Dragoș VOICU
„COADA"
Editura Cartea Românească, București, 2009

Chiar dacă, pentru cei mai mulți dintre cititori, titlul cărții, compus dintr-un singur cuvânt Coada, poate duce la închipuirea unei subiect banal despre coada unui animal, ei bine, o dată ce începi să parcurgi rândurile, care nu fură mai mult de trei ore de lectură, descoperi că ai de-a face cu o altfel de coadă, o coadă a unui animal creat de om, a unui aparat politic, și anume, coada comunismului, acel șnur de oameni, negru și gros care, de cele mai multe ori, era lung cât un bulevard. Citind cu atenție cartea, de altfel, de debut a lui Dragoș Voicu, apărută anul acesta la Editura Cartea Românească, mi-am amintit de cartea Despre bucurie în est și în vest a lui Andrei Pleșu în care, apelând la un comportament epic mai curând decât la unul analitic, eseistul grupului de la Păltiniș ne vorbește despre nevoile omului din societatea comunistă, despre bucuriile și sacrificiile acestuia.
Pe un ton care te poate duce cu gândul la subiectele artei cinematografice românești contemporane, debutantul avut aici în discuție reușește să surprindă, cu tehnicile descriptivismului, culisele intimităților publice ale familiilor din societatea comunistă, motiv pentru care radiografiază coada unui orășel din provincie, văzută și trăită, în cele mai umane ipostaze, de tânărul Ionuț Petrescu, angajat în iubirea de patrie în rândurile Organizației Pionierilor.
Coada este cea mai esențială lecție de viață pe care Ionuț o primește în timpurile comuniste, și asta pentru că, cei care o construiesc aduc cu ei povești de felul cum să te descurci în viață, cum să ai lumină când Statul o oprește, cum să iubești o femeie, cum să îți faci ziua de naștere, cum să vânezi iepuri, cum să respecți și să omenești organele Statului, cum să organizezi o nuntă și chiar cum să îngropi morții. În viziunea autorului, care, de altfel, reprezintă fidel prin vârstă generația pionerului Ionuț, Coada este de fapt suma copilăriei, un manual de istorie a comunismului. Fără a apela la catacombele și așa-zisele căi halucinogenice ale scriiturii, fără a se ascunde după adevăr, fără a regreta că este produsul unei cozi și, mai ales, fără a uita cele mai mici detalii, Dragoș Voicu pune cititorul în fața unei drame, în fața unei comedii, în fața unui spectacol încununat cu stegulețe, flori și aur, toate pentru Tovarășu`.
Romanul Coada are o construcție bine strunguită, o construcție geometrică și totodată una a hazardului, a întâmplării. Acțiunea, visul unor familii de a pune pe masă o ciorbă și o friptură, făcute din tacâmul cozii, se desfășoară pe parcursul a 12 luni, timp în care pionierul, a cărui părinți făceau parte din clasa muncitoare, trăiește cu emoție paradoxul vremurilor, acela de a sta ore și zile în șir la un rând în speranța că va ajunge la ferestruica magică prin care ieșeau tacâmurile. Pe fondul gândirii dialectice, Dragoș Voicu îl arată publicului consumator de literatură pe Ionuț pus în situația de a descoperi ce înseamnă să vezi un frigider plin cu preparate rare în comparație cu unul gol, ce înseamnă să ai o valiză cu salam, un sac cu pâine, gume de mestecat, lumină în casă, materiale de făcut îmbrăcăminte, o Dacie, etc.
Personajele din roman sunt pitorești, ele provin din toate grupurile de muncitori: lăcătuș, croitor, profesor, milițian, muncitor la Colectiv, gestionar și chiar pensionar. Ionuț, când va ajunge la maturitate, va descoperi prin personajele implicate în coada tacâmului fața murdară a securității, frica și, totodată, fericirea, bucuria de a citi intimitățile profesorului de matematică aruncate în revoltă pe strada cozii, lucruri pe care la școală nu le învăța. Abia în vis, după ce pensionarul Nea Costel moare stând la coadă, Ionuț va înțelege de ce existau cozile interminabile, de ce trebuia să aștepte și un an ca să aibă pe masă tacâmurile. „Nea Costel a apărut din nou în vis: - Mă Ionuț, să nu-ți pară rău că stai la coadă. – Pai, îmi pare nea Costel, cum să nu-mi pară? Nu am și eu lecții de făcut? Nu m-aș duce și eu să mă joc? Și-apoi nici nu știu dacă apucăm să luam ceva. – Nu trebuie să te gândești așa. Și coada e o școală a vieții. Aici cunoști mulți oameni și afli multe lucruri. Eu am trăit mai mult la coadă decât acasă. Că acasă cu cine să vorbesc. Tu n-ai văzut? Mai afli cum să încălzește lumea, cum se face rost dă lumină când e curentu` tăiat, cum izgonește țânțarii. N-ai văzut că înveți și matematică? Ca să nu mai vorbesc că ai citit și poeziile lu` domnu` Georgescu. Păi, io cred că nici la școală n-ai învățat câte învațași aici la coada asta. (…) La coadă mai ai timp să respiri și le-nveți pă toate pă-ndelete, că vezi doar ce greu merge rându`. Asculți un om, citești o carte, că fiecare are povestea lui. Pă dă altă parte, coada e ca o armată. Dacă n-o faci, nu ești bărbat. Și să vezi tu ce rău o să-ți pară când se termină. (…) Mă Ionuț, mă! Toți prietenii mei i-am cunoscut la coadă. (…) Tu crezi că cozile-astea sunt făcute așa degeaba? Păi, ia gândește-te, dacă n-ar fi ele, cum ne-am mai întâlni noi între noi? (…)".
În final autorul constată că timpurile au trecut și că interminabilele cozi au murit o dată cu revoluția. „A trecut mult de atunci. A venit revoluția peste noi și s-a desființat coada. Mulți nu au apucat tacâmuri dar au prins pui, mai târziu. Eu m-am făcut milițian ca domnu Arnăutu. (…) Acum doi ani trebuia să mutăm o arhivă de dosare care aparținea fostei securități. Printre miile de hârtii am găsit și o serie imensă de dosare cu numele Coada. Acolo am citit povești scrise de nea Marin, Nea Costel, tanti Florica, tanti Nuți și domnul profesor Georgescu. Fiecare scrisese câte ceva despre ceilalți."