Medicul antic Galenus remarca faptul că „natura este cel mai bun doctor, pentru că ea vindecă trei sferturi din toate bolile...”. [1] A acționa potrivit naturii, însă, nu trebuie să se confunde cu imobilismul, remarcă Maurice Mességué. Este nevoie ca omul să vină în întâmpinarea lucrărilor ei [2], discernând orientarea fluxului ei originar și, am spune noi, activând, printr-o integrare în circuitul vieții liturgice, condiția ei de dar al lui Dumnezeu către om.
Maria Treben atrăgea atenția asupra necesității regăsirii drumului spre plantele medicinale, pe care Dumnezeu ni le dăruiește după bunătatea Lui, într-o vreme în care, îndepărtându-ne tot mai mult de modul de viață natural, suntem amenințați de boli grave din cauza unei atitudini greșite în fața vieții. [3] Dar nu numai în plantele medicinale și forța lor terapeutică își pune nădejdea de vindecare Maria Treben, ci mai ales în puterea Creatorului care ne poartă de grijă, ajutându-ne și mângâindu-ne prin iconomia Sa. [4]
„Domnul nesfârșit de bun”, spunea Sebastian Kneipp, „a prevăzut apariția tuturor acestor boli, al căror nume și intensitate sunt considerabile... Dumnezeu face să crească pe suprafața pământului plantele cele mai variate care îndulcesc suferințele și vindecă bolile... Creatorul nemărginit de înțelept a făcut să apară an de an fiecare dintre aceste plante, cu numele lor, în marea carte a naturii... mulțumiți Creatorului pentru toate aceste daruri, care deseori sunt cele mai minunate”. [5]
Alexander Reinhardt amintește despre o „știință străveche a plantelor medicinale”, în tradiția românească, și ne vorbește despre terapia simultană a sufletului și a trupului, din povețele maicii Sofronia; pentru aceasta, „orice boală pornește dintr-o problemă spirituală, iar procedeele de vindecare care nu se adresează decât trupului nu au, din acest motiv, decât puțini sorți de izbândă”. [6] Remediile terapeutice ce țin de alimentație și mișcare sunt, astfel, întregite prin terapia sufletească și a relației cu Dumnezeu în ambianța liturgică eclezială.
Jean Valnet remarcă, la rândul său, semnele unei schimbări de optică în ce privește modul de abordare a tratamentelor: „La lectura cotidienelor sau a publicațiilor lunare de toate felurile, franceze și străine, ne dăm seama că s-a produs o cotitură. Opinia publică se teme, din ce în ce mai mult, de tratamentele agresive, iluzorii, care deplasează problema, o camuflează, o complică uneori până la infinități. Medicii devin, în privința aceasta, din ce în ce mai conștienți, cu excepția câtorva sectari și a unui anumit număr de practicieni prea absorbiți de treburile lor pentru a-și asigura timpul necesar informării”. [7]
În același sens, observa Honorius Popescu, „experiența medicală din lumea întreagă arată că medicamentele naturale sunt mai ușor de procurat și adesea mai bine suportate de organismul uman, în raport cu medicamentele obținute prin sinteză chimică. Cele mai rezonabile prognoze medicale apreciază că medicamentul natural va câștiga tot mai mult teren, fără a se pune problema renunțării la medicamentul de sinteză, ale cărui servicii sunt incontestabile”. [8]
După K. Szemler, „oamenii de știință care studiază fiziologia și au ocazia de a compara felul cum asimilează și cum reacționează celulele noastre, fie în prezența medicamentelor chimice (sintetice), fie în prezența medicamentelor naturale (plante), rămân uimiți de ușurința cu care sunt complet și repede asimilate cele naturale, față de cele chimice. Putem spune că adevăratul leac este cel vegetal, planta, cu atât mai mult cu cât ea nu produce în organism nici o alterare”. [9] Aceasta cu respectarea condițiilor privitoare la timpul culegerii, la conservarea lor și la suferința vizată.
Ovidiu Bojor pune în atenție, de asemeni, un aspect referitor la „terapia naturală a populațiilor străvechi de pe teritoriul patriei noastre: conceptul terapiei integrale, înțelegând prin aceasta terapeutica psiho-somatică aplicată întregului organism și sufletului, nu numai organului afectat”. [10]
Viziunea creștină revelată propune o perspectivă iconică integrală asupra omului. Nici un aspect ce ține de „creația bună” a lui Dumnezeu nu este ignorat sau depreciat. Am putea spune, împreună cu părintele Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei, că vederea duhovnicească „iconizează lumea”, altfel spus privește toate lucrurile în lumina gândului, voii și iconomiei lui Dumnezeu cu privire la ele. Dacă în condiția de rai raportul omului cu natura avea conținutul unei cunoașteri participative prin contemplare, numire și împărtășire duhovnicească, o dată cu căderea omului pătrund în natură stricăciunea și moartea. Urmările „despărțirii” omului de Dumnezeu se prelungesc în întreaga fire și hrănirea intră sub auspiciile luptei pentru conservare și supraviețuire. Păcatul, însă, nu poate distruge chipul originar al făpturii și actelor sale. Mâncarea își păstrează dimensiunea „iconică” a chipului împărtășirii. Chiar dacă prin cădere condiția euharistică a materiei și trupului a fost afectată, prin Întruparea lui Hristos s-a redeschis posibilitatea prefacerii dumnezeiești, în taina Trupului lui Hristos. Împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos este plămada Vieții veșnice, în realitatea unirii creației cu Dumnezeu.
În concepția părintelui Ghelasie, sufletul și corpul, privite după modelul ființă-energii, într-o transpunere antropologică a învățăturii sintetizate de sfântul Grigorie Palama, sunt înțelese în cuprinderea „trupului”, care desemnează unitatea lor sub pecetea chipului dumnezeiesc. Trupul, astfel, are o „condiție iconică, euharistică”. Moartea indică tocmai afectarea trupului, a condiției euharistice a omului ce trăiește sub imperiul lumii căzute. Însă Hristos a înviat din morți și moartea poate fi depășită în chiar Trupul Lui.
Hrănirea este un mod de susținere a vieții. Împărtășirea dumnezeiască susține în om Viața veșnică, altfel spus rămânerea în om a lui Hristos, Dătătorul de Viață. Și prin această Taină centrală a Bisericii se revarsă în toate aspectele vieții umane un înțeles restaurat, un nou înțeles. Mădularele vieții umane sunt pătrunse de suflarea Duhului Sfânt. Întreaga viață a omului este regândită sub aspectul menirii de a aduce lumea ca dar spre sfințire înaintea lui Dumnezeu.
Tot ce există în creație se cere privit, arată părintele Ghelasie, în lumina iconomiei divine, ca având un sens duhovnicesc, care servește vieții. Viul creației este susținut de legătura cu Cuvântul lui Dumnezeu, și are în sine pecetea actului Său creator. De aceea, raportarea la elementele creației se cere integrată unei înțelegeri care să ia în considerare deopotrivă aspectele ce țin de chipul originar al lumii, restaurat în Hristos, cât și anomaliile schimbării de stare a creației, în urma căderii omului.
Dacă vechii hinduși, preocupați de aspectele energetice ale bolilor, observau că „fiecare boală are trei faze”, anume: clătinarea stării de echilibru și a armoniei organismului, urmată de manifestarea tulburărilor funcționale și, apoi, de apariția modificărilor organice și corporale [11], medicina isihastă, sintetizată de părintele Ghelasie, are în vedere nu doar afectarea corpului sub aspect mental-informațional, vital-energetic și funcțional-organic, ci integralitatea vieții create ce nu poate fi despărțită de chipul și lucrarea lui Dumnezeu. Ea caută atât restabilirea dialogului viu cu Dumnezeu, prin rugăciune și refacerea capacităților sufletului ce se face părtaș la Tainele dumnezeiești, cât și a conștiinței de sine alterată de psihopatologia „păcatului”, de fantomele și umbrele subconștientului și inconștientului „căderii”, precum și alinarea suferințelor trupului și refacerea capacității sale de comunicare cu viul de taină al sufletului și cel al întregii creații.
Observând că boala trupească își are originea în negativitatea stărilor sufletești și, în ultimă instanță, în păcatul înțeles ca „despărțire” de Dumnezeu, Părintele Porfirie sintetizează ordinea priorităților în aplicarea remediilor: „De ce luăm medicamente? Pentru că ne îmbolnăvim. Și de ce ne îmbolnăvim? Fiindcă păcătuim. Dacă însă Îl lăsăm pe Hristos Să se sălășluiască în întregul nostru suflet, atunci păcatul dispare, dispare și supărarea, dispare și boala și aruncăm toate medicamentele”. [12] Bineînțeles, adaugă el, „când ne îmbolnăvim, ca să nu greșim, trebuie să urmăm sfaturile medicinii și ale logicii. Mai presus de toate, însă, trebuie să urmăm voia lui Dumnezeu și să ne încredem în iubirea Sa”. [13]
Dumnezeu este Viața în sine și în condiția de rai, neexistând moartea, totul era „viu”, totul era modelat de dialogul între „icoane vii”. De aceea, pentru a înțelege dimensiunea iconică a alimentației, suntem invitați, în medicina isihastă, să dăm prioritate relației cu Viul dumnezeiesc și a celei cu viul de creație. Chipul originar al hranei este cel de comunicare și împărtășire de viață. Ruptura dintre suflet și trup se cere depășită prin recursul la o terapie ce valorizează prioritatea sufletului în raport cu trupul. Terapia isihastă caută „Restabilirea Ordinii adevărate, în care Sufletul este Vederea Spirituală stăpână și cea de Energii-Corp este Vedere de Energii datorită Sufletului, ca Prelungire în afară a Sufletului”. [14] Această restaurare a ordinii originare se dobândește prin recâștigarea conștiinței de suflet în chiar actul relaționării cu Dumnezeul cel viu, Care l-a creat pe om după chipul Său. Conștiința propriei identități este legată în mod esențial de acest lucru. Dacă menirea sufletului este să se împărtășească de Viața cea din Izvorul dumnezeiesc, cea a trupului, nu mai puțin, este să devină un locaș și mădular nemuritor al Vieții dumnezeiești.
În fapt, remarcă părintele Ghelasie, „Sufletul Păcătos aduce Boala peste Corp. Dar și Corpul apoi aduce peste Suflet Boală prin Refuzul Energiilor de a se Întoarce la Limbajul Arhetipal de Suflet, de unde Conflictul dintre Corp și Suflet generator de Boli. Este o influență și o potențare reciprocă. Majoritatea Bolilor de Corp afectează tot mai mult și partea Sufletească, până la drama Psihică. La fel și cele Sufletești se răsfrâng în Corp. Și așa se degradează în noi Vitalitatea Corpului și Integralitatea Sufletească”. [15]
Părintele Ghelasie vorbește despre necesara interpenetrare între „medicina laică”, care caută, în general, „doar remedii energetice”, și „medicina sacră a Sufletului”: „Ele nu se amestecă, dar se întrepătrund. Unii vor ca doar prin Suflet să se Vindece și Corpul. Alții doar prin Corp să se vindece și Sufletul. Medicina Isihastă Integrală le confirmă pe amândouă în conclucrare și potențare reciprocă. Trebuie o deschidere egală pe ambele planuri, atât ca Suflet, cât și ca Energii-Corp. Să ne revenim în fire și să Recunoaștem că noi suntem deodată și Suflet și Corp și fiecare are specificul său”. [16]
În chip originar, „dacă în Suflet este Transfer Spiritual direct, Dăruire de Conștiință și Iubire Totală”, în Corp, arată părintele, este „Transfer Energetic, de Dăruiri Energetice”. Ca urmare a căderii, însă, sunt afectate atât dialogul sufletesc, cât și schimbul energetic. „Prin Boli, în locul Dăruirii energetice s-a trecut la Furt și Acaparare energetică, de unde Ruperile energetice. Ca Stare de Rai, Schimbul-Dăruirea de Energii era ca Împărtășire-Mâncare Sacră, care s-a Desacralizat în Consum și Omorâre. Sub pretextul Necesității, se Distrug Energiile între ele și se Amplifică un Chimism Rezidual de elemente stricate și denaturate”. [17] Terapia isihastă înfățișată de părintele Ghelasie urmărește reîmprietenirea și restabilirea adevăratei ordini între suflet și trup.
„Tratamentul Mecanic de Medicamente” ce întâmpină efectele stării de boală nu rezolvă înseși cauzele acestei disfuncții din făptura creată. În rai era o altfel de funcționalitate organică, atrage atenția părintele Ghelasie. „Era un circuit energetic Viu ce menținea o funcționalitate Organică Uniformă și fără Reziduuri Celulare. Reînnoirea Celulară se făcea direct ca prefaceri interne Vii și depline. Mâncarea era astfel în Starea de Rai ca un Ritual Sacru, prin care se făceau Schimburi-Transferări de Energii Necontrare, în Comunicare și Comuniune Perfectă. Păcatul Căderii din Rai Strică acest Miracol Normal, dereglând funcțiile Organelor noastre”. [18] Are loc „Ruperea Viului energetic în Viu și neviu”. [19] Noi „ca Suflet omorîm pe Dumnezeu din Iubirea-Conștiința noastră și ca Trup Omorâm Energiile Vii și ne Hrănim cu Energii Moarte” [20], acestea din urmă producând tot mai multe reziduuri, care cer un consum de energie apreciabil în procesul biologic al transformării lor în energii vii și al eliminării toxinelor rezultate. [21] Este cazul, apreciază părintele Ghelasie, pentru a preveni și depăși boala, „să ne Revenim la Firea Normală, a Reîntoarcerii la Viul Dumnezeiesc ca Suflet și la Reîntoarcerea la Viul Energetic prin Sistarea Hranei Energetice Moarte”. [22] Valorizând „hrana vie”, alimentația isihastă are în vedere „Dezintoxicarea și Refacerea Circuitelor Energetice Normale, prin Restabilirea Legăturilor dintre Suflet și Corp, dintre Energiile Proprii și Energiile de Mediu”. [23] Tratamenul bolilor energetice presupune „Revenirea la o Mâncare cu Memorii Vii” și „Legătura cu Energiile Harice Divine care să dea Rememorarea Sacră a Energiilor Corpului”. [24]
În cartea „Experiența mea în alimentația cu crudități”, dr. Cristine Nolfi, care a învins cancerul mamar în urma unui regim strict de „hrană vie” [25], observa că prin utilizarea unei alimentații formată integral din crudități se detoxifiază sângele, fiind dizolvate și eliminate impuritățile, se elimină obișnuita senzație de foame, se pot efectua chiar munci fizice susținute. [26] Cercetătorul american Edward Howell a arătat, în 1940, că enzimele „sunt purtătorii vieții din orice organism viu, fiind deci și materia vie din alimentele noastre (asta atâta timp cât nu sunt distruse prin fierbere)”. [27]
Părintele Ghelasie subliniază importanța postului, care, „negând negația” căderii, reafirmă viața ca „hrănire” din taina sufletului și a lui Dumnezeu. Postul oprește dezechilibrul energetic și reechilibrează funcționalitatea trupului. Hrana înseamnă aici mai mult decât simpla alimentație, așa încât se poate vorbi despre un un post la nivel sufletesc și unul la nivel corporal – un post mental, de informații negative, un post vital, de sentimente rele, și un post fizic, prin diferite trepte de renunțare, cuprinzând – în sens descendent – postul total, „mâncarea doar de Alimente Naturale, nefierte, neprefăcute, mâncarea de alimente doar de Origine Vegetală, cu Lactate tot nefierte, dar puține și cu zile fără acestea, mâncarea cu alimente jumătate fierte și jumătate nefierte, apoi mâncarea și cu carne”. [28]
Pe lângă dezintoxicarea pe care o stimulează, postul „Redeșteaptă Nevoia Organică de Legătură cu Alte Energii Hrănitoare”, restabilind „Rețeaua de Comunicare Energetică Normală a Organelor cu Mediul Energetic”. [29] Postul sufletesc este rugăciunea ca „Oprire a Minții în Conștiința Iubirii de Dumnezeu”, pocăința sinceră a inimii ca primire a pogorîrii Sfântului Duh și „oprirea gândurilor în Cuvântul Sfânt”. [30] Spovedania aduce „Descărcarea Conștiinței de Toxinele Păcatelor”, iar participarea la slujbele religioase și împărtășirea Sfintelor Taine ale Bisericii, „Primirea de Energii Harice și Curățirea Directă” lucrate de Sfântul Duh în ființa noastră. [31]
În centrul preocupărilor legate de alimentație ale părintelui Ghelasie stă o viziune mistică și liturgică asupra existenței. Cum Mântuitorul Hristos este „Pâinea coborâtă din cer”, iar pâinea adusă la altar se preface la Sfânta Liturghie în Însuși Trupul Său, „chipul pâinii” capătă după iconomia dumnezeiască „memorialul” Cuvântului făcut trup, încărcătura de „arhetip al oricărei hrane”. În modelul alimentar pe care îl propune, pâinea pustnicească ocupă un loc central, tocmai prin prisma acestei ordini iconice, a cărei restaurare se prelungește la toate nivelele vieții create, și care are drept prioritare chipul Vieții și pe cel al Împărtășirii. Este vorba aici despre o trăsătură iconică, nu despre o investire de tip magic cu calitate de euharistie propriu-zisă, cum în mod eronat au interpretat unii comentatori. Tradiția creștină atestă o prețuire a creștinilor față de chipul pâinii, căci din pâine, după voia de Sus, se aduce darul spre liturghisirea euharistică.
Modelul „medicinii isihaste” avansat de părintele Ghelasie nu este unul exclusivist, reductiv, ci, dimpotrivă, elastic și integrativ, conform cu specificul personal, cu contextul inter-comunicării și cu anumite trepte de viețuire isihastă, atestate și în scrieri consacrate din Tradiția Bisericii. Astfel, părintele îndeamnă să se țină cont de particularitățile speciale ce țin de constituția psiho-fizică a fiecărui om, reținându-se din multitudinea rețetelor propuse ceea ce îi priește fiecăruia și urmându-se tratamentele medicale clasice atunci când este nevoie.
Sub aspectul concret al eficacității terapeutice, pâinea pustnicească și-a dovedit deja valențele în numeroase cazuri, ajutând la eliminarea toxinelor și reziduurilor, echilibrarea metabolismului și refacerea organismului în boli deosebit de grave, chiar în cazuri de cancer în stadii avansate. [32]
Evident, părintele Ghelasie privește toate lucrurile dintr-o perspectivă iconică asumată și, astfel, ele apar integrate coerent și unitar într-o viziune care Îl are în centru pe Hristos, Logosul Întrupat și Pâinea Vieții.
Medicina isihastă ca sacroterapie, deși întemeiată într-o viziune tradițional creștină asupra sănătății, se inspiră, de asemenea, din limbajul și constatările științei actuale, mediind vechiul prin nou și noul prin vechi, pentru a face să vibreze corzile unei intersubiectivități puternic ancorate în actualitate. Astfel, autorul ajunge să se refere la o triplă față a maladiei umane: maladia conștiinței, cea a memoriei și cea a limbajului.
Conștiința este purtătoarea informației esențiale, informație activată în mediul substanțial al Iubirii. Transcendența, care pecetluiește lumea, iconicitatea, cauzalitatea de ordin divin și cea de ordin sufletesc, natura originară, viața universală și menirea omului de a o apăra, iată câțiva din vectorii ce orientează viața omului în sensul conștiinței profunde.
Pe de altă parte, memoria traduce libertatea și adâncimea mișcării duhului din om, care, prin înclinația lui, se raportează la reperele originii. Caracterizând-o ca mișcare a duhului, autorul se referă la „amintirea” originii în cu totul alt sens decât ce este mișcarea ideii despre origine, care face parte din activitatea minții, posibil desprinsă de cea a duhului. Intuituiv, înțelegem că „amintirea” izvorăște din om, pe când ideea poate colporta cu sine sugestia unei invenții străine de natura omului. În ce privește calitatea reprezentării prin acest cuvânt, memoria e resimțită ca interioară, organică și caldă, pe când ideea pare mai degrabă un produs la rece și exterior omului. Astfel, părintele Ghelasie caracterizează manifestările maladive ale memoriei ca pe o anchiloză a sufletului prin „uitare și răceală”.
Bolile de limbaj rup sintaxa comunicării și comuniunii între suflet și corp, între corp și lume, între eu și celălalt, iar în interiorul corpului distrug ierarhia intrinsecă sistemului vital, fapt tradus în hipo- și hiperfuncții. Reține atenția ideea, extrem de actuală, că la orice nivel al ei o structură a existenței nu este o simplă organizare materială, ci un fapt de limbaj, cu semantică implicită. În interiorul științelor fizice, se vorbește chiar de o a treia treaptă a acestora, de fizică a sensului (meaning physics). Acest limbaj – indiferent de faptul că poate cunoaște grave dereglări – e menit să circule între macro- și microunitățile existenței, de la suflet și minte la corp, între exterior și interior, materie și spirit, Dumnezeu și creație, într-un circuit de comuniune și de sens ce subîntinde logosic viața universală.
Astăzi e în vogă ideea că informația dirijează din umbră structura materiei. Mintea umană, ca sediu al informației e ca o uriașă placă turnantă, alimentată de mișcarea ideilor, în această calitate fiind comparabilă cu un motor ce poate să impulsioneze, în plan văzut sau nevăzut „răspunsul” dat de creier și de materie în sens mai larg, conform unui program mental. Prin stările psihice determinăm în mod preponderent inconștient funcționarea corpului, apariția bolilor, răspunsurile vitale, limbajul organelor. Aceasta e una din temele majore de dezbatere astăzi.
Fiecare lucru trăit trece prin filtre mentale, prin condiționările culturale, înainte de a fi înregistrat ca real, ceea ce înseamnă în termeni simpli că realitatea nu poate fi resimțită la fel de către fiecare; prin urmare, ca ființe umane însetate de adevăr suntem constant angajați în descoperirea ei, posibil depășind propriile neputințe către nivele superioare ale conștienței. „Astăzi nu trebuie să mai vorbim în mod separat de un sistem nervos central, de un sistem endocrin, nici de un sistem imunitar, ci mai degrabă de o rețea unificată de vindecare constituind fațeta încarnată a conștienței superioare, care rezonează la nivelul lanțurilor energetice constitutive ființei noastre”, afirmă dr. Mc Clelland, un neuropsiholog convins de acțiunea spiritului în actul vindecării.
Viziunea multidimensională a ființei umane și înțelegerea modului în care spiritul poate acționa, spre exemplu, asupra secreției hormonale a glandei pineale, dar și asupra întregii chimii elaborate de creierul nostru, pot deveni baza multor terapii viitoare. Este, cel puțin, ceea ce oamenii de știință și neurobiologii sunt pe cale să admită cu privire la ceea ce ei numesc vindecători interni. Sunt unii savanți (Jean Charon) care n-au ezitat să atribuie particulei de materie însăși, într-o sferă indefinită a intimității ei, proprietatea viului. Pornind de aici, se poate înțelege eșecul pe care îl cunosc unele persoane foarte bolnave, aflate în bătălia pentru vindecare, și care manifestă o puternică autorespingere, manifestată prin dezgust față de corp, prin sentimentul de rușine, sau chiar prin frica profundă de boală, manifestată prin imaginație morbidă. Aceștia sunt numiți de Patrick Drouot factori de antivindecare. Imaginea mentală proiectată asupra fenomenului corporal, văzut în mod greșit ca o mașinărie oarbă, ce se strică, fără nimic rațional, viu și inteligibil în esența ei, apoi „demonizarea” fenomenului morții prin neînțelegerea lui, prin chiar lipsa de compasiune față de natura care suferă, și ea, înlăuntrul omului, acestea sunt atitudini care hrănesc boala. Asupra acestor aspecte atrage atenția, în mod fundamental, medicina isihastă.
În spiritul medicinii isihaste, corpul nu e conceput ca opusul spiritului, făcând, ca atare, parte din categoria obiectelor al căror destin e descompunerea materială după legi mecanice și indiferente. Dacă există o realitate înglobantă a corpului, aceasta e indicată a fi realitatea integrală a trupului – suflet și corp sub pecetea divină. Locul corpului este alături de suflet... „Nici știința nu mai exclude partea sufletească. Se aude tot mai mult de vindecări miraculoase, obținute pe cale sufletească”. [33] „Încercăm acum să înțelegem ce este «variabila» iubire și care este relația ei cu sistemul endocrin și cu imunitatea” (dr. Mc Clelland, Universitatea Harvard).
După părintele Ghelasie, activitatea de apărare a limfocitelor face parte din limbajul inteligent al naturii, expresie a co-reacțiunii vii. „Microbii sunt limbaje de viu negativizat”. [34] Cu deosebire trebuie arătat că medicina isihastă se revendică de la o viziune a valorificării globale a vieții, excluzând din teoria fundamentelor ideea de contrarietate, și totodată preconizând o practică menită să depășească dualismul inerent căderii. Astfel, chimioterapia, deși nu e respinsă dintre mijloacele de vindecare, e considerată, totuși, de autor, o metodă viciată de propria agresivitate anti-biotică și prin excesiva ei practicare. Se știe că antibioticul ucide forme de viață, or chiar prin legea conexiunii universale noi suntem în legătură și cu acest viu care ne vatămă organismul și care, conform gândirii isihaste atotacoperitoare prin iubire, se cere îndepărtat prin mijloace nonviolente. De altfel, terapia neagresivă (a se vedea, de exemplu, medicamentele pro-biotice) este din ce în ce mai practicată astăzi, încercându-se, totodată, obținerea unui remediu la riscul rezistenței la antibiotice. Un fapt de maximă importanță este următorul: fie că vorbim de terapii naturale sau de alte metode de vindecare, omul trebuie să fie pe deplin conștient de scopul lor spiritual. O practică în gol de intenționalitate nu își atinge menirea.
Konrad Lorenz, în lucrarea sa „L’agression – une histoire naturelle du mal” [35], aduce argumente în plus la o ipoteză formulată de antropologia clasică, și care și-a găsit susținere în etologia contemporană (D. Morris). Se afirmă că alimentația omului preistoric a fost, inițial, vegetariană, și că acest mod de alimentație determina caracterul pozitiv-adaptativ al agresivității primare, care nu era una de tip distructiv. Conviețuirea pașnică între făpturi și între specii era încă posibilă, chiar în condițiile concurenței pentru hrană. Când din culegător vegetarian omul a devenit un vânător carnivor, o cotitură decisivă s-a produs în istoria omului.

Note:
[1] Maurice Mességué, „Băi de plante. Sănătate și vindecare”, ed. Venus, București, 1997, p. 9.
[2] Ibid.
[3] Maria Treben, „Sănătate din farmacia Domnului”, Hunga Print, Budapesta, 1994, p. 3.
[4] Ibid., p. 4.
[5] Sebastian Kneipp, „Remedii de medicină naturală”, Casa de editură Craiova, 1995, pp. 259-260.
[6] Alexander Reinhardt, „Povețele maicii Sofronia”, Ed. L.V.B., 1997, p. 15.
[7] Jean Valnet, „Tratamentul bolilor prin legume, fructe și cereale”, ed. Garamond, București, f. a., p. 16.
[8] Honorius Popescu, „Resurse medicinale în flora României”, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p. 8.
[9] K. Szemler, „Leacurile strămoșilor. Izvoare ale sănătății și vindecării bolilor”, ed. Edinter, 1995, pp. 12-13.
[10] Ovidiu Bojor, „Farmacia Casei. Terapia Naturală”, ed. Ulpia Traiana, 1995, p. 6. În opinia autorului, „în special în afecțiunile cronice, ar trebui început orice tratament cu mijloacele pe care natura ni le pune la dispoziție și nu invers, adică să se recurgă la tratamente naturale după ce toate remediile clasice au fost epuizate” (Ibid., pp. 6-7).
[11] Dr. Andor Oláh, „Farmacia naturii”, ed. Mentor, 1996, p. 105.
[12] Konstantinos Yannitsiotis, „Lângă părintele Porfirie”, ed. Bunavestire, Bacău, 1999, p. 144.
[13] Ibid., p. 145.
[14] Ieromonah Ghelasie, „Medicina Isihastă”, ed. Platytera, București, 2009, p. 46.
[15] Ibid., pp. 42-43.
[16] Ibid., p. 43.
[17] Ibid., p. 47.
[18] Ibid., p. 49.
[19] Ibid., p. 50.
[20] Ibid.
[21] „Majoritatea covârșitoare a alimentelor pe care le consumăm este preparată (gătită). Noi prăjim, fierbem, înăbușim, coacem aproape tot ceea ce mâncăm. Pentru că mâncarea a fost schimbată față de starea ei naturală, iar noi nu suntem adaptați biologic să ingerăm o cantitate așa de însemnată din mâncarea transformată, reziduurile unei digestii și asimilări incomplete formează o mare cantitate de deșeuri în corpul nostru. Aceste deșeuri sunt toxice. Dacă în dieta cuiva predomină aceste mâncăruri concentrate (numesc «mâncăruri concentrate» toate alimentele gătite), corpul, într-un mod regulat, este încărcat cu toxine” (Daniel Menrath, „Dieta vieții. Miracolul vindecării prin hrană”, ed. Esotera & ed. Mondocart Pres, București, 1998, p. 17). Același autor amintește următorul principiu, subliniat și de părintele Ghelasie: „combinațiile alimentare incorecte sunt motivele esențiale ale tulburărilor intestinale, care provoacă, mai departe, o multitudine de boli” (Ibid., p. 26).
[22] Ieromonah Ghelasie, „Medicina Isihastă”, p. 50.
[23] Ibid., p. 203.
[24] Ibid., p. 221.
[25] În urma introducerii fierturilor în alimentație în proporție de 40%, cancerul a reapărut, fiind învins după ce a început din nou un regim strict de crudități (vezi Ernst Günter, „Hrana Vie. O speranță pentru fiecare”, ed. Venus & ed. Știința, București & Chișinău, 1995, p. 16).
[26] Ibid., p. 17.
[27] Journal of the American Association for Medical Physical Research, 15 Aprilie 1940, apud Ernst Günter, „Hrana Vie. O speranță pentru fiecare”, p. 18.
[28] Ieromonah Ghelasie, „Medicina Isihastă”, p. 204.
[29] Ibid., pp. 204-205.
[30] Ibid., pp. 206-207.
[31] Ibid., p. 206.
[32] „Pâinea neagră sau integrală este, într-adevăr, mai sănătoasă decât pâinea albă, dar nu poate fi socotită o hrană totală pentru că, prin coacere, se pierd enzimele; ea face parte din categoria mâncărurilor gătite. Suferinzii de reumatism și artrite ar trebui să o evite cu totul, ca și oamenii corpolenți. În antichitate, de pildă, iudeii fabricau singuri pâinea integrală sănătoasă, întinzând aluatul și uscându-l la soare (ceea ce părintele Ghelasie, în cadrul tradiției monahale creștine, numește „pâine pustnicească”, n. n.). De ce n-ar găsi și brutarii noștri o idee similară de obținere a pâinii? Dar vor trebui să găsească o soluție atunci când va fi solicitată de consumatori” (Ernst Günter, „Hrana Vie. O speranță pentru fiecare”, pp. 66-67).
[33] „Medicina Isihastă”, p. 43.
[34] Ibid.
[35] Flammarion, Paris, 1969.


Florin Caragiu, Liviu Bogdan Vlad


(Postfață la volumul „Taina Hranei. Rețetele Medicinii Isihaste”, ed. Platytera, 2011, pp. 257-268)