1. MAGAZIA BAGAJE (GARA DE NORD) - SEARA .1
O femeie îmbrăcată în uniformă CFR cu o gentuță de damă în mână merge printre rafturile înalte ticsite cu genti și rucsaci, sacoșe și alte cutii. Breteaua gentuței atârnă aproape atingând pământul datorită felului neglijent în care a apucat-o angajata CFR. Ajunge în dreptul unui loc liber, îngust, exact cât să încapă geantuța de blug albastru, cu șireturi albe în față, cu fermoarul tras pe jumătate, cu bretea groasă semn că se întâmplă des să fie grea și nu trebuie să jeneze așezată pe umăr. Pare nouă. Femeia ia plăcuța de plexiglas alb atârnată deasupra locului în care a depozitat gentuța. Pe aceasta e adâncit numărul 3596. Apoi femeia iese cu pași leneși din încăpere (merge la ghișeu și îi dă unei domnișoare, proprietara genții, plăcuța respectivă).
Gentuța e așezată pe ultimul raft, de fapt e așezată direct pe marmura magaziei. Lângă aceasta stă un geamantan diplomat, negru, cu marginea de aluminiu și colțurile deasemenea rotunjite și întărite cu aluminiu lustruit. Și acesta pare nou, deși e un model vechi, din anii '80: e diplomatul unei persoane ce-și îngrijește exagerat lucrurile. Gentuța vibrează ritmic (hai să zicem că tremură). Deodată mânerul diplomatului se mișcă din partea opusă gentuței înspre aceasta, se arcuește ca două sprâncene ce se încruntă a "uimire".
DIPLOMATUL
(uimit, cu glasul unui bărbat la 30-40 de ani)
Tremuri? De ce tremuri... Doar nu ți-e frig de la lespedea de marmură!
GENTUÞA
(mișcându-și înspre diplomat capetele șiretului ca pe niște ochi telescopici de melc; cu glasul unei fete de 17-18 ani)
Nu... M-am speriat!
DIPLOMATUL
(curios)
De ce?? Ia dă-mi mâna.
Gentuța își ridică breteaua și o așează pe colțul de aluminiu al diplomatului.
GENTUÞA
(glumț)
Îmi iei pulsul?
DIPLOMATUL
(uimit)
Da. Îți bate foarte tare inima încât mă mir că nu-ți sare afară din piept.
Gentuța îl pivește uimită, dar nu spune nimic, așa că diplomatul continuă.
DIPLOMATUL
Numai când un om se sperie îi bate inima așa cum îți bate ție acum: din cauza oboselii ai avut vedenii și te-ai speriat.
GENTUÞA
(apărându-se)
Nu e vorba de vedenii. N-am avut nici o vedenie: am văzut un uriaș; l-am pipăit. E de piatră.
GENTUÞA
(superficial)
Vedenii.
GENTUÞA
(întărind)
Nu sunt vedenii!! Hai să ți-l arăt, nu e departe.
DIPLOMATUL
(uimit)
Acum?
GENTUÞA
(luându-și breteaua de pe marginea diplomatului și indicând direcția din care venise inițial funcționara cu gentuța în mână)
Acum! E chiar în camera cealaltă.
DIPLOMATUL
(pus in dificultate)
Dacă întradevar ai văzut un uriaș și uriașul e de piatră
(vesel ca atunci când a găsit o scuză bună)
n-o să se miște din loc. O să-l văd mâine dimineață.
Gentuța se întoarce cu spatele la diplomat.
GENTUÞA
(supărată)
Pe mine de ce oare niciodată nu mă ia nimeni în seamă. Nimeni nu mă crede niciodată!
DIPLOMATUL
(apărându-se)
Spun doar că n-are rost să ne deranjăm... Un uriaș tot un uriaș va fi și mâine. Iar dacă a fost numai o vedenie, degeaba ne-am mai osteni s-o mai căutăm.

2. GHIȘEUL BAGAJE - ACEEAȘI SEARÃ .2
Femeia care a dus gentuța în magazie stă și citește o revistă pe un scaun în apropierea ghișeului. De cealaltă parte a vizorului apare un soldat în uniformă.
SOLDATUL
(către femeie)
Săru' mâna! Pot să-mi iau cufăru'?
Femeia se ridică de pe scaun. Lasă revista pe un raft de bagaje gol și își lasă ochelarii semn de carte. Se apleacă către un cufăr mare de lemn specific celor cu care pleacă băieții la încorporarea în armată. Nu e așezat pe raft, ci lângă o ușă, lipit de perete, în dreptul ghișeului. Pe el scrie cu cretă "HAI LIBERARE". Femeia îl ridică, dar imediat îl lasă jos.
FEMEIA
(uimită)
Da' ce-ai mamă în el? Ia vino tu binișor să ți-l iei singur.
Deschide ușa: soldatul intră și ridică dintr-o smucitură cufărul.
SOLDATUL
(amuzat)
Pietre de moară, mamaie... pietre de moară.
Soldatul iese din încăpere salutând militărește. Femeia închide ușa din urma lui și își reia locul pe scaun, continuându-și cititul.