Ni l-am putea imagina pe Radu Cosașu față în față cu istoria, ce devine un mediu, un habitat, dar și un țap ispășitor, care va absorbi după ritualuri mistice, obsesiile și frustrările într-o tentativă de recuperare. Și cum se va face aceasta dacă nu prin scris, prin crearea acelui timp interior, populat cu fantomele născute din cuvinte, la granița dintre istorie și cotidian, revoluție și destin individual, gravitate și bufonerie.
Astfel, scrisul devine ceremonie de supraviețuire în care accentele confesive, ironia și manipularea gingașă a planurilor narative, sunt oglinzi care derutează și fascinează concomitent.

Pentru Radu Cosașu nu există neapărat real și livresc (să fie asta o iluzie?), el pledând pentru desființarea acestor granițe și așa de o consistență precară, mărturisind pe urmele lui Don Quijote : “…mult mai târziu am înțeles că dacă nu voi trăi ca în cărți, viața nu va avea sens”. Așadar, ca în cărți, dar și printre cărți, care pot fi revelatoare însă și criminale. În “August pe un bloc de gheață” ni se oferă un exemplu de un tragi-comic involuntar. O persoană, fascinată de știri, care colecționase în micuța ei locuință blocuri întregi de ziare, moare accidental, sub greutatea unuia care se răstoarnă. Sufocată de propriile obsesii… Ironie dar și parabolă a scrisului, a literaturii văzute ca sabie cu două tăișuri care te proiectează din senzații de maximă vitalitate, până în zona nefertila a izolării.

Radu Cosașu pare să fie în continuă căutare a “consistenței” de care pomenea Lucian Raicu. În ciclul “Supraviețuiri”, eroul-narator își povestește viața din anii obsedantului deceniu, acea fază proletcultistă ce i-a caracterizat pe mulți scriitori din perioada respectivă. Însă nu e vorba numai de naivitate ci mai degrabă de o voioșie a angajării, de nevoia unei revoluții cu ecouri de fond, într-o forfotă interioară specifică adolescenței.
Daca pe așa-zișii “supraviețuitori” din perioada interbelică i-am putea acuza de afiliere la noua ordine din alte motive decât convingerea, în cazul lui Radu Cosașu (și nu numai) lucrurile stau cu totul altfel.
Nevoia de adevăr absolut cerută cu agresivitate este ca un lup care urlă în nopțile cu lună plină. Intelectualismul, și acesta intrat în reflex, este privit absurd ca reminiscență mic- burgheză. Unchiul Marcel despre care nu se știu prea multe detalii, este iarăși o fantomă a trecutului de care nu se poate scăpa ca de o boală moștenită genetic.

Tânărul activist este și un caz de psihanaliză foarte interesant în nevoia lui de a eradica micile comodități burgheze. Dinamica interioara este dată de această vină moștenită căreia refuză să i se supună. Și de aici conflictele cu tatăl său în care vede fatalitatea căreia nu i te poți sustrage fără consecințe. Sigur că drama aceasta nu va cădea în capcana patetismelor, ea fiind diluată și proiectată în diferite situații de-a lungul vremii.
Spre exemplu, tânărul nu participă la înmormântarea tatălui său, mergând la o ședință de partid, într-un fel de răzbunare, de “paricid simbolic” : “Îmi omorâsem tatăl, dacă nu prin anumite fapte, atunci prin orânduirea socială pe care o construisem împotriva lui și a educației date de el” sau pentru a nu-și demasca umanismul mic-burghez, care i-ar fi trădat din nou originea nesănătoasă. Și bineînțeles, nu se cădea să aduci vorba despre doliu, despre moartea tatălui, în așa cadru, tocmai pentru că , după cum ne mărturisește autorul “ toți eram fiii unui om fără de moarte”, bineînțeles, fiind vorba de Stalin.
De la dramă la ironie, autorul știe să brodeze cu vocație realistă episoade pline de vitalitate.

Incapabil să își găsească locul în societate și dezamăgit că oricum și-ar demonstra fidelitatea, tovarășii îl vor judeca tot după arborele genealogic, defavorabil lui în acest sens, Radu Cosașu devine ulterior, (sigur, asta și în urma unei |”perioade de ostracizare care îi zdruncină destinul”) un personaj de tip bumerang ce-și va dinamita convingerile. Și ce poate fi mai purificator decât ironia, prinsă în jocul conștiinței și al limbajului, riscând uneori să fie înșelată de propriul ei joc.
E până la urmă o confruntare cu limita sau chiar o tentativă de depășire a ei, însă reversul medaliei este oricând valabil, dat fiind faptul că partida se joacă respectându-se regulile contextului. La Radu Cosașu ironia alunecă foarte mult pe panta autoironiei, fiind favorizați mai degrabă opresorii decât victima, într-un discurs oarecum detașat în care orgoliile sunt date la o parte.

Într-o societate ale cărei noi reguli frizează absurdul, cel mai potrivit exercițiu ar fi acela de descoperire a firescului, într-o stare, paradoxal, nu de luciditate ci de transă hipnotică ce vrea să mimeze starea naivității.
Lucian Raicu vede în primul volum al “Supraviețuiri”-lor o ironie în plin sens, în faptul că ultimul episod,intitulat “Primul amor”, înfățișează copilăria îndepărtată, de fapt copilăria eternă, de nedepășit în chip fundamental, ce anticipează vag și simpatic și rezumă traiectul viitor “ constituind nu numai un punct de pornire dar și unul de atingere, de cristalizare, un “model” absolut al tuturor virtualităților”.
Mircea Iorgulescu într-un articol din volumul “Prezent” , încearcă să dezlege sensul titlului celei de-a patra cărți din seria Supraviețuiri, și anume “Ficționarii”. Ce va fi însemnând “ficționar”?: creator de ficțiuni sau profesionist, funcționar la biroul ficțiunii? Explicația ne-o dă autorul în nuvela “Viața frazei” în care protagonistul, un tânăr reporter, este alungat din toaleta unei reviste literare de către femeia de serviciu care-i reproșează că acolo e numai pentru redactori “nu pentru toți “ficționarii” de pe stradă”. Exemplul prezentat naște însă o mare întrebare: Este într-adevăr Radu Cosașu un profesionist al ficțiunii?
Ficțiunea devine la el mai degraba o realitate literaturizată, de ce nu, “cosmetizată”, trecută prin toate etapele biologice și etice necesare dezvoltării unui individ.

Legat de ficțiune sau (non)ficțiune la Radu Cosașu, s-a invocat de multe ori termenul “sinceritate”, după formula baudelaireană conform căreia “sinceritatea e cea mai bună sursă a originalității” și că “sinceritatea nu este un act spontan ci mai degrabă procesul dificil de fabricare a unui adevăr-coerență”.
Problema care apare este dacă termenul acesta acoperă întregul fond al operei lui Radu Cosașu. Nu trebuie ignorat faptul că avem de-a face cu un histrion, o “natură funciarmente echivocă” după cum afirmă Virgil Podoabă. “în care par să-și dispute întâietatea doi scriitori cu două vocații aparent contrare și de intensități egale…” ca doi magneți de același pol în care unul ce-și scrie experiența autobiografică cedează constant locul celuilalt, responsabil cu îmblanzirea monstrului imaginației.

“Supraviețuirile” nu pot fi nici memorii, întrucât nu respectă succesiunea cronologică a evenimentelor din viața cuiva, nici creații ficționale în totalitate, pentru că rădăcinile sunt înfipte prea adânc în realitate, în biografism. Se pare că Radu Cosașu este condamnat să stea între realitate și ficțiune ca între ciocan și nicovală.

Experiențele din tinerețe: sfidarea, revolta, angajamentul cu ochelari de cal, trecute prin filtrul maturității par acum simple jocuri gratuite, asupra cărora gravitează un soi de melancolie ce ia forma revelației : “ Până la Brașov m-am legănat în dulcea sfidare a celui ce fusesem cândva”. Poate că acesta este și unul din marile atuuri ale lui Radu Cosașu, de a fi mereu altul, de a fi pacient și psihanalist în același timp. De la micul- burghez la tânărul activist, trecând ulterior pe poziția lucidă si ludică a supraviețuitorului, ne putem întreba ce alte chipuri va mai lua Radu Cosașu în acest spectacol al obsesiilor și sincerităților în care imprevizibilul nu are culoare politică însă are ecouri atât de puternice.
Ironia nu ține aici de opțiune și eliminare ci de echilibrarea structurilor interioare și exterioare a sinelui și a lumii “ în a conjuga stabilitatea cu versatilitatea, exigența absolutului cu exigența devenirii” . Astfel ia naștere o derută foarte fertilă ce va impune analiza textuală pe mai multe niveluri.
Realitatea și ficțiunea se susțin reciproc, atingând ce își dorește fiecare autor, spontaneitatea și implicit autenticitatea. Desigur, ironia e euristică, coincide cu actul cunoașterii, însă în cazul de față revelațiile rămân la nivelul subconștientului, într-un amestec omogen de implicare și gratuitate, de înstrăinare în scopul regăsirii de sine.

Am merge poate prea departe daca am considera atitudinea ludică, ironică a lui Radu Cosașu drept strategie a ambiguității, pentru că nimic nu dă impresia de forțare, de artificial. Se simte detașarea și surâsul cald al omului care își schimbă perspectiva însă nu o acuză vehement pe cealaltă, ci îi găsește circumstanțe atenuante. De aici realitatea obiectivă se subiectivează și subiectivitatea devine politică textuală.
Ironia mai poate aduce in prim-plan derizoriul, dar mai ales absurdul realității cotidiene privită în ciclul “Supraviețuiri”-lor cu un grad de implicare mai mare din partea autorului-narator, față de “În jungla unui bloc de gheață”, unde totul stă sub semnul contemplației de la distanță. Decupajele din ziare sunt fragmente de realitate care cer a fi ordonate în căutarea unei coerențe semantice. Rămân unele suspiciuni legate de veridicitatea lor, dar cum de multe ori realitatea e pură ficțiune și viceversa, nu văd ce rost ar avea să inventăm instrumente ce vor face delimitări clare în acest sens. Poate doar orgoliile noastre de detectivi se vor simți vizate direct.

Dacă Okakura Kakuzo vorbește despre o filosofie a ceaiului al cărui mod de preparare poate fi asociat chiar cu anumite curente literare, de ce nu ar găsi și Radu Cosașu în ziare aceeași voluptate, de a asocia știrile cu stările de spirit, de a-l găsi pe farseorul Crowhurst în fiecare din noi? Și toate acestea din gratuitatea amuzamentului sau din dorința ziaristului Radu Cosașu, “omul eforturilor scurte și superficiale”, consemnat pe nedrept “în cazarma cotidianului cenușiu și a faptului de două parale”, de a se răzbuna pe prozatorul Radu Cosasu, cel care are mai multe șanse “să scoata câte un palat” , așa cum au făcut Flaubert și Tolstoi.

Iată cum ironia înconjoară textul ca o aureolă și e drept că fără ea, spațiul acesta balcanic ar părea un scenariu coșmaresc, în care Radu Cosașu nu ar mai fi un supraviețuitor caragialean, ci ar merge orbește pe urmele personajelor camilpetresciene privind la orizont morile de vânt ale Absolutului.