Unul dintre spectacolele recente ale Teatrului National din Iași, bine primit de critică și de public, este ” Dansează fetele Mundy „ de Brian Friel, în regia tinerei directoare de scenă Ada Lupu care a surprins prin viziunea sincretică pe care o demonstrează față de spectacolul teatral, căruia îi asociază , în cazul spectacolului menționat, consistente pasaje de dans realizat cu atâta minuție, încât îi transformă pe actori în veritabili dansatori profesioniști. Ea a convins actorii să depună un efort peste limitele normale și a conceput un spectacol în care actori tineri sau mai puțini tineri joacă și dansează în egală măsură. Dansurile, de sorginte irlandeză, sunt executate cu mare acuratețe, cu performanțe coregrafice notabile. Nota generală este aceea de poezie a expresiei, dar și de dinamism și culoare. Partitura secondată de mișcarea specifică a necesitat eforturi considerabile și o sincronizare obținută după zeci de ore de repetiție. Ideea regizoarei sparge tiparele spectacolului tradițional și aduce o altfel de stilistică în maniera de a îmbina diversele moduri de manifestare artistică.

NU SE POATE TRÃI NUMAI DIN SALARII

Adrian Munteanu : Teatrul a însemnat întotdeauna asceză și jertfă. Din punctul de vedere al regizorului, în relație cu viața reală, care este astăzi alternativa pe care o oferă teatrul ?

Ada Lupu : Și astăzi și întotdeauna teatrul a fost jertfă. Teatrul la bază nu poate să-ți aducă prea mulți bani, nici ca regizor nici ca actor. Să fim realiști. Este o pasiune, o meserie atât de vie, încât trebuie să fii într-un continuu circuit. Nu poți să stai o secundă. Nu poți spune niciodată „ gata, am terminat !”. N-ai terminat, nu poți să termini niciodată. Dacă vrei să faci teatru. Cred că asta este și partea extrem de frumoasă. Phoenix trebuie să ajungă jos ca să se ridice. E minunat. Pe de altă parte e atât de greu. Astăzi, poate mai mult ca înainte – și asta pentru că am intrat, într-un fel sau altul, într-o formă de democrație și măcar aparent lucrurile s-au schimbat – am ajuns într-o așa-zisă economie de piață și trebuie să spargem modalitatea de a primi salariul, sa mergem pe contracte, să lucrăm în multe teatre. Sperăm că legile economice se vor schimba în timp și atunci vor putea apărea, poate în proporție de peste 60 la sută, contractele, pentru că acesta cred că va fi viitorul. Nu se poate trăi numai din salarii. Este foarte greu și nu există progres. Astăzi noțiunea de contract nedeterminat este înfiorătoare, pentru că oamenii trebuie, de fapt, să rămână în priză. Pe mine mă îngrozesc actorii care stau și dorm și beau și spun că așa se cultivă. N-ai cum să te cultivi. Trebuie să-ți cultivi corpul, trebuie să-ți cultivi sufletul, trebuie să citești foarte mult, trebuie să faci exerciții pentru voce. Nu se poate să stai. Când spui că stai și bei s-a terminat. Păcăleala că marii actori beau nu e productivă. Vâsoski bea înfiorător, dar atunci când avea spectacol nu bea și-și făcea exercițiile de dimineaața până seara. Se poate spune că era un rus tâmpit. Așa se spune pe la noi, că sunt niște ruși absurzi. Nu sunt absurzi. Noi suntem mândri că avem școala lui Stanislavski și nu se poate fără asta.

A.M. : Din munca dumneavoastră cu interpreții, în acest moment care simțiți că este dialogul actorului cu personajul pe care-l interpretează?

Ada Lupu : Cred că este foarte diferit și nu se poate generaliza. Este o evidență faptul că lucrurile s-au schimbat în România sau măcar sunt în proces de schimbare. Fiecare reacționează în felul lui și, în felul ăsta, fiecare are șansa să meargă mai departe. Toată lumea are șansa, dar unii pot, iar alții nu. Dialogul este foarte viu. Personajul există zi de zi, nu are doar o formă. Un gest nu există fără fond. Gestul te conduce la fond și asta trebuie să dezvolți în fiecare zi sau să repeți. Apoi, când vii la spectacol, nu vii la șapte fără un sfert, pentru că la șapte începe, te îmbraci și ai intrat. Nu se poate lucrul ăsta. Așadar relația dintre actor și rolul său este una extrem de vie. Este foarte greu să fii actor. Le cerem mult, fără discuție că le cerem enorm și le reproșăm enorm, dar, de fapt, este înfiorător de greu. Le ceri seară de seară să fie extraordinari, le reproșezi groaznic dacă nu sunt extraordinari, le reproșezi dacă au încurcat ceva, dacă au uitat ceva, dar sunt și ei oameni, numai că nu le dăm dreptul să fie și ei oameni. Este vina noastră, a regizorilor, dar probabil că fără asta nu se poate. E o relație dură între noi și ei și de o parte și de alta.

FUNDAMENTAL NU S-AU SCHIMBAT PREA MULTE LUCRURI

A.M. : Ce credințe și ce speranțe are un om al teatrului, fie că este regizor, fie că este actor, care îl fac să reușească în continuare să-i îmbogățească pe ceilalți ?

Ada Lupu : Noi avem nevoie să ne descoperim și spectatorul vine la teatru aproape ca la psihiatru. Este o relație extrem de deschisă, clară, față în față, care nu poate să păcălească pe nimeni. În sensul acesta eu cred că teatrul este absolut necesar, așa cum a fost întodeauna. Cred însă că dacă ceva va fi făcut de la sine sau gratuit, spectatorul va refuza o asemenea propunere. Și nu pentru că spectatorul nu vrea sau nu poate sau este superficial, ci pur și simplu are nevoie de un dialog onest, de la suflet la suflet.

A.M. : Observ că vă întoarceți destul de des la problema viitorului teatrului. Așa cum viața reală se modifică, este de presupus că și teatrul va suferi modificări. Cum credeți că va arăta viitorul teatrului ?

Ada Lupu : Cred că depinde de spațiul geografic, pentru că nu-mi dau seama dacă în România lucurile se vor modifica fundamental. Mi-e greu să-mi dau seama. Chiar acum recitesc cu mare plăcere jurnalul lui Sebastian, pentru a extrage niște lucruri, și-mi dau seama că fundamental nu s-au schimbat foarte multe lucruri. Nu s-au schimbat nu din cauza comuniștilor. Din păcate. Așa că mă întreb în ce măsură lucurile se vor schimba într-adevăr în viitor. Cum va arăta teatrul viitorului la noi ? În pofida multor oameni care sunt extrem de convenționali și încearcă să mențină o falsă aparență teatrală, există o mână de oameni care vor face întotdeauna ca teatrul să fie viu. Acești nonconformiști fără de care teatrul nu poate supraviețui și care au asigurat cultura românească și aceea de peste tot. Fără ei, nonconformiștii înjurați, interziși, cu probleme, desființați și așa mai departe, nu va exista un viitor al teatrului.