Ideea de a folosi sintagma omisiunea elocventă cu privire la modalitatea stilistică de construire a haiku-ului mi-a venit amintindu-mi titlul unei cărți pe care o citisem demult. Rătăcită prin bibliotecă, am găsit-o de curînd. Autoarea, Vera Călin, eseist si istoric literar, doctor în științe filologice, profesor universitar la catedra de literatura universală și comparată a Universității din București, a publicat volumul intitulat chiar Omisiunea elocventă, cu subtitlul Preliminarii la o retorică a elipsei, la Editura Enciclopedică Română, București, 1973.

Ceea ce i-a stîrnit interesul pentru a aborda un asemenea subiect a fost evoluția unei părți a literaturii occidentale, în special a prozei și dramaturgiei, spre un stil pe care-l numește eliptic, întrebîndu-se dacă a recurge la el este doar o frondă și o încercare de subminare a codului retoric anterior sau este deja o întemeiere a unui nou cod retoric.

Observațiile pe care le face asupra stilului eliptic, chiar dacă, în analizele pe care le face, nu amintește în niciun fel de haiku (pe care e posibil să nu-l fi cunoscut), convin însă de minune și acestei poezii ascetice. O serie de caracterstici ale acestui stil dau la iveală faptul că alegerea lui este o opțiune deliberată care scontează pe anumite efecte.

Preferințele pentru cele două stiluri diferite de scriere sînt puse în opoziție. Autorii care preferă stilul augmentativ, retorica amplificării, excesul decorativist și, consecutiv, efectele emfatice obținute astfel sînt numiți putter-inners, cei care încarcă textul cu figuri de stil pozitive. Autorii care preferă stilul reductiv, expresia eliptică, suprimarea expresivă, figurile reticenței, diminuarea și atenuarea, asceza stilistică sînt numiți leaver-outers, cei care elimină, lasă pe dinafară (sau, altfel vorbind, folosesc figurile reductive).

Vorbind de figurile reductive, autoarea amintește pe cele enumerate de retoricile clasice: litota, elipsa, entimemul, reticența, suspensia, tăcerea. Înteresul ei se îndreaptă însă mai curînd către stilul caracteristic al operelor care reprezintă un protest antiretoric (în sens clasic) și promovează o retorică negativă. Conform evoluției firești a lucrurilor orice asemenea protest nu este decît un ocol către afirmarea unei alte retorici. Iar stilul eliptic se mărturisește astfel și în consecințele sale psihologic-existențiale: fiind alb și neutru, devine neemoțional, reticent, flegmatic.

O observație, derivată din concizia stilului eliptic este aceea că el folosește un limbaj oblic, „care implică un sens neproferat, sensul conotativ” și dezvăluie mai curînd ascunzînd. Este motivul pentru care, pentru a surprinde feluritele conotații, coeficientul de participare al cititorului este mult mai ridicat.

Plecînd de la un citat din Veselovski: „Meritul stilului constă în a adăposti maximum de gîndire într-un mimin de cuvinte”, autoarea constată că „stilul eliptic [...] oferă condițiile optime pentru comunicarea unei gîndiri profunde și marcate de tensiune”, pretinzînd, pentru descoperirea conotațiilor și citirea printre rînduri, o colaborare mult mai intens afectivă din partea cititorului. „Datorită subtextului obligatoriu și a conotațiilor multiple, cantitatea de informație transmisă prin vorbirea reticentă poate fi mai mare și mai nuanțată decît aceea comunicată într-o exprimare completă.” La urma urmei, sobrietatea absolută, refuzul emfazei este elevație extremă și concizia e condiția stilistică a sublimului: „... una dintre principalele frumuseți ale unui discurs este... să dea spiritului prilejul de a elabora o gîndire mai cuprinzătoare decît este expresia” (Logica de la Port-Royal)

Profunzimea expresiei eliptice rezultă din trăsăturile specifice figurilor de suprimare: ambiguitatea și indeterminarea. Tăcerea, ca extremă a figurilor reductive, poate fi goală sau redundantă, țipătoare și ostentativă, încăpățînată sau plină de înțeles, indiciu al interiorizării, absorbție a unor fapte exterioare în zonele intime ale subiectivității, conștiință a inadecvării dintre vorbire și nevoile spirituale, înlesnire a contactului direct cu esențele. „Tăcerile cu valoare stilistică, tăcerile din punct de vedere literar expresive sînt totdeauna pline de înțeles, chiar dacă înțelesul se lasă greu tradus. Dificultatea descifrării – stimulatoare pentru receptor – poate fi însoțită de oarecare seducție. Sensul tăcerii literare fiind conotativ, el se impune - cu mai multă sau mai puțină claritate – numai în context, prin referire la situație.”

Ca o firească încheiere, cu privire la stilul eliptic puteam afirma odată cu autoarea: „spunînd mai puțin, poți să spui mai mult”.

(va urma partea aplicată la haiku)