Colecționarul Joachim von Sandrart, născut la trei generații după moartea artistului plastic Matthias Aschaffenburg (alias Grünewald), se lamenta că nimeni altcineva nu a lăsat mărturii mai puține despre viața și opera acestui pictor. Supranumit „omul misterelor”, Grünewald, la începutul secolului XVI, a pictat altarul de la Isenheim, care reprezintă unul dintre punctele de apogeu ale artei creștine. Intensitatea tratării acestei teme religioase se regăsește la puțini artiști. Imaginile picturale de pe altarul de la Isenheim sunt create de acest pictor de profund extaz religios, în spiritul veacului său.
Cea mai veche referire biografică asupra lui Grünewald, provine de la Nürnberg, din atelierul dascălului lui Albrecht Dürer, Michael Wogemut. Astfel, se presupune că pictorul s-a născut în jurul anului 1480, fie în Aschaffenburg, nu departe de Frankfurt, ori la Würzburg, mai spre est. La 23 de ani, Grünewald a pictat panourile altarului Lindenhart. Dacă privim aceste panouri, observăm că la mijloc, este un tânăr, „Sfântul Gheorghe”, care nu e ilustrat înfruntând forțele răului, ci pare mai curând că reprezintă căutarea propriei identități, sub armura metalică de războinic și cu privirea blajină. Pe spatele panourilor, vizibil când acestea sunt închise, e imortalizată „Cina cea de Taină”. Aici se pot vedea tușe stilistice specifice de maturitate: tratarea expresivă a lumii în contururi bine marcate, redând un efect tridimensional. Tabloul „Răstignire”, care se află la Basel, datează din acea perioadă. Trupul chinuit al Mântuitorului etalează viziunile care se conturau în sufletul tânărului pictor. Întreg ansamblul pictural e dominat de durere, surprinsă într-un moment extramundan. Tabloul fiind de dimensiuni reduse, nu se vede mulțimea aflată la baza crucii. Se presupune că Grünewald a avut un atelier propriu în Aschaffenburg, în 1504, precum și că ar fi fost angajat ca pictor și alchimist la curtea arhiepiscopului din Mainz. Artistul folosea tehnica vechilor picturi germane pe lemn. Pe asemenea suport, aplica mai întâi un strat alb din praf de cretă amestecată cu clei, apoi trăgea conturul tabloului. Se crede că Grünewald făcea poate asta cu cărbune, fiindcă schițele lui nu sunt vizibile în opera finală. Lumina și umbra erau trasate cu alb și plumb, după care se aplicau vopselele, atât opace, cât și transparente. Câteodată, aplica un nou start de vopsea, dacă primul nu era încă uscat, pentru a realiza tonuri delicate în degrade. Grünewald folosea tempera dizolvată în ulei, precum și acuarelele amestecate cu albuș de ou.
Clericul Heinrich Reitzmann, din Aschaffenburg, a fost cel care l-a angajat pe Grünewald să picteze „Batjocorirea lui Iisus”, în 1505. Documentația existentă amintește și de un asistent al pictorului, ceea ce presupune că artistul, fie deținea un rang la curte, fie era deja naestru-pictor, însurat. A doua variantă e mai puțin probabilă, deoarece pictorul era prea tânăr. O altă variantă e că lucra pentru pictorul Mathis von Seligenstadt. Un adevăr e cert, spun documentariștii, că în acea perioadă un maestru Matthias lucra pentru sau la curtea arhiepiscopului de Mainz. Acesta era consultant pe probleme de construcții, canalizări și alchimie.
În creația lui Grünewald, caracteristica de bază nu este precizia, ci expresivitatea, de aceea improvizația și reliefarea emoțiilor l-au disociat de convenționalismul breslei. În 1507, Jakob Heller, un negustor bine înstărit din Frankfurt, i-a comandat un altar pentru biserica dominicană din localitate. Motivația lui Heller era reducerea păcatelor sale în lumea de apoi. De aceea, el dorea să aibă la lucru cel mai bun pictor. Pe atunci, în Germania, cel mai bun era Albrecht Dürer. Grünewald a fost implicat de la început în acest proiect. Omul misterios despre care se știa, și se știu și azi, atât de puține, trebuia să stea pe lângă Dürer. Grünewald pentru altar a pictat cele patru panouri laterale cu sfinți, în nuanțe cenușii. Ele sunt considerate cele mai reușite picturi din Germania. Formele ludice de lumini și umbre fac întregul plin de viață. Reprezentările de aici nu sunt stereotipuri nepământene, ci oameni adevărați.
Altarul Heller, în totalitate, poate fi văzut astăzi doar ca fotomontaj. Picturile lui Dürer pentru panourile centrale au fost executate pe spatele ușilor ce se deschideau spre exterior. Reprezentările lui Dürer sunt glaciale, calculate, părând dintr-o lume străină, aceasta fiind poate intenția autorului lor. Panourile sumbre din latura de penitență fac legătura cu altă lume. Prin contrast, Grünewald a înfățișat personajele la fel de precis, dar acestea inspiră ființa însoțită de sentiment vădit. Pictorul a vrut aici să redea voința binefăcătorilor în viața asta: forța mântuitoare a credinței și cunoașterii lor. Stilurile diferite ale celor doi pictori au fost alăturate fără doar și poate deliberat. „Incompatibil ca tehnică și trăsături”, așa descria von Sandrart stilul picturii lui Grünewald. Dorința lui de a surprinde expresia spirituală conduce spre baroc. Odată ce entuziasmul său imagistic era incitat, el lucra încontinuu, până când schița dispărea sub straturile de culoare.
Grünewald nu era un meticulos al raționalității reci ca Dürer, ci un artist al expresiei simpatetice, fiind mișcat până la obsesie de creația sa. Personajele sale de pe altarul Heller par a fi dăltuite, nu penelate. De aceea a folosit culori asemănătoare cenușiului pietrei, ducând privitorul spre zona tridimensionalității. Inspirația lui Grünewald, fără surse externe, demonstrează o energie uriașă, precum și convingerile sale în privința răscumpărării și compasiunea pentru suferința oamenilor.
După terminarea altarului Heller, care a fost foarte admirat de contemporanii săi, Grünewald pleacă în Alsacia, acum parte a Franței, care era pe atunci zonă germană din Imperiul Roman. Aici, Grünewald a ajuns pentru mănăstirea de la Isenheim, unde a pictat un altar fără pereche în istoria artei – o Bunavestire, care azi se află la muzeul din orașul Colmar. Ca majoritatea altarelor medievale, are părți laterale ce pot fi desfăcute sau închise pentru a vedea anumite scene. Panourile interioare erau expuse numai o dată pe an, de ziua Sfântului Anton. De Paști sau de Crăciun, altarul se deschidea, având panoul de fond amplasat dedesubt. A treia posibilitate de a vedea altarul, în care e redată scena Răstignirii, era pentru celelalte zile din an. Deasupra panoului se aflau și niște sculpturi, pierdut la Revoluția Franceză. Pe părțile laterale fixe, Grünewald a pictat pe Sf. Sebastian, străpuns de săgeți și pe patronul mănăstirii, Sf. Anton, sub chipul lui Guido Guersi, abatele mănăstirii. Artistul a pictat cele două panouri ale altarului în așa fel ca, atunci când sunt închise, ele să formeze o unică pictură largă, înfățișând nașterea Mântuitorului și însoțirea Lui de un cor serafic. Îngerii sunt reprezentați în chipuri înconjurate de aure luminoase, pe fundalul întunecat. Două dintre panourile laterale reprezintă scene din viața Sf. Anton, luate dintr-o culegere medievală despre faptele sfântului. Din această culegere se desprinde faptul că sfântul a fost atacat în deșert de către demoni cu dinți și gheare de fiară, aruncându-l la pământ, rupându-i veșmintele și smulgându-i părul. Scena e lugubră, dar exprimarea artistică e de un sublim aparte. Sf. Anton, în epoca medievală, reprezenta personificarea rezistenței și a ocrotirii bolnavilor. Ordinul antonit e cunoscut, de altfel, ca fiind preocupat de medicină. Noțiunea actuală de „erotism”, ca boală, își are rădăcinile în „focul sfântului Anton”, care era „specialitatea” sa. Grünewald a inclus un bolnav de această boală în reprezentarea Sf. Anton. Pe panoul opus, pictorul a imortalizat legendara întâlnire dintre sfântul Anton și pustnicul egiptean Sf. Pavel. Guiedo Guersi, abatele mănăstirii, ca fiind cel ce i-a dat comandă pentru aceste picturi lui Grünewald, era în permanență dialog cu Grünewald. Se spune că această metodă era utilă în cazul comenzilor mari. Blazonul lui Guersi poate fi văzut pe mantia Sf. Anton, iar sihastrul, se presupune că este un autoportret al artistului.
Panourile laterale ale altarului, în majoritatea zilelor din an fiind închise, ele dezvăluie doar două scene din „Patimile lui Iisus”. „Răstignirea” se întinde tot pe două panouri. Privitorul poate identifica aici imagini cu suferința Lui și disperarea celor din jur într-o expresivitate profundă. Panoul de bază, în care e redat Mântuitorul în mormânt, putea fi văzut zilnic, împreună cu „Răstignirea”, cât și în zilele de sărbătoare, sub scena „Nașterii”. E redat aici cadrul în care, înainte ca trupul lui Iisus să fie depus în mormânt, Sf. Anton Îl așază cu grijă pe un giulgiu. Atmosfera este sumbră aici, dar „Învierea” e înfățișată cu toată strălucirea luminii divine. Pentru prima dată în istoria artei, un pictor Îl reprezintă pe Iisus înălțându-Se din mormânt. Trupul rănit și giulgiul purpuriu sunt reprezentate în culori deschise și iradiante. Grünewald, prin „Învierea” a reușit să etaleze plastic un eveniment neimaginabil, care se consideră că nu poate fi redat de nimeni. Totuși, aici pictorul a găsit o formă de expresie credibilă: chipul Mântuitorului este plin de frumusețe, farmec, blândețe, iubire și adevăr. Altarul a fost terminat, probabil, în anul 1515, Grünewald, având în jur de 35 de ani. Realizarea se arăta drept o capodoperă indubitabilă, însă, contrar așteptărilor, e pierdută din nou urma maestrului misterios...
În 1512, un cioplitor în lemn din Frankfurt a semnat o poliță, pe numele „Mathis Grün von Isenach”. Același bărbat e menționat altundeva sub numele de „Matthias pictorul”. În 1516, un alt document, de la curtea arhiepeiscopului de Mainz, face referire la un pictor pe numele de Mathis Gotthard. Se presupune că referința e la Matthias Grünewald. În Aschaffenburg, care e relativ aproape de Mainz sau Frankfurt, există un indiciu categoric. Pe o ramă de altar cu numele Maria Schnee”, comandat de Heinrich Reitzmann unei anume „maestru Mathis”, întâlnim o monogramă care seamănă foarte mult cu cea lăsată de Grünewald la altarul Heller din Frankfurt. Un „G” și un „M”, care are un „N” deasupra. Din acest altar nu mai există decât fragmente, dar se pot îmbina pentru ca un ochi sagace să intuiască imaginea de ansamblu. Cadrul se află și astăzi în biserica originală. Panoul din stânga a dispărut, iar cel din dreapta poate fi văzut la Freiburg. Panoul central se pare că reprezenta pe Fecioara Maria, care acum se află în biserica din satul german Stuppach. Această pictură are foarte multe detalii de execuție ce etalează stilul lui Grünewald. Fecioara e surprinsă de pictor în emoționante imagini simbolice, încărcate de bucuria vieții. Așa-numitul „miracol al zăpezii”, care îi dă numele altarului, e reprezentat pe un fundal nocturn. Pontiful Liberius a avut un vis în care Fecioara Maria promitea că va face să ningă la Roma în timpul verii. Astfel, pe locul unde a căzut zăpada, s-a ridicat biserica Santa Maria Maggiore. Grünewald n-a surprins un singur moment, dramatizând scena, ci ca un pictor tradițional, a plasat alături evenimente succesive și personaje dispuse răzleț. În cadru, papa apare mohorât, surprins de miracolul la care e destinat să fie martor. Se poate observa că chipul său îngrijorat seamănă cu cel al pictorului.
Biserica din Aschaffenburg are un alt fragment de altar pictat de Grünewald. Aici e reprezentat „Plângerea lui Iisus”. În partea din dreapta se pot vedea brațele lui Dietrich von Erbach, fostul arhiepiscop de Mainz. În stânga, sunt înfățișate mâinile cardinalului von Brandenburg. Se presupune că tabloul, pictat după 1518 când Albrecht von Brandenburg a devenit cardinal, făcea parte din altarul de la Biserica Sfântului Mormânt din Aschaffenburg, azi distrusă, cu care ambii comanditari aveau legături. Albrecht și-a pus la dispoziție curtea, transformând-o în centru al artelor și științelor. În jurul anului 1520, Grünewald a pictat trei pânze de altar pentru catedrala din Mainz, fapt pentru care era necesar un atelier de proporții mai mari. Nu mai există niciuna din pânzele pictate, și se spune că erau printre cele mai importante creații din secolul XVI.
Grünewald a imortalizat adeseori atrocitățile din timpul său. Pentru biserica din Tauberbischofsheim, el a revenit la tema „Batjocoririi lui Iisus”. Zugrăvirea realităților crude ale vieții este nemiloasă și drastică aici. Deasupra ei se află o inscripție lizibilă, în limba germană, care se traduce „A fost bătut pentru păcatele noastre.” Scena e într-o nuanță de gri, iar redarea e înfricoșătoare. Trupul Mântuitorului torturat poate fi asociat cu epoca de confuzie a Reformei și a războiului țărănesc, când puține picturi se mai făceau în Germania. Constructorul de mori, alchimistul și pictorul curții, Mathis Gotthardt, alias „Neithart”, de unde și monograma MGN, e regăsit la mijlocul anilor 1520 ca protestant. El a lucrat la Frankfurt și Halle ca desenator și constructor de mori. Pictorul Mathis Grün din Frankfurt și-a părăsit soția, care era bolnavă psihic, angajându-se la contele Erbach, pe un post necunoscut. Mathis Neithart a murit la Halle an der Saale în 1528, iar Mathis Grün s-a stins în 1532 lângă Frankfurt. Dintre aceștia doi, unul e adevăratul Grünewald, dar nici până astăzi nu se poate spune care dintre ei ar putea purta numele real pentru reala operă, rămasă celebră posterității.

(Consemnări după „Galeria maeștrilor”, documentar TV., producție BR & DEUTSCHE WELLE TRANSTEL)