agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-12-16 | |
“Simfonia lupului” de M.D. Popescu și parodierea metodei proustiene
Romanul La simphonie du loup (Librairie José Corti, 2007), tradus cu mari eforturi de Emanoil Marcu, este foarte greu de lecturat. Autorul, Marius Daniel Popescu nu-și menajează deloc cititorii. Este o carte a amăgirii. Ea a fost totuși distinsă cu premiul helvet Robert Walser în 2008, iar editura Humanitas s-a și precipitat s-o laude și apoi s-o publice, numindu-l în mod exagerat pe M.D. Popescu, pe coperta a patra, “autor al « cărții anului » - Simfonia lupului”. Ambiguă sintagmă: pentru că în literatura noastră, după un an și ceva de la apariție, abia se vorbește, mai deloc laudativ, despre acest roman. Recomandarea dată de editura Humanitas ar fi numai un citat dintr-un critic străin, care i-a acordat și premiul literar: “« Romanul ne-a impresionat prin stil și narațiune. El instaurează o înnoire în tradiția literară, și acest lucru ne-a impresionat pe toți. » (Daniel Rothenbuhler, președintele juriului)”. Juriului helvet i s-o fi părut exotic. Nouă, românilor, ni se pare un stil dificil, aproape nedigerabil. Romanul pare mai degrabă un urlet netemperat, nu un țipăt expresionist, metafizic, nihilist – dacă aceasta i-a stat în intenție autorului. În primul rând, ca “simfonie” de muzică alternativă, se transformă pe lungi secvențe – uneori de zeci de pagini – în genul haus, în lălăială și învârtire-n gol a acțiunii. Niciodată în literatura noastră, dar nici în cea europeană ori cea americană nu s-au văzut experimente epice ale complicării enunțării, care să jeneze auzul, memoria, sensibilitatea motricității vizuale – pentru că orice public receptor al Simfoniei lupului se vede obligat să sară peste unele fragmente infantile (despre el și cele două fetițe ale sale), și peste cele prea tari, misogine, violente. Ca autor, M.D. Popescu este un Mitică transfug imediat după evenimentele din anul 1989, care își închipuie că a ajuns în Arcadia (Occident) și are tot dreptul să critice dubla realitate românească: ceaușistă și postrevoluționară – dictatura comunistă și sărăcia brumei de democrație. Ce-i al omului M.D. Popescu este pus de-o parte: are ceva original, o locvacitate proverbială, o memorie involuntară. În scris ele devin înspăimântătoare. Cu așa talent de conversație mondenă, romancierului i-ar sta mai bine să progreseze pe direcția radioului și televiziunii – oricum, schimbarea atâtor meserii în Elveția l-ar recomanda deja să facă show-uri. De ce nu și în politică?! Faptul care pe Michael Jackson l-a determinat să o rupă cu formația sa familială “Jackson 5” și cu marea companie de discuri Montain a fost implicarea sa forțată în reclame ieftine și producții distractive banale de televiziune. M.D. Popescu nu conștientizează faptul că, prin relatarea unor banalități pe care le face alături de fiicele sale, ori de soție cu pungile albe și cele scrise, cu mașina de scris, cu periuțele, cu spălarea pe dinți, cu bărcuțele, afișele, decuparea de numere pentru o nouă tragere tip Dada 6 din 45 etc. îi scoate din răbdări și pe cei mai calmi cititori ai săi. Primele o sută de pagini ale romanului, despre înmormântarea tatălui său sunt singurele care ne țin cu sufletul la gură. Este de-a dreptul proustiană prezentarea unor evenimente apuse, vii în conștiința rudelor și a tuturor cunoscuților. Relatarea morții tatălui, a accidetului de camion, cu lucrătorii săi are darul să instaureze, însă, un absurd și un grotesc – de care fiul și bunicul său nu mai reușesc să scape. Vinovatul scapă cu viață, iar ceilalți mor. M.D. Popescu regurge din start la un artificiu naratologic: discursul oral, la persoana a doua, dinspre bunicul său nonagenar către un sine actorial, de tipul “Să nu uiți, Darie!”. Stereotipia negării tuturor reminiscențelor din comunism se traduce, în viziunea naratorului, prin concluzia “acest cuvânt ar trebui să nu existe” – care se repetă de sute de ori de-a lungul romanului, exasperând prin vaccumul său metatextual. După câte își poate da seama publicul cititor, autorul nu prea s-a bucurat de nicio educație din partea tatălui său, ba chiar dimpotrivă. Fiind luat deseori prin șantier, din vremea pubertății el a rămas singur cu secretara tatălui său, care l-a dezvirginat. Este de-a dreptul ridicolă scena erotică în care povestește (sau își povestește la persoana a două, printr-o dedublare povestitor-ascultător, psihanalist-pacient) cum secretara de vreo douăzeci și ceva de ani nu-l putea opri, ba chiar îl încuraja s-o muște sălbatic, să mârâie mai ceva decât lupii la ea. După această scenă, mai demnă de-un parc Dracula decât de reamintit, aflăm că secretara a plecat subit în acea zi de la serviciu, apoi că-i era jenă să-și arate pielea plină de vânătăi. Scenelor masturbării individuale sau în grup, despre care știa numai una dintre bunici, în casa căreia a crescut, li se acordă privilegiul de-a fi motivul deselor autoironii și a lungului roman-soliloc. Căutarea cutiilor de chibrite, chiar și din gheenele blocurilor “de chibrite” comuniste, jocul de-a “finanțele” cu aruncatul cărților școlare din ghiozdan în cercul finanțelor de pe caldarâm este mult mai verist, mai credibil decât grozăviile făcute de protagonistul M.D. Popescu când era mic și se răzbuna pe toți muncitorii de pe șantierul unde lucra și tatăl său. Pe unii tineri care mai râdeau de el îi pârește că se masturbează foarte mult, spunând unde sau la ce oră și-n câte minute... Altuia îi ia scara, lăsându-l să înoate până la epuizare, ore-n șir, într-o cuvă unde coborâse să repare ceva... Ca răsplată, toți îi vor spune secretele, tratându-l ca pe un om mare, jucând cu el pocker etc. Mai târziu aflăm că tatăl său îi tot împrumuta cu bani pe toți lucrătorii, ceea ce i-a și determinat să-l plângă ca într-un cor antic (sau proletar) la înmormântare pe acest mecena al lor – aducând familiei îndoliate și ultimii bani împrumutați, nu și restanțele mai vechi. Concluzia ar fi că pe timpul lui Ceaușescu se muncea în zadar, mulți putând să fure din avutul poporului. Patetică concluzie – că-n viață contează numai omenia, indulgența șefului, altceva nimic! Evocarea copilăriei este mult mai bine realizată de către M.D. Popescu decât evocarea adolescenței și a primei sale tinereți. Cele mai pitorești pasaje sunt cele cu depozitul de capsule pentru “pocnitori”, sau cu vinderea de către țigănci a baloanelor colorate (zece la număr pentru câte cinci sticle goale curățate lună). Aici romanul devine o frescă realistă, puțin carnavalescă, à la Fănuș Neagu (Îngerul a strigat). De altfel, atmosfera sumbră, a înmormântării tatălui său pare decupată din nuvela “Acasă” – o capodoperă a genului, aparținând tot lui F. Neagu, numai că în Simfonia lupului nu moare subit mama, ci tatăl, iar cel care “dă lovitura” nu-i primarul, ci șoferul pricăjit căruia nu i-au mai funcționat frânele de picior ale camionului, pe-o pantă și la o curbă primejdioasă. Tatăl băiatului n-a știut niciodată că el se masturba pe ascuns în pat, că se hârjonea gol cu încă doi colegi de școală precum cârlanii sau juncanii, că le ciupea de piept pe toate colegele... N-a știut nici că-i mușcase secretara, care a trebuit apoi să-și dea demisia... N-a știut nici în mormânt pe unde se ducea el toată ziua, făcându-l pe unul dintre unchi, un ștab sau activist comunist, să afirme la masă că o s-ajungă mare bandit... Dacă acest băiat – după convențiile dintotdeauna ale epicului – ar fi fost altcineva decât însuși naratorul (alias autorul), iar genul nărării n-ar fi fost exclusiv homodiegetic, atunci nu s-ar fi căzut atât de mult în patetisme, stil elegiac, edulcorat. O inspirația din lumea apusă românească se vede clar că nu i-a lipsit lui M.D. Popescu. Subiectele palpitante, răbdarea de-a urmări viața vagabonzilor dintr-o centrală sau mică fabrică dezafectată de calorifere au venit ca o avalanșă în viața tânărului scriitor. Însă nu există liantul evenimentelor, iar tehnica fragmentării discursului, a analepselor ce se intersectează haotic cu niște momente idilice de familie din prezent strică tot suspansul Simfoniei lupului. De la pagina o sută până la sfârșitul celor peste 370 de pagini cât numără cartea se pierde forța dinamizării discursului narativ, iar paginile ușor neoavangardiste și protestatare nu mai au virulență ca la început. Există și unele scene de-o cruzime și atrocitate a văzului, care ies total din sfera esteticului și a literarului. De exemplu, simpatia față de foștii lucrători în acea hală de făcut calorifere se va transforma în ura copilului. Băiatul petrecea după-amiezi întregi, cum scăpa de la școală, în acel azil de noapte gorkian. Le făcea mici servicii acelor vagabonzi, care cu greu mai găseau câte ceva de lucrat, de meșterit și beau fără măsură. În livada din apropierea halei, un tânăr țigan începuse să-și aducă calul să pască iarbă. Afacerea mai prosperă a țiganului căruțaș nu le convenea însă foștilor muncitori, care s-au jurat să-l facă să plece de-acolo. Într-o zi, când stăpânul calului n-a fost atent, aceștia i-au săltat calul și i-au sudat copitele pe o platformă metalică destul de groasă. Băiatul a urmărit scena urlând de spaimă, la fel ca și țiganul ce a sărit la bătaie dar a fost el cel agresat; dovedindu-se însă neputincios, și-a luat calul asudat, care vărsa deja sânge după ce i se decupaseră patru tălpi metalice din acea placă… Orice asociație de protecție a animalelor l-ar putea acum acuza pe M.D. Popescu de îndemn la barbarie. Ce să mai vorbim de senzaționalul ieftin al actului agresării unui minoritar ! Urcând pe-o scară a vârstei protagonistului din Simfonia lupului, tinerețea sa ne oferă prea puține laturi interesante. Viața de cămin, când se consemnau la rubrica “figuranți” toți cei care trebuiau să participe la defilări, spectacole pe stadioane, sau cei doi ani petrecuți în armată, nu aduc nimic spectaculos. Momentul revoluției este descris foarte sec. Prima iubire trăită timp de doi ani cu o colegă de facultate se termină abominabil. Acest episod, povestit patetic, liricoid de verist și naturalist, este o amănunțită descriere a unui avort clandestin. Iubita tânărului n-a vrut să păstreze copilul. Insistențele ei de-a găsi repede banii necesari unui avort l-au făcut să apeleze imediat la sprijinul mamei sale și al tatălui vitreg. Teancul sutelor de lei (două salarii medii de-atunci) primit de la ei n-are nicio relevanță diegetică și nu știm de ce-l apăsa atât de greu în haină, de vreme ce “mamoș” ilegal a fost până la urmă tot el, care-i procurase pe gratis antibioticele nefericitei sale colege. Goală, lângă caloriferul ceaușist proverbial de rece, aceasta a avortat un prunc de două luni în ligheanul unde-și spăla hainele, iar “tatăl” ratat l-a luat în pungă, exact ca-n filmul “Patru luni, trei săptămâni și două zile”, plângând fără oprire până ce l-a aruncat în containerul unde mai erau și rozătoare. Aproape imediat după acest episod, ale tinereții valuri îi oferă lui D.M. Popescu și prilejul descrierii vieții dansatoarelor de cabaret, amețite de șampanie scumpă, exploatate la maximum de patroni și pești în Elveția. Un lucrător arab dintr-o pescărie revine periodic acolo, dând câte un salariu întreg pentru a se iubi cu o exotică dansatoare, tot arăboaică. Povestitorul se complace să descrie scene violente, să explice la fel de “metatextual” și educativ deformația profesională a tinerelor prostituate, căruia le cere mereu mici interviuri. Cinismul acestora se răsfrânge, foarte neplăcut, asupra atmosferei lugrube din roman. Acel hobby al protagonistului de-a aduna pachete goale de țigări și din gunoaie, pentru a face scăunele artizanale din ele, îi câștigă adimirația nașului (de cununie sau de botez), căruia îi face cadou un astfel de scaun, iar unii prieteni îl îndeamnă să persiste cu această artă “brută”, să expună și la muzeu obiecte făcute din cutii golite de țigări. Scepticismul și pesimismul autorului este contarzis de exuberanța jocurilor “de-a boaba și fărâma”, de bucuria nașterii celui de-al treilea său copil, de mult așteptata revedere a mamei sale și a tatălui vitreg când se întoarce în România, salvând de la îngheț un amnezic puțin băut de pe șoseaua înghețată. Simfonia lupului este contrapunctată de-atâtea pasaje dizarmonice și stridențe formale încât se transformă în urlet prelung la lună. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate