"l-am luat deoparte și i-am spus"
Ed. Brumar, 2009

La numai cei 28 de ani pe care i-a adunat în urmă cu mai puțin de o lună, Daniel D. Marin se poate lăuda, nu în șoaptă, nici în hazard, cu trei valoroase volume de poeme. Aici am în vedere ultima carte de poeme apărută anul acesta la Editura Brumar, „l-am luat deoparte și i-am spus". Pe bună dreptate, autorul te ia încet deoparte și începe să îți spună, iar asta se întâmplă pentru că are ce să spună. Îți prezintă cel puțin cinci personaje cărora le coase și descoase, în versuri, trăirile, emoțiile, groaza, obsesiile, iubitele, timpul și moartea. De la „domnișoara o." până la Ivan, de la „foșnetul animalelor mici" până la „pregătirea unei înmormântări speciale", de la dansul domnișoarei o. până la filmele lui Hitchcock, toate sunt imaginile care alcătuiesc poezia lui Daniel Marin, nu o poezie ușor penetrabilă, ci una care necesită lecturi repetate. Asemenea ploilor de vară, versurile tânărului poet te răcoresc și te umezesc până la oase, până în locul în care sângele pătrunde în catacombele existenței și te ridică plin în moarte vie.
Lumea lui Daniel Marin nu este lumea generației 2000, din care se spune că vine, ci este lumea unei noi generații. Odată cu el, se impune un nou tip de discurs poetic, un discurs tridimensional, în care limbajul vizual, al realului, al istoricității, cel cosmic, ontologic și cel al melodiilor în șoaptă, alcătuiesc „universul luat deoparte". Poemele narative ale lui Daniel Marin cititorii neavizați le-ar putea confunda ușor cu prozopoemele. Însă aici avem de a face cu altceva, cu poezia concret narativă desfășurată în etape succesive, în care autorul urmărește fiecare detaliu privind evoluția intimă a personajului, lucru greu de urmărit într-un prozopoem.
Ceea ce este de remarcat în poezia lui Daniel Marin este, și faptul că, în ciuda experimentului, pe care trebuie să recunoaștem, îl face, el păstrează identități ale poeziei biografice, atribuită anilor 80, chiar dacă în vers apar personaje diferite. Toate aceste personaje, care sunt eu-rile poetului Marin, construiesc suma marelui și singurului eu poetic Marin.
Cadrul descriptiv este bine argumentat în franjurile de metafore care apar ca niște baloane de aer. Poezia lui Daniel Marin pare să sufoce prin abundența de imagini șocante, însă acestea sunt colaje ale realității din care vine și scrie tânărul poet. Cine îl cunoaște pe poet de aproape poate observa un paradox. Te poți întreba de unde vin poemele acestea puternic construite imagistic, uneori kafkaniene, sau rotiene, dacă, în realitate, Daniel Marin este un personaj pașnic, frivol, atent să nu calce prea puternic pământul. În fond, asta este construcția lui, aceea de a fi atent unde calcă, atent la ce privește și la ce rostește. Întreaga lui poezie este fondată pe crezul șoaptelor ca un protest, uneori în beție, alteori în sânge, cu toporișca în craniul celor care confiscă poezia, casa din care poetul vine. Relevante în acest sens sunt versurile: „Sunt singur în grădina cu trandafiri japonezi / umbreluțele viu colorate se învârt / deasupra capului meu ca niște tornade / în miniatură. dezastrele / sunt aproape inimaginabile păsările colibri / îmi tot ciripesc asta // și petele furtunile solare craterele de pe lună / unde abia se văd urmele / cosmonauților îmi par mici prilejuri / de a schimba ceva în ordinea aparentă a lumii. (…)// aici doar dragonul fără Aripi poate aduce / haosul. Eu îl prind cu dexteritate între degetul / mare și cel arătător și îl privesc curios." (Dragonul fără Aripi).