am și uitat. Tot timpul uit să fac ordine, iar apoi mă trezesc într-o zi disperată, urlând la pereți, pentru vina mea. Of, nu am chef acum, oricum. Mai bine fac un duș. Nimic nu se compară cu un duș cald, dimineața devreme.

Iese.


Scena IV

Femeia în alb, femeia în negru

Femeia în alb: Nu am decis încă ce vom face.
Femeia în negru: Nu e decizia noastră.
Femeia în alb: Ai de gând să o lași pe ea să se hotărască? Nu crezi că e puțin periculos?
Femeia în negru: De ce? Pentru că ar putea să aleagă ceva ce ție nu îți va conveni?
Femeia în alb: Uneori, e nevoie de puțin ajutor, pentru a face lucrurile să meargă așa cum trebuie.
Femeia în negru: Nu tu decizi cum trebuie să meargă lucrurile. Deocamdată, cel puțin.
Femeia în alb: Nu pot sta așa!!
Femeia în negru: Va trebui să stai așa, altfel voi fi nevoită să intervin, iar gândul acesta, cu toate că îmi displace teribil pe de o parte, mă tentează al naibii de mult, pe de alta.
Femeia în alb: Noi ar trebui să cooperăm, nu să ne luptăm.
Femeia în negru: Eu nu lupt, draga mea. Eu aștept. Aceasta e una dintre cele mai mari virtuți pe care le posed: răbdarea.
Femeia în alb: Ești proastă. Dar nu am de gând să te las. Nu și de data aceasta. Acum vom face cum vreau și spun eu.
Femeia în negru: Stai cuminte în colțul tău și ascultă bine: sunt atât de sigură pe ceea ce am văzut, încât nu mă voi pune în calea ta.
Femeia în alb: Ce ai văzut?
Femeia în negru: Ce mai contează? Dă-i drumul, joacă-te. Aștepți de multă vreme această ocazie. Uite, ți-o dăruiesc.
Femeia în alb: Vai, draga mea! (vrea din nou să o ia în brațe)
Femeia în negru(respingând-o): Nu îmi mulțumi încă.

Se retrage într-un colț întunecat.

Cortina.





















Act II

Același decor.


Scena I

Ioana, Femeia în alb

Ioana intră pe scenă. E îmbrăcată într-un halat de baie roșu, sub care nu poartă nimic.

Ioana:Ah, nimic nu se compară cu un duș fierbinte, dimineața devreme!

Se plimbă puțin prin cameră. Femeia în alb se apropie de ea, dar ea nu o observă.

Ioana: E ciudat acest sentiment ce mă încearcă. Niciodată nu îmi recunosc camera, atunci când reintru în ea. E un spațiu atât de mic și necunoscut mie. Mă sufocă, din primele clipe. Dar dezordinea îmi e familiară. Am devenit bune prietene, în ultima vreme. E interesant. Poți trăi un an, doi, o sută în același loc și poți avea impresia că îl cunoști atât de bine, dar cum îl părăsești pentru o clipă și te întorci, dintr-o dată el devine un străin. Cam la fel ca și cu oamenii. Sunt toți niște camere dezordonate, cu o grămadă de rafturi, pline de lucruri nefolositoare. Ce ușor ar fi să fie ordine peste tot…

Încearcă să aranjeze grămada de haine. Se oprește.

Ioana: Și totuși parcă nu. Îmi iubesc dezordinea. De ce aș vrea să renunț la ea?

Femeia în alb de apropie de ea și se așează în spatele ei. Îi vorbește încet, aproape șoptit. Ioana nu o vede, dar îi răspunde la replici.

Femeia în alb: Uneori, e timpul să renunți la lucrurile familiare, pentru că, deși ai impresia că ele sunt cele ce îți aduc liniștea, tocmai ele sunt cele care o omoară.
Ioana (se uită puțin prin jur): Dacă stau să mă gândesc bine, dezordinea nu e resursa mea de liniște, e resursa mea de stres.
Femeia în alb: Și atunci de ce o păstrezi?
Ioana: Dar nu pot renunța la ea. Mă plictisesc. Sunt un om apatic, singur. Mă hrănesc cu puținul ce mi-a rămas.
Femeia în alb: Ai putea să faci atâtea altele! Spuneai ca mergi la o plimbare. Ieși, mergi în lume, trăiește.
Ioana (pe un ton schimbat, puțin mai vesel): Ce gânduri frumoase am azi în minte. E într-adevăr o zi bună pentru o plimbare. (o mică pauză, schimbare de ton) Totodată, e și o zi falsă.
Femeia în alb (mirată): Cum adică falsă?
Ioana: Optimismul nu mă caracterizează. Am să ies la o plimbare, dar acesta nu va fi un prilej pentru a urla în fața lumii că mi-o doresc, din nou. E doar o mică evadare. Într-o închisoare și mai mare.
Femeia în alb: Nici una nu e o închisoare. Uită-te puțin afară.
Ioana: Nici nu mai vreau să văd ce e acolo. Cunosc prea bine.
Femeia în alb: Amintește-ți zilele bune. În care zâmbeai și nu erai singură. Aveai prieteni, erai îndrăgostită. Iubeai.
Ioana: Știu că erau odată, mai demult, vremuri mai bune. Aș putea trăi din nou. Ar putea reveni aceste vremuri.
Femeia în alb: Da! Ai putea trăi din nou.
Ioana: Ce păcat că am ales deja.
Femeia în alb: Ce??
Ioana: Nu mai vreau nimic din toate acestea. E frumos să iubești, dar e mult mai dureros să fi părăsit. Iar într-un final, toți te părăsesc. Nu mai vreau iluzii. Nu vreau să mă trezesc iarăși consolându-mă, spunându-mi că de data aceasta, totul va fi diferit. Niciodată nu e diferit.
Femeia în alb: Există finaluri fericite!!
Ioana: Finalurile fericite există doar în filme. Mă duc să mă îmbrac.

Răscolește grămada de haine, alege ceva și iese.


Scena II

Femeia în alb, femeia în negru

Femeia în alb: Știai, nu? Erai sigură că e o bătălie pierdută și totuși m-ai lăsat să o port.
Femeia în negru: E mai bine să faci tu greșeala pentru a învăța să nu o mai repeți.
Femeia în alb: Nu sunt pregătită să renunț.
Femeia în negru: Nici nu trebuie. A renunțat ea deja. Pentru amândouă. Acum vom lăsa doar natura să își urmeze cursul firesc.
Femeia în alb: Și care e acela?
Femeia în negru: Noi două vom sta deoparte, fără a interveni.
Femeia în alb (întrerupând-o): Nici nu mă gândesc!
Femeia în negru: Taci! Ne-am jucat destul. Dar știm bine că aici nu mai e teritoriul nostru. Așa că vom privi de pe margine.

Se întorc în colțurile lor și stau.


Scena III

Ioana, cele două femei

Ioana (fredonând, melancolic): I can hear you singing, my funny valentine...You know that breaks my heart...(se întoarce brusc către colțul în care stă femeia în alb, care se luminează în acel moment): Ești o naivă. Dar îmi place de tine. Îmi dai spațiu pentru a respira. Uneori, e mai ușor când îți simt răsuflarea în ceafa mea. Ești ca o pastilă nenorocită. Păcat că efectul e atât de scurt. ( se întoarce apoi către femeia în negru, asupra căreia bate lumina; femeia în alb rămâne în întuneric): Tu! Tu spui doar adevărul. Pe tine nu te pot suporta, dar îmi ești cea mai bună prietenă. Nu pot trăi fără tine, dar nu pot trăi nici cu tine. Și atunci, ce îmi mai rămâne?

Femeia în alb dă să răspundă, dar Ioana o întrerupe.

Ioana: Lasă. Știu disputele dintre voi. Vă cunosc. Paznicii mei nebosiți, ce veghează asupra mea zi și noapte...Măcar avându-vă pe voi, nu sunt singură. Poate doar un alt personaj excentric pe scena această mare și cuprinzătoare. V-am văzut de la început. Ați încercat să mă manipulați. Mai ales tu! (arată către femeia în alb, asupra căreia e fixată lumina) Zici că lupți pentru cauze bune, dar de fapt lupți pentru a-ți ține în viață egoismul și nimic mai mult. Ea (arată către femeia în negru, aupra căreia de asemenea e fixată lumina) a avut demnitate pentru a nu se deda la asemenea jocuri. Da, vă cunosc atât de bine, precum îmi cunosc și porii obosiți, astupați de fumul țigărilor...Aș vrea să plecați pentru totdeauna, dar mi-e frică. Pot plăti biletul, dar încotro mă va duce? (femeii în negru) Tu știi?? (aceasta nu spune nimic, lăsând capul în jos) (femeii în alb) Dar tu? Tu știi? ( aceasta nu spune nimic, înfruntâdu-i privirea) Nu, acest melc nu își poate părăsi casa. Dar ea îl roade pe dinăntru, pentru că e populată cu fantome. Îmi faci rău. Dar mai ai un dram de speranță. Așa că, nu mai e nimic de spus între noi. Vom lăsa lucrurile să curgă firesc. Iar tu (femeii în negru) Să o faci rapid. Și fără durere.

Se îndreaptă către calculator, dă drumul la muzică, în surdină, un pian tremurând și se ghemuiește în pat.

(către cele două femei): Stingeți lumina când veniți.


Cortina