Am întâlnit adesea, de-a lungul vremii, indivizi care, mai ales aflați asupra chefului, au ținut cu tot dinadinsul să-mi povestească „romanul vieții lor”. Și nu o dată, din diverse motive, i-am lăsat să mi-l spună. Asemenea „romane” ajungeau, însă, îndeobște, la un prematur deznodământ: căderea frunții protagonistului-narator pe masa încărcată de pahare. Dar, fără greș, în ele, „autorii” se înfățișau drept ceea ce nu fuseseră nici o clipă în modesta lor viață. Până și Nea Gică, octogenarul meu vecin de la țară, care dă mâncare celor doi câini ai mei atunci când eu locuiesc la oraș, are romanul lui. În acest roman, episodul predilect îl constituie cei doi ani de „facultate” (cum numește el pușcăria), când, bineînțeles, Nea Gică era șef de cameră, îi lua peste picior pe toți gardienii și se bătea pe burtă cu directorul închisorii.
Un „roman” al său a purtat în minte și a difuzat oral (și fragmentar) decenii la rând și fostul profesor Ion Coca din Găeștiul Marioarei Sachelarie, cea care, în imaginația răposatului Nenea Manole, autor al monografiei orașului frigiderelor, ar fi revoluționat literatura americană modernă. În romanul fostului cadru didactic, mai toți cei pe care i-a cunoscut dumnealui, de la colegii de cancelarie la cei de pahar și de la gunoieri la edilii orașului, apăreau ca niște nulități patentate, niște impostori al căror eventual succes în viață sau în carieră i se părea nedrept și inexplicabil, ori niște curve sau niște pițipoance (când era vorba de femei). Septuagenarul Ion Coca n-a avut, însă, înțelepciunea de a-și lăsa compunerea epică în stadiul difuzării orale, ci a așternut-o pe hârtie acum, la senectute, și chiar a publicat-o sub titlul de referat didactic „Utopia unui profesor”, specificând pe pagina de gardă că ar fi un roman.
Învățător devenit prin studii la fără frecvență dascăl de română, autorul scrierii cu pricina s-a făcut cunoscut, în timpul tinereții și maturității sale revoluționare, ca iscusit reprezentant al mișcării artistice de amatori, impunându-se prin brigăzi de agitație sau texte satirice (de un umor cam îndoielnic). A redactat și a tipărit, prin anii '60, în colaborare, sub egida unei instituții cultural-politice regionale, chiar un mic îndrumar în domeniu, în care pornea de la propria lui experiență. Grație acestei activități entuziast desfășurate, a ajuns, pentru o vreme, vicepreședinte al Comitetului Județean de Cultură și Educație Socialistă. Înlăturat din funcție pentru nu se mai știe ce boacănă, s-a întors la catedră, la brigăzi și la șușanele satirice. Evident că vajnicul slujitor al culturii socialiste de masă a uitat toate astea și, proiectându-se în textul său nu în unul, ci chiar în două personaje (un tată care lasă urmașului său un jurnal pigmentat și de câteva stihuri searbede și un fiu care-l citește cu pioșenie – ambii profesori), vrea să ni se prezinte drept un cadru didactic model, cinstit până-n străfundul sufletului, neînțeles de cei din jur și silit a trăi într-o lume de mediocrități, coruptă și dezgustătoare. Căci el, autorul proiectat în propriile-i personaje (cu limbajul său precar și mahalagesc cu tot), ar fi fost exact ce n-a fost: un mare anticomunist și un antisecurist înverșunat.
Toate i s-ar fi iertat noului autor, dacă textul în sine n-ar fi o inepție, o scriere ridicolă, amintind de încercările adolescentine naive. E suficient de spus că, în roman, tânărul profesor de provincie postdecembrist, aflat la „vârsta lui Isus” (sic!) se pomenește, nitam-nisam, cu o sumă de două miliarde de dolari (!!!), ca moștenire de la o rudă, Ion Fieraru, care a emigrat în America și a devenit, sub numele de John Smith, petrolist texan. Moștenitorul e, însă, pândit de tot felul de securiști și de mafioți locali sau de peste Ocean (complici ai unei prefăcute dar mortal de frumoase femei – fatale!), care, până la urmă, îl vor împușca (fără a-l ucide) și îl vor lăsa fără moștenire. Toate astea nu se vor întâmpla, însă, înainte ca el să pună la cale (fără a mai realiza) înființarea unei școli particulare, inițiind și un concurs de ocupare a bănoaselor catedre („între cinci și opt mii de euro lunar” - !!!), prilej de a-i respinge pe unii dintre cunoscuții...autorului. Pentru că textul omului este, în bună parte (ca și cel pe l-a difuzat pe cale orală întreaga viață), un grosier „roman cu cheie”.
Și ca și cum totul n-ar fi fost suficient, în această penibilă compunere (precară din toate punctele de vedere, alcătuită din clișee de prost-gust și amintind stilul șarjării rudimentare din vechile brigăzi artistice ale celui care a realizat-o) apar și unele frustrări și fantasme erotice. Astfel, tânărul profesor o are la dreapta sa pe Mariana (Mary) Geiculescu, purtătoare a numelui unei foste colege de cancelarie a autorului, care l-a disprețuit fățiș (căci în micul târg unde viețuiește Ion al nostru cam toate se știu). Ei bine, întinerind-o pe respectabila doamnă cu vreo patru decenii, Coca face din ea (probabil ca răzbunare) iubita alter-egoului său tânăr. Ea îi va dărui și un copil, căruia tatăl îi va lăsa „învățăturile” sale, adică (dacă înțelegem noi bine) romanul lui Coca!
Nu știu să fi citit vreodată ceva mai stupid decât acest text (de debut!) al bătrânului activist cultural dâmbovițean. Deși apar, în prezent, multe alcătuiri de acest soi, produse, nu o dată, de autori care, la vârsta lor, ar trebui să șoptească rugăciuni, iar nu să se apuce de comis păcate literare.
Norocul nostru că asemenea caraghioslâcuri au, de regulă, un tiraj egal cu numărul de persoane care locuiesc pe scara de bloc a autorului!