agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-11-28 | |
În secolul XV, în localitatea Urbino din centrul Italiei se afla curtea prosperă a ducelui Guidobaldo di Montefeltro, conducător militar și estet renascentist. Urbino reprezenta unul din centrele umanismului, loc al artiștilor, poeților și savanților, printre care se afla și Giovanni Santi, tatăl lui Rafael. Acesta din urmă a venit pe lume în primăvara anului 1483, având o copilărie nu lipsită de griji. La opt ani, și-a pierdut mama și sora, iar la 11 ani, se stinge și tatăl său. Mai târziu Rafael a scris: „Nu pomenesc de ce mi s-a luat. Prea multă durere duce la moarte.” De băiat a avut grijă în continuare un unchi. Atelierul lui Giovanni Santi, unde Rafael învățase să deseneze, a fost condus apoi de un meșter. Prietenii de la curte au avut grijă ca Rafael să primească educație, iar, ulterior, ducesa de Montefeltro și arhitectul Donato Bramante l-au susținut, în momente dificile din viață.
La numai 17 ani, Rafael era deja „pictor maestru”. Era acum timpul să se dezvolte în alt loc artistic mai elevat decât Urbino. Tânărul artist a trecut munții către Perugia și atelierul lui Pietro Perugino, unul dintre cei mai prețuiți pictori ai vremii și unul dintre ultimii cei mai buni maeștri ai picturii medievale italiene, ce practica un stil tradițional, inspirat din pictura bizantină. Perugino, devenit mentor al lui Rafael, începuse lucrul la „Camera zarafilor”, o creație caracterizată prin detaliile atente și hieratismul personajelor care vădesc inserții de adevăruri universale în viața oficială. Personajele lui Perugino, nefiind oameni vii, ci sfinți, lucrarea trebuia să fie dovada pioșeniei celor care o comandaseră. Diferența dintre stilul lui Rafael și cel al lui Perugino poate fi remarctă la frescele din capela San Severo, din Perugia, unde pictorii au lucrat împreună, Perugino decorând partea de jos a pereților cu personaje statuare. Deasupra lor, Rafael a înfățișat imaginea lui Iisus cu șase sfinți, încercând să creeze adâncime spațială și conferind viață personajelor sale. Ca și în cazul altor artiști, aici se vede ceva ce va deveni o cezură esențială în istoria picturii. Însă, în această etapă, Rafael urma încă modelul lui Perugino. Asimilarea rapidă a ideilor altor pictori e o trăsătură importantă în evoluția lui artistică. „Încoronarea Fecioarei” arată cât de bine adoptase Rafael virtuozitatea tehnică a lui Perugino, în privința compoziției, perspectivei și a folosirii culorilor, iar structura spațială arată legătura cu mentorul său. Peisajul se vede în spate ca o tapiserie. Apropierea de natură, iluzia spațială și expresia artistică puternică nu joacă încă un rol important. Stilul lui Rafael e plin de simțire, dar nu dramatic. Pentru a-și continua evoluția, Rafael trebuia să ia contact cu „avangarda” artistică a epocii, iar reprezentanții acesteia se găseau la Florența. Rafael a obținut o recomandare de la curtea din Urbino, iar la sfârșitul anului 1504 a pornit spre Florența, orașul dinamic și cosmopolit al Renașterii. Rafael voia să-i cunoască pe cei care au făcut Florența principalul centru artistic al epocii. El a văzut aici: statuia lui David care tocmai fusese ridicată și expresivitatea picturilor lui Michelangelo; tehnica neobișnuită a lui Filippino Lippi și picturile lui Leonardo da Vinci, geniul misterios. Florența a avut un impact decisiv asupra evoluției artistice a lui Rafael. Giorgio Vasari nota că pictorul venise acolo ca să studieze schițele lui Leonardo și Michelangelo, care lucrau la Palazzo Vecchio, sediul conducerii florentine. Pictorul dorea și obținerea de comenzi, fiindcă Florența era principala piață pentru artiști pe vremea aceea. În jurul anului 1500, Florența trecea prin schimbări artistice revoluționare. Rafael era în preajma oamenilor bogați, a artiștilor și intelectualilor care visau o reînnoire culturală. Rafael a fost direct influențat de lucrările lui Leonardo și Michelangelo. Vasari relata că astfel Rafael s-a îndepărtat pas cu pas de stilul lui Perugino. Un exemplu relevant e portretul unui bogat cuplu de patricieni, Agnolo Doni și soția lui, Maddalena. Ipostaza în care era înfățișată aceasta amintește privitorului de Mona Lisa. Rafael adoptă aici motivul mâinilor ținute una peste alta și încearcă să-i dea femeii, care nu e tocmai frumoasă, un aer meditator. Mândrie, bogăție, stăpânire: elementele specifice portretelor renascentiste. Prin cele două portrete, se poate sesiza că pictorul aici ilustrează diferența dintre bărbat și femeie. Femeia e redată frontal, într-o lumină blândă, iar bărbatul e reprezentat din profil, cu tușe de lumini și umbre ce-i scot în evidență fermitatea. Desenele numeroase ale lui Rafael arată cu câtă meticulozitate studia tehnicile altora, dezvoltându-și astfel darul reprezentării. Travaliul și periția de asemenea îl însoțeau pe tânărul maestru. Genul foarte îndrăgit de Rafael era cel al picturii religioase, care includea tablouri oferite deseori ca dar de nuntă. Ele o reprezentau, de obicei, pe Fecioara Maria pe tron, înconjurată de o armată de sfinți și mecena. Foarte îndrăgite erau picturile cu Fecioara și Pruncul și cele care îl reprezentau pe Iisus, cu Ioan Botezătorul. Mesajul lucrării e dat de caracterizarea personajului feminin. La celelalte simboluri se poate renunța ușor. Reprezentarea divinului sub chip omenesc era idealul artei clasice, adoptat de pictorii Renașterii. Legătura dintre Prunc și Fecioară e reprezentată doar prin priviri și prin expresia feței. Rafael îndeplinea aici cererile lui Leon Battista Alberti, unul din filosofii Renașterii. Nuanțele subtile prezintă personajele penelate să mimeze foarte bine realitatea. Căutările lui Leonardo și Michelangelo își regăsesc un strălucit exponent în Rafael. În „Sfânta Familie Canigiani”, prin priviri, gesturi și tușe, Rafael caută să încadreze personajele în forma ideală de piramidă, o structură împrumutată de la Leonardo da Vinci. Compoziția și expresivitatea figurilor lui Rafael defineau acum limbajul pictural al Renașterii, talentul său având desăvârșire la Florența, întrucât, prin studierea operelor maeștrilor mai în vârstă, i-a înlesnit elaborarea unei noi sinteze compoziționale. Michelangelo, comentând ulterior, avea să remarce plin de amărăciune că tot ce știa Rafael despre artă a învățat de la el. Totuși evoluția ulterioară a tânărului pictor arată că și-a adus propria contribuție la dezvoltarea artei. După doar patru ani la Florența, tânărul de 25 de ani se maturizase și, în 1508, papa Iuliu al II-lea l-a chemat la Roma. La începutul secolului XVI, Roma era doar un mic oraș, pe ruinele cetății antice. Dar aici trăia papa Iuliu al II-lea, care dorea să transforme Roma în centrul creștin al lumii, renăscând civilizația clasică. Tocmai se așezase piatra de temelie la noua catedrală San Pietro. Michelangelo începuse deja frescele din Capela Sixtină. Rafael a primit comanda să picteze o serie de camere oficiale, cunoscute sub numele de «stanze». Restaurarea frescelor de la Vatican a dezvăluit multe porțiuni din pictura originală. Descoperirea a dezvăluit mai multe despre tehnica lui de pictură. Dacă privim fresca „Școala din Atena” sesizăm că ea conferă o expresie monumentală entuziasmului din acea vreme pentru științele clasice, epitetul „clasic” relevând parcă afirmația unor esteți ulteriori cum că ce e clasic este și sănătos… Socrate, mentorul lui Platon, numește cele patru trepte pe care discipolul trebuie să le urce, pentru a purta dezbateri filosofice: astronomia, geometria, aritmetica, stereometria. Cele patru trepte duc, în fresca lui Rafael, către sala în centrul căreia sunt Platon și Aristotel. Grupurile din fața scărilor reprezintă cele patru științe. Rafael a pictat cu mare acuratețe, folosindu-și toate cunoștințele, astfel că „Școala din Atena” urma să-i testeze talentul. Iuliu al II-lea a fost așa de încântat de această frescă, încât i-a încredințat și decorarea apartamentelor sale oficiale, renunțând la serviciile altor pictori angajați. Într-un colț, Rafael și-a pictat portretul lui, în mijlocul unor savanți care discută despre astronomie și geometrie. Euclid face desene pe o plăcuță. Se pare că Rafael i-a conferit înfățișarea arhitectului Donato Bramante. Rafael reușește să surprindă relațiile intelectuale dintre personaje, precum își imaginase Leon Battista Alberti. Diogene stă pe scări, ca un cerșetor, disprețuind bunurile materiale. În centrul tabloului, cu tomurile filosofice sub braț, Platon și Aristotel îi îndeamnă pe cei adunați în jurul lor să pornească spre o lume guvernată de rațiune. Împreună cu „Școala din Atena”, fresca „Disputa” întruchipează noul concept al concilierii Antichității cu Creștinismul și al îmbinării noilor cunoștințe cu credința creștină tradițională. Câțiva ani mai târziu, planul s-a regăsit în Reformă și Contrareformă. În partea de sus a lucrării, Sfânta Treime și sfinții sunt prezentați ca martori. În partea de jos, reprezentanții Bisericii se ceartă. Adevărul credinței nu mai poate fi înțeles ca Logos, dar e conceput în centrul picturii, sub chip de oaspete... În 1514, după moartea lui Donato Bramante, Rafael a fost numit de Iuliu al II-lea arhitect principal la bazilica San Pietro. Atunci a studiat clădirile clasice și ornamentele lor. Mozaicuri similare celor găsite în palatul lui Nero, recent descoperit, au fost reluate ca elemente decorative, Rafael păstrând planul elaborat de către Bramante. Michelangelo apoi i-a conferit bazilicii forma finală. Tânărul artist și-a arătat devotamentul asupra proiectului de reconstruire a Romei antice, putând fi considerat pentru aceasta un pionier al arheologiei științifice. El a studiat sistemic monumentele antice, făcând desene care, din nefericire, s-au pierdut. A elaborat proiecte pentru reconstruirea arcului lui Titus, însă acestea au fost puse în practică abia câteva veacuri mai târziu. Ca arhitect principal, Rafael deținea un atelier remarcabil. Făcea parte din elita orașului, era cunoscut și iubit. În palatele renascentiste ale Romei, trăiau personaje cărora Rafael le făcea portretul. Printre acestea se număra: diplomatul Baldassare Castiglione care a scris «Curteanul», o carte despre educația morală ce a influențat civilizația europeană; umanistul Pietro Bembo, care a scris despre Rafael că pictează atât de firesc, încât oamenii reprezentați seamănă mai puțin cu ei înșiși decât le seamănă portretul; cardinalul Inghirami, bibliotecar și poet, finanțator al lui Rafael ca să studieze filosofia și arta clasică; papa Iuliu al II-lea, un mecena înțelept, dar și un comandant militar dur; urmașul lui Iuliu al II-lea, papa Leon al X-lea, din familia Medici, care era un epicurian bazat pe conciliere și diplomație. Pontiful Leon al X-lea, iubitor de artă, e reprezentat meditând la o idee din cartea aflată în fața lui. După alegerea papei Leon al X-lea, Rafael a început să picteze frescele din Stanza dell’ Incendio, locul unde pontiful lua masa. Specialiștii spun că tema acestor fresce legitimează puterea politică a papilor. Făcând aluzie la încoronarea lui Carol cel Mare, cu 700 de ani înainte, această frescă reprezintă, de fapt, încoronarea fictivă a lui Francisc I al Franței de către papa Leon al X-lea. Pe atunci, papa voia să ajungă la un compromis cu Franța. Orice diplomat care lua masa aici putea vedea mesajul lui politic. „Stanza dell’ Incendio” e numită astfel după reprezentarea unui incendiu istoric care a avut loc în unul din cartierele Romei. Rafael a plasat privitorul aici printre cei care vor să se salveze sau care aduc apă pentru a stinge flăcările. Lucrarea are o încărcătură plină de tensiune dramatică evidențiată de mișcările și privirile personajelor. Apare în peisaj în fața unor femei disperate cu mâinile ridicate și papa care stinge flăcările miraculos prin simpla ridicare a mâinii drepte în semn de binecuvântare. Fresca a fost realizată cu sprijinul ucenicilor din atelierul lui. Rafael avea darul de a inspira artiști foarte buni să lucreze alături de el. În același timp, el organiza și conducea lucrările. Tot în timpul lui Iuliu al II-lea, Rafael a pictat o altă cameră, numită azi „Camera lui Heliodor”, după fresca „Alungarea lui Heliodor”. Fresca trebuia să legitimeze pretențiile papei la puterea seculară, ilustrând miracole din istoria Bisericii. Rafael a căutat să realizeze aceasta îmbinând diferite epoci. Și, așa cum i se potrivea unui papă beligerant, frescele arată că violența poate fi o cale de a satisface cererile Bisericii. Fresca cea mai impresionantă îl reprezintă pe Sf. Petru eliberat din temniță, în nuanțe luminoase de lumânări și lună, iar lumina divină ce însoțește îngerul, determină pe soldați să îngenuncheze și să-l elibereze pe apostol. Se spune că această scenă imortalizată de Rafael a anticipat tehnica clarobscurului, folosită apoi de Caravaggio și Rembrandt. Pe lângă tablourile istorice monumentale, Rafael a pictat și lipsa de griji, erotismul și ironia. Acest lucru poate fi văzut în special la Villa Farnesina, pe care a proiectat-o pentru bancherul Agostino Chigi, finanțatorul curții papale. Pe tavanul principalei încăperi, pictorul a creat iluzia cerului liber, subiectul fiind preluat din episodul mitologic al iubirii dintre Cupidon și Psyche. Lucrarea a fost executată de ucenicii lui Rafael, pe baza schițelor acestuia. În altă cameră, se poate vedea o frescă ce aparține lui Rafael: „Triumful Galateei”, reprezentând legenda nimfei mării care respinge avansurile uriașului Polifem, preferând iubirea spirituală. Rafael era iubit la Roma și de către oamenii de rând, datorită firii sale deschise și prietenoase. El locuia într-o vilă de lângă Vatican, existentă și în zilele noastre, alături de o amantă. Dar chiar și pentru oamenii Bisericii, deoarece era vorba de un geniu artistic, o asemenea viață în păcat era însoțită de clemență. Marea sa iubire a fost, se pare, femeia portretizată în „Donna velata”. În unul din carnetele lui, a inserat pasiunea nutrită pentru aceasta chiar și în versuri. Și totuși, iubirea lui Rafael pare să fi rămas neîmpărtășită. Trăsăturile frumoasei fete apar ca un leitmotiv în portretele sale. În „Madona cu rodie”, chipul ei e combinat cu tandrețea maternă, sentiment de care autorul lucrării nu l-a avut în copilărie. Această femeie corespunde cel mai mult idealului căutat de Rafael. Iar chipul ei se regăsește și în cea mai frumoasă declarație artistică. Aceasta e «Madona sixtină», plutind îndepărtată, ca și femeia iubită de pictor. E o ipostază a Fecioarei, nu doar o ilustrare plastică. Ea s-a născut din iubirea neîmpărtășită a pictorului. Mulți artiști și poeți au reflectat la expresia Ei și Pruncului. Firește, cei doi anticipează răstignirea lui Iisus. Dar această privire spune mult mai mult. Divinul se regăsește în omenesc. Imaginația lui Rafael vorbește, prin creația sa, direct privitorilor, grație măiestriei sale. Aceasta reprezintă renașterea artei clasice, iar Rafael, alături de Leonardo da Vinci și Michelangelo, a creat-o clasic și sănătos. Cea mai mare calitate a lui Rafael a fost capacitatea de a înzestra lucrurile cu relevanță atemporală. Când a intrat în lumea celor drepți, la numai 37 de ani, artistul aproape terminase de lucrat la un instantaneu încremenit în timp, unde Iisus e redat în momentul când Se arată apostolilor și mulțimii ca Mesia. Lucrarea a fost așezată lângă sicriul în care se afla creatorul ei, arătând omenirii că eternitatea este clipa salvată din erori. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate