Adrian Costea este un mare artist. Cât de mare, nu sunt calificat s-o afirm, pentru că nu sunt decât un consumator de artă, un privitor mai bine zis. Pot să am intuiții, trăiri intense în fața unei creații plastice, chiar unele previziuni corecte, însă o părere a mea nu are, în spațiul public, valoarea unui calificativ. Mi-am confruntat însă intuițiile cu aprecierile unor oameni specializați în domeniu (voi exemplifica la momentul oportun, lăsând acestora privilegiul de a se exprima) și, cel puțin la acest nivel de investigare primară a „cazului”, pot susține oricând afirmația din prima frază.

Ca scriitor și jurnalist, am însă autoritatea de a-l prezenta pe Adrian Costea ca pe un personaj uluitor, care frizează irealitatea și ficțiunea. După vreo două luni de circumspectă tatonare (contaminat, evident, de bombardamentul mediatic care-l demonizase aproape unanim, ani în șir), la insistența unei cunoștințe comune, Adrian Boeriu, l-am vizitat... M-am trezit, total nepregătit, în fața unui personaj incomensurabil, a unui extraterestru. Diversitatea, densitatea, intensitatea și adâncimea discuțiilor, a confesiunii sale, mai exact, m-a obligat la un efort profesional extrem de solicitant, căci trebuia să fac o sinteză, o polarizare și o adecvare la exigențele domeniului pe care-l gestionez la SÃPTÃMÂNA FINANCIARÃ („Cultura de piață” se numește rubrica). Trebuia să închid un elefant într-o cutie de chibrituri, fără să stric cutia și fără să distrug elefantul. Nu știu dacă am reușit, unii zic că da...

În ziua termenului de predare a textului, mi-a trimis, prin mail, un mesaj lung, îngrijorat, firesc în contextul experiențelor sale precedente cu presa... O rugăminte voalată și demnă, de fapt, căreia nu mai aveam timp să-i răspund, dar care forța o ușă descuiată...
Transcriu o parte din această scrisoare, pentru că o consider relevantă în definirea personalității unui artist uluitor, apărut din senin în calea mea. Personaliatate pe care mi-am propus să o semnalez, atâta cât pot și mă pricep, în termenii ei fundamentali, diferiți de tot ce s-a știut până acum despre Adrian Costea...


„Am făcut în așa fel încât discuțiile care au avut loc între noi să vă satisfacă, în măsura posibilului, întreaga curiozitate în ceea ce mă privește și în ceea ce privește viața și activitatea mea profesională din acești ultimi 40 de ani. Întreg discursul s-a derulat în mod haotic, ceea ce nu înseamnă că n-a fost interesant, surprinzător, suculent sau chiar picant.

Pe scurt, ne-am destrăbălat, povestind zeci și zeci de povești adevărate, care s-au încrucișat necontenit și ne-au dus de fiecare dată mai departe, dar și în altă parte. Este, fără doar și poate, interesant sau chiar mai mult de atât. Pe ici, pe colo, s-au întrezărit fie lucruri grave, fie consecințe greu de cuantificat. Ne-am jucat cu focul printre săbii. Întotdeauna necunoscutul, și mai ales nebănuitul, creează pofte necunoscute.

Este evident, în consecință, că o istorie profesională, familiară și chiar intimă, de dimensiunea celei pe care eu am trăit-o și o trăiesc, nu poate fi sintetizată de nimeni, niciodată, și pentru niciun motiv, oricare ar fi el. Până și timpul poate fi comprimat, dar are și el limitele lui, drept pentru care suntem obligați, cu toții, să acordăm timp - timpului. Deci, orice tentativă de a sugruma sintetic Biblia, în spațiul unei hârtii A4, nu poate fi decât condamnată unui eșec, mai mult sau mai puțin violent.

Þinând cont de toate acestea, cred că articolul pe care doriți să-l realizați, nu poate, strategic, decât să fie foarte bine limitat, pozitiv, și foarte bine direcționat. Ar trebui ca întreaga lui greutate să cadă pe faptul că Miron Manega a descoperit un univers artistic efervescent, în general, și un univers sculptural, în special, la un om de la care nu te-ai fi așteptat niciodată să fie preocupat și/sau capabil și de așa ceva. Vreau, de fapt, să spun că accentul ar trebui să cadă în proporție de 90% pe sculptură...”.

În aceeași zi, ca un bonus la alambicatele și fulgurantele noastre discuții nocturne de pe terasa atelierului său din București, Adrian Costea mi-a trimis, tot sub forma unui text scris, și o tulburătoare explicație a deciziilor majore, dar și a erorilor aproape fatale care i-au transformat viața într-un dezastru mai spectaculos decât funicularul sfărâmat al lui Zorba Grecul...

„Adolescent fiind, arta și numai arta mă pasiona și mă interesa. Dar viața a vrut ca în căutările mele de izvoare de inspirație să dau foarte repede, nu peste izvoare sau râuri și nici măcar fluvii, ci cascade. Așa am început să cad din Niagara în Niagara. Milița Petrașcu, Marcel Iancu și Leo Castelli au deversat asupra mea milioane de tone de sfaturi, indicații, avertismente, amenințări, exemple și suveniruri interminabile despre o pleiadă de monștri sacri, despre care eu ar fi trebuit să știu tot, să învăț tot și să aplic tot.

Așa au început să se țeasă interminabile pânze de păianjen, în care erau agățate numai și numai nume grele și determinante pentru istoria artei, din prima parte a secolului XX.

Din ploaia de stele pe care n-am cerut-o, pot enumera rapid câteva din numele unor personaje, a căror viață eram obligat, se pare, s-o cunosc pe dinafară, s-o înțeleg și s-o aplic. Câteva din gloanțele respective erau Kandinsky, Alexei Von Jawlensky, Henri Matisse, Antoine Bourdelle, Constantin Brâncuși, la care adăugau Marcel Iancu și toată nebunia dadaistă din 1914, la Cabaret Voltaire, la Zurich, și presiunea continua cu Apollinaire, Delaunay, Mattis Teutsch, M.H. Maxy, Tristan Tzara, Arthur Segal, Victor Brauner, Paul Klee, Jean Arp, Picabia, Breton, Picasso, Max Ernst, Man Ray și Giacometti.

Cum poate să-și imagineze cineva că, la 20 de ani abia împliniți, eram capabil să înregistrez toate aceste nume și zecile, și sutele de istorii care se țeseau și legau aceste personaje între ele? Fiecare avea istoria lui individuală, complexă și chiar complicată. Cum să pot să înțeleg eu ansamblul gândirii și activității tuturor acestor artiști? Cantitatea de informații era și diversă, și uriașă, drept pentru care uitam, greșeam sau amândouă.

Pedeapsa nu întârzia să apară: Milița urla, Marcel Iancu se supăra, Leo Casteli mă umilea. Era mult prea mult pentru capacitatea mea de absorbție și nu mi se dădea răgaz nici să stochez, nici să diger. Pe deasupra erau și istorii picante care mă fascinau și cu care nu știam ce să fac sau cum să mă comport în raport cu ele. Una dintre aceste istorii picante era relația lui Marcel Iancu și a Miliței Petrașcu cu Lenin, viitorul stăpân al URSS-ului. Toți trei se întâlneau la Cabaret Voltaire din Zurich și, luând masa împreună, fie dezbăteau despre revoluția artistică, fie despre revoluția pe care Lenin o pregătea, fie discuția aluneca în teritorii mai mult sau mai puțin intime între Milița și Lenin.

Cum puteam eu să înțeleg și să gestionez o asemenea imensitate și diversitate copleșitoare de informații? Unde mă situam eu, ca artist adolescent, în acest potop de personalități, inițiative, realizări și revolte? Încercam să înot, dar înghițeam apă cu găleata. De aceea, la un moment dat, sufocat, m-am revoltat și am explodat. Mi-am îndreptat privirea mai degrabă spre stilul de viață și performanțele lui Roy Chon.

Așa s-a rupt firul cu arta și m-am îndreptat, încetul cu încetul, spre doi poli esențiali: cel al puterii politice și cel al banului. Așa am ajuns, în 1999, să conduc un grup de societăți de comerț și negoț internațional de petrol și hidrocarburi, pentru o cifră de afaceri totală de două miliarde de dolari. Așa am adus în portul Constanța două milioane de tone de motorină și benzină.

Tot așa m-am găsit la originea concepției și finanțării a cinci campanii electorale prezidențiale, plus cea personală din toamna lui 2000, ca să nu mai pomenesc de crearea și finanțarea APR-ului, de la Paris, pentru a sparge și dezintegra PSD-ul, pe care nu apucasem să-l transform așa cum plănuisem. Și toate acestea fără să împrumut vreo sumă de bani, fără să am datorii și fără să mă asociez cu cineva în vreo afacere.

Și totuși, astăzi mă întorc la sculptură”.