O discuție cu scriitorul Ioan Dan, pe cât de originală, pe atât de necesară

Niciodată nu am auzit ca doi scriitori să decidă a-și da publicității o discuție liberă pe teme religioase care, cu reprizele și pauzele de rigoare, a durat zile în șir, petrecându-se cu niște ani în urmă (la Chicago și la Los Angeles, Downey, California, între anii 1986-2002), în fața unui reportofon plasat între ei, un dialog care, de câteva ori, a continuat și prin telefon sau prin alte mijloace. Când li se termina caseta, înainte de a se despărți, fiecare din cei doi își nota întrebările ce urmau să fie adresate celuilalt pentru data următoare, pentru ca el să aibă timp să se pregătească cu noi răspunsuri. Încet, încet, ascultând materialul și transcriindu-l de pe bandă pe hârtie, am realizat că paginile au crescut și că deja s-ar putea da la tipar o broșură rezultată din acumularea acestui material mai puțin obișnuit, ulterior cizelat și adăugit de fiecare din cei doi interlocutori cu diverse amănunte. (Textele cu caractere mai mici au fost adăugate mult mai recent, după anul 2003.) După decesul prolificului prozator Ioan Dan, în octomrie 2003, decisesem să renunț la publicarea acestui dialog tematic neterminat. Arătându-l însă, mai recent, unui prieten pasionat de religie, acesta a spus că i s-a părut o discuție prea interesantă, sinceră și realistă, pentru a fi ignorată și lăsată să mucegăiască prin sertare și el m-a încurajat să o "literaturizez" și să-i dau drumul la lumina tiparului. În final, l-am ascultat, deoarece, în fond, a fost un experiment deosebit și, revăzându-l, aș avea curajul să spun că este și destul de informativ, prin franchețea și curajul afirmațiilor făcute de fiecare în parte, cu atât mai mult cu cât unul din cei doi era baptist iar celălalt ortodox, nici unul nefiind specialist în probleme teologice. Toate discuțiile au părut atât de naturale, de sincere și chiar captivante, deși uneori contradictorii sau poate chiar cu opinii greșite, încât dacă o terță persoană ar fi asistat la originalul dialog ar fi fost martorul unor stranii, interesante și oarecum controversate lecții de religie care, deși aparent simpliste (naive în nici un caz nu au fost), pe unii i-ar informa cât de cât, iar pe alții i-ar scandaliza și ne-ar da pe mâna inchiziției dacă aceasta ar mai exista... Înfruntăm, desigur, și acest risc. Dar, într-un fel, pare normal să fie așa.
În orice oraș din țară unde vedeți librării sau tarabe cu cărți, este aproape imposibil să nu găsiți cel puțin o carte scrisă de prozatorul Ioan Dan, foarte căutat de amatorii de romane istorice sau de cărți satirice. A fost un mare maestru în această categorie de proză, unii comparându-l cu Sadoveanu, dar lista cărților scrise de el este destul de lungă. Ioan Dan (n. 30 iunie 1922, la Deva - † 31 octombrie 2003, la Los Angeles) a debutat în literatură în 1938 cu romanul Regele sportivilor, continuat cu volumul al doilea, în 1940. În 1941 publică romanul Detectivul, apoi urmează debutul de maturitate cu cărți de succes la public, cum ar fi: Locatarii din Strada Fecioarei, București, 1970; Curierul secret, Editura Eminescu, București, 1974; Cavalerii, Editura Eminescu, București, 1975; Taina cavalerilor, Editura Eminescu, București, 1976; Cavalerii ordinului Basarab, București, 1977; ed. 2, I-II, München, 1985-1987; propus pentru ecranizare și reeditat în ediția a V-a de Editura Lucman, București, 2004. Tradus în limba rusă și apărut la Moscova în 1978; Stăpânii golfului, editura Eminescu, București, 1981; Cavalerii râsului (în colaborare), Editura Ion Dumitru, München, 1988; Milionarii (schițe și povestiri), Editura Publistar, București, 2000; Jurnal de exil, Editura Publistar, București, 2000 și altele. După cum vedem, un scriitor prolific și iubit de mulți cititori pentru romanele sale de capă și spadă ori pentru umorul lui spumos.
Deși eram cu 14 ani mai mic decât Ioan Dan, între noi doi s-a născut o prietenie frumoasă, după ce ne-am cunoscut la Chicago, unde amândoi veneam ca doi fugari, trădători ai comunismului, de fapt, ca refugiați politici din România și unde ne-am împrietenit. Ne întâlneam aproape în fiecare zi, motiv pentru care prozatorul a pomenit de mine și mi-a dedicat pagini întregi în Jurnalul său de exil , apoi mi-a făcut o frumoasă cronică a romanului meu Dincolo de curcubeu, pe care a publicat-o în vreo trei reviste americane. Pe lângă aceste favoruri, prozatorul ardelean mi-a citit multe din ambele duzini de cărți publicate de mine. Tot dumnealui a venit cu ideea să înregistrăm discuțiile noastre religioase și să le retranscriem pentru o eventuală publicare a lor. Data de 31 octombrie 2003, când, în urma unei suferințe ascunse, marele Ioan Dan ne-a părăsit, a fost o zi deosebit de tristă pentru mine și de aceea însemnările de față îi sunt dedicate memoriei acestui prieten care a fost nu numai un scriitor de excepție, ci un om extraordinar, o ființă prietenoasă și blândă, cu mare dragoste față de Dumnezeu pe care Îl căuta cu toată dragostea și supușenia. Atunci a plecat să-L întâlnească.
Prin aceste pagini, amândoi am căutat a apropia cerul de pământ, pentru a înțelege mai bine dumnezeirea și pentru a ne înțelege mai bine și pe noi înșine. Dacă am greșit cu ceva sau dacă am exagerat cu părerile noastre de entități trecătoare, îi cerem lui Dumnezeu, dar și cititorilor noștri, să ne ierte.

Cristian Petru Bălan


Un dialog care ar putea continua la infinit...

Ioan Dan: Așadar, ești de acord să abordăm amândoi o discuție mai amplă pe teme religioase, după cum am convenit și după ce am constatat că te interesează la fel ca și pe mine aceste probleme.

Cristian Petru Bălan: Absolut de acord și mă bucur că am cu cine vorbi și aborda asemenea subiecte care, oricum, sunt deosebit de delicate, impunându-ne să ne ferim a cădea în diverse capcane greu evitabile, care te miri de unde pot apărea, mai ales că nici tu, nici eu nu suntem niște teologi și am putea greși chiar atunci când avem impresia că spunem adevărul și că am avea dreptate. Ne putem de multe ori înșela.

ID: Este adevărat. Tocmai de aceea, înainte de a începe discuția noastră, ai văzut că eu m-am rugat cu voce tare și am cerut binecuvântarea Duhului Sfânt să ne dea înțelepciune și să ne călăuzească într-o discuție utilă nu numai pentru noi, ci pentru oricine va auzi sau citi, din întâmplare, interpretările noastre care oricând pot să facă niște cotituri opuse una alteia, mai ales că eu am niște convingeri baptiste, deci neoprotestante, pe când tu vii dintr-o lume religioasă bazată pe un puternic fundal ortodox. Deși amândouă cultele sunt creștine, s-ar putea să întâlnim momente când nu suntem de acord unul cu altul și de aceea propun să ne abținem a ne blama reciproc opiniile religioase și să folosim civilizat un limbaj care să nu fie zgârcit în eufemisme, brodând deci o discuție cu tonuri mai edulcorate și punând accentul pe ceea ce ne unește, nu pe ceea ce ne separă. Altminteri, deși avem impresia că suntem numai noi doi, de față ar putea să apară... trei - ivindu-se și un... oaspete nepoftit - mă refer, firește, la duhul rău care de abia așteaptă să ne dezbine...

CPB: Eu te asigur că, și așa, el deja este prezent aici, chiar dacă se ține acum ceva mai departe de noi, datorită faptului că ai invocat protecția Duhului Sfânt. În plus, suntem înconjurați și de îngerii protectori de lângă noi, care pot fi mulți, chiar dacă nu-i vedem. Cu alte cuvinte, vreau să spun că nu suntem doar noi doi singuri, în aceste momente. Te asigur că avem și martori nevăzuți care ne protejează.

ID: Da, și eu sunt sigur de asta. Însă dacă vreun ateu ne-ar auzi acum că vorbim serios despre diavoli, despre îngeri nevăzuți, despre Duhul Sfânt și Dumnezeu, sunt la fel de sigur că dumnealor ne-ar privi de sus, așa... cu o mândră superioritate, de savanți atoateștiutori, cu neîngăduită milă și cu o grimasă disprețuitoare, spunând cu nestăpânită răutate: Pfui! Ia uită-te la ăștia, cât de naivi și înapoiați sunt, ca niște babe analfabete din secolul al paișpcelea! Cum pot unii intelectuali să admită, în veacul super-electronicii și al cuceririlor cosmice, o asemenea porcărie și să creadă în draci și îngeri, în ceea ce nu există și nu se vede? Din cre(ș)tini, cu "ș" între paranteze, nu ne mai scot. Așa ar spune...

CPB: Desigur, eu îi cunosc bine. Mai mult ca sigur că exact așa ar spune. De aceea, pe acești prieteni atei care nu pot suporta incapacitatea noastră intelectuală de a se elibera de "gărgăunii mistici" din creierii noștri, îi rugăm frumos să se oprească aici cu lecturarea dialogului de față și le recomandăm să-și calmeze nervii ascultând o manea sau să traverseze Niagara pe un cablu, fiindcă și acum este valabil anunțul făcut de un miliardar american, că îi așteaptă la capătul celălat cu un cec de 3 milioane de dolari dacă o pot face... Ura față de religie este încă o consecință a celor cinci decenii de comunism care a poluat enorm sufletul multor români. De aceea ei nu au nici o vină. Nu le vine ușor să gândească la fel ca noi! Și ce-i cu asta? Firește că exact ca ei gândesc toți ateii români și toți ateii din lume, inclusiv liber-cugetătorii care, de fapt, tot atei sunt. Nu-i nici o noutate în satisfacția lor tipică de a-i judeca pe creștini, pe care îi numesc cu scârbă - și uneori cu drăcească ură - că sunt o turmă de vite oarbe rătăcite, de oi mergând spre prăpastie... Numai ei se consideră a fi oameni integri, zdraveni la minte, cu adevărat culți și cu judecată limpede... Noi, creștinii, cum să le răspundem? Părerea mea este că, față de atitudinea lor arogantă, trebuie să fim demni. O să le respectăm fără patimă libertatea lor de opinie și, de fiecare dată, la insultele lor, ne vom impune să rămânem calmi, blânzi și neprovocatori, să-i iertăm cum ne iertăm prietenii și frații și să ne rugăm neîncetat pentru schimbarea lor. Așa am dovedi că suntem adevărați creștini. Mulți atei sunt, desigur, foarte inteligenți, numai că gândirea și logica lor se blochează undeva pe la jumătate sau puțin mai încolo. Ei, în convingerile și justificările lor rigide, aduc argumente exclusiv materialiste, întru totul măsurabile, cântăribile, demonstrate neapărat prin laboratoare, venind cu probe vizibile, palpabile, care ar fi bazate, vezi Doamne, pe știință, însă dacă și-ar aprofunda studiile cu dovezi din sfera spiritualului real, al geneticii și a fizicii cuantice de ultima oră ori din uluitoarea lume a fractaliilor, ar descoperi că ateismul lor se înfundă de fiecare dată în niște ziduri urâte și insurmontabile. Dar, indiferent de opiniile lor, există o minte și o voință supremă în afara lumii noastre. Există un hiperspațiu, un spațiu spiritual infinit, dincolo de înțelegerea noastră, dincolo de lumea atomului, plin de funcționalitate, care precede informația genetică. În noțiunea de infinit, materia - particulă-undă - cum a numit-o Erwin Schrodinger, părintele mecanicii cuantice, devine reversibilă și are ca matrice spiritul viu și dinamic, cu o capacitate de gândire infinită. Schrodinger a apreciat că numărul total al minților din Univers este 1 și că, implicit, conștiința este o singularitate divizată în toate ființele, o unicitate în spirit. Ea este unda portantă a compasiunii creștine. Cât despre acea lume invizibilă, contestată de atei, te asigur că ei o vor percepe limpede și o vor cunoaște în ultimele lor clipe ale vieții. Atunci toți ateii, fără excepție, vor vedea cu claritate îngerii, diavoli și spiritele supreme în care nu credeau și cu toții se vor mira cât de proști și naivi au fost toată viața, dar va fi prea târziu, căci nu vor mai putea vorbi sau vor bâjbâi vorbe de neînțeles despre ceea ce văd. Din fericire, există și foști atei care susținuseră cândva cu vehemență că erau cu adevărat "convinși" de inexistența lumii spirituale, dar care, cercetând mai mult, au descoperit în final marele Adevăr și au devenit ulterior buni creștini. Există numeroase asemenea cazuri.

ID: Cunosc și eu câteva. Cristiane, cum propui să continuăm noi subiectul acesta: pe teme, pe capitole biblice, pe verste din Vechiul și Noul Testament, pe problema cultelor? Să începem cu Pentateuhul lui Moise, cu Facerea?

CPB: Cum vrei tu... Dar eu ziceam să nu avem neapărat o ordine tematică academică, de seminar, adică opinez să discutăm diverse teme, pe sărite, cum ne vin ele în minte, că nu facem aici ore biblice de școală duminicală, ci o conversație liberă ca la gura sobei. E bine? Dar, fiindcă ai adus vorba, din capul locului, de Biblie, hai să lămurim puțin problema cu capitolul Geneza din cartea sfântă. Vezi că am folosit titlul "Geneza", din Biblia ta, fiindcă aici operăm cu cele două traduceri importante ale Bibliei în limba română - tu cu traducerea fostului preot sau diacon Dimitrie Cornilescu, folosită de voi neoprotestanții, eu cu traducerea lui Galala Galaction și a preotului Vasile Radu, folosită de ortodocși. Eu, precum vezi, le am pe amândouă lângă mine, deși, atât unii cât și ceilalalți, își critică reciproc felul cum a fost tradusă Biblia. Mai exact, îl acuzați pe scriitorul Gala Galaction că, în realitate, n-a făcut altceva decât să mai șlefuiască puțin frazele vechi ale Bibliei de la București din 1688, a lui Șerban Cantacuzino, și că textul pare greoi, cu o limbă bisericească veche și nefirească vorbirii contemporane, iar ortodocșii îl învinuiesc pe Cornilescu că uneori a falsificat în mod deliberat textul original și că a scos din el unele versete ce nu-i conveneau sau că nu le-a mai tradus deloc. Opiniile sunt exagerate din ambele părți. Personal, combinându-le pe amândouă traducerile, eu aș tipări o nouă editare.

ID: Asta sună fain ca intenție, dar o spui în glumă, fiindcă nu prea pare posibil să le combini pe amândouă, deși frazele comune predomină. Recent știi că a apărut și o traducere mai poetică a Bibliei, cu numeroase explicații doxologice, făcută de mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania, el fiind și un talentat scriitor. Pe asta, din păcate, nu am avut timp să o cercetez; doar am răsfoit-o. Cred însă că deja ai constatat că toate trei traducerile încep la fel: "La început, Dumnezeu a făcut cerurile și pământul"... Apoi ele aduc amănunte despre fazele Creației.

CPB: Vreau să-ți atrag atenția, dragă Ioane, că nici o traducere din limba română a Bibliei nu este perfectă sau 100% în ecuație cu textul ebraic original și că nici ortodocșii, nici protestanții, cu excepția unor scurte pasaje, nu au tradus-o în limba noastră direct din ebraică, ci din limbi intermediare de largă circulație, scăpându-le multe nuanțe subtile, dar nu asta îi scandalizează pe criticii Bibliei, ci, printre altele, aparenta lipsă de logică a Pentateuhului. De acest lucru se leagă ei.

ID: Te referi la faptul că se descrie o întreagă creație elaborată de Dumnezeu în numai șapte zile sau că mai întâi se vorbește de crearea luminii și abia după aceea despre crearea astrelor luminătoare... La asta te referi, nu?

CPB: Da, la astea, dar și la alte amănunte de acest gen, aflate aparent în contradicție, însă peste rezervele critice ale materialiștilor și evoluționiștilor, mai recent, au venit unele lămuriri salvatoare ale unor oameni de știință care au putut să aducă explicații mai clare în asemenea dileme. Iată cum descrie Biblia această scenă (citez din traducerea lui Galaction): "Și a zis Dumnezeu: «Să fie lumină!» Și a fost lumină. Și a văzut Dumnezeu că este bună lumina, și a despărțit Dumnezeu lumina de întuneric. Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte. Și a fost seară și a fost dimineață: ziua întâi. (Facere 1,3-5). Cei mai mulți tâlcuitori contemporani ai acestor versete, vrând să explice cum este posibil ca Dumnezeu să fi făcut lumina în ziua întâi și abia în ziua a patra luminătorii, ne spun că în relatarea zilei întâi a creației nu este vorba de lumina fizică ci de o ordine pe care Dumnezeu a pus-o în lucruri. Conform acestor traducători contemporani, Dumnezeu ar fi vrut să spună: "Să fie o ordine în ceea ce urmează ...etc." Dar ar fi de-a dreptul absurd să forțăm versetele cu o asemenea interpretare. Nu de aceeași părere este însă și Sfântul Grigorie Palama. Să urmărim explicația sa: „A existat oare un timp când lumina soarelui nu se afla în globul solar ca într-un vas? Căci lumina s-a născut mai întâi, înainte de a fi soarele, pe când Cel ce pe toate le-a adus întru ființă a zidit discul soarelui abia în cea de-a patra zi, unind cu acesta lumina și astfel rostuindu-l ca un astru făcător și luminător al zilei.” Nu dorim să ridicăm la nivel de dogmă părerea Sfântului Grigorie Palama, dar el se apropie oarecum de o logică ceva mai puțin naivă, deși nu formulează nici el un adevăr științific. După mine, adevărul ar fi acesta: în prima zi Creatorul a creat materia (atomi, molecule, subdiviziunile atomului) din nimic (eu aș zice: din marele Nimic). În limbaj matematic vorbind, asta s-ar nota așa: 0 = 1 (mă feresc să folosesc termenul de factorial de 0, scriind: 0! = 1!=1). Asta îi scandalizează cumplit pe materialiști, căci ei ar striga: "Ex nihilo nihil!" Era vorba de forma primară a materiei, Dumnezeu umplând universul cu materia neorganizată care arăta ca o masă materială diformă, haotică. Universul primar părea, cred, ca un infinit ocean de foc. Era o masă extrem de fierbinte, cuprinzând tot tabloul periodic al elementelor chimice, amestecate între ele, tot tabelul lui Mendeleev, dacă vrei, în care cred că hidrogenul predomina masiv. Și știi ce s-ar întâmpla dacă noi am amesteca de-a valma toate elementele chimice (metale și metaloizi) din acest tabel? Toate ar reacționa extrem de violent între ele, atingând temperaturi de milioane de grade Celsius și Farenheit - mai exact, s-ar transforma într-o plasmă fierbinte, o masă gazoasă orbitoare, întinsă în Cosmos de la plus infinit până la minus infinit. Așadar, porunca demiurgică creativă din prima zi se referea la lumina plasmatică. Ea era lumina iar plasma, se știe, are o lumină orbitoare! Acesta este adevăratul înțeles al poruncii din ziua întâi: "Să fie lumină!" (ca orice lumină, ea este în același timp și o vibrație, deci o energie, un cumul de energie, emanată din Ființa Divină, Ea însăși o Lumină; și atunci această poruncă echivalează cu propoziția imperativă: "Să fie energie!"- rostită sub același înțeles). Atunci materia a apărut instantaneu, printr-o uriașă explozie, pornită dintr-un puct unic, care este prima fază a așa numitului "big-bang" cosmic. Explicația este pe cât de logică pe atât de clară. În cea de a patra zi, materia primă plasmatică a fost organizată în globuri sferice rotative - discuri, cum le zice Sf. Grigorie Palama - cărora Creatorul le-a dat legi precise de mișcare. Unul din aceste globuri este Soarele. Globurile rotative din spațiul infinit, adică stelele, au fost ordonate pe familii galactice, mult distanțate între ele. Spațiile uriașe dintre stele erau lipsite de lumina masivă, cum fusese la început, iar aceste goluri imense, neavând pe ce să se reflecte lumina astrelor, păreau spații întunecoase, născându-se contrastul: lumină-întuneric, iar acest întuneric se datora și misterioasei materii negre predominante în univers. Pe Terra, cu suprafața răcită, ce dansa în jurul Soarelui, rotindu-se și în jurul axei proprii, contrastul se distingea cel mai bine: ziuă-noapte. Așa s-a despărțit lumina de întuneric.
Să nu uităm că oamenii de atunci nu mai fuseseră informați niciodată de felul cum a apărut sistemul planetar local. De aceea, Dumnezeu l-a ales pe Moise ca pe un ucenic foarte inteligent căruia i-a relatat pe scurt (probabil și printr-un fel de holograme tridimensionale) istoria Pământului și a întregii creații. Era primul om de pe Terra căruia i s-a arătat Dumnezeu sub formele descrise de Biblie. Ulterior Moise a notat în scris, precum i se poruncise, tot ceea ce îi explicase Demiurgul, însă Marele Profesor i s-a adresat printr-un limbaj mai simplu, pe înțelesul lui și al oamenilor din preajma sa, cu toții lipsiți de cultură, formulându-le un fel de tablă generală de materii, fără prea multe detalii științifice, iar Moise le-a așternut pe pergamente așa cum și le-a amintit. Stilul scrierilor lui Moise este, la rândul lui, tot simplist, deși corect și concentrat pe esențe descriptive destul schematice, dar inteligibile și destul de frumoase în ansamblu, fără multe detalieri și divagații stilistice, cum ne-ar plăcea nouă astăzi să citim. Pe Creator îl interesa în primul rând problema mântuirii oamenilor și nu urmărea deloc să le explice acestora amănunte astronomice, fizico-chimice sau tehnico-științifice, de astrofizică, de mecanică cerească ori detalii despre istoricul, secretele și dinamica creației în sine, aflată într-un continuu perpetuum mobile. Ei nici nu le-ar fi înțeles atunci, fiindcă Dumnezeu nu se adresa unor studenți universitari, ci unui popor simplu și idolatru, amenințat de primitivism, aproape copleșit de munci fizice grele și abia eliberat de sub robia faraonilor egipteni care-i folosiseră ca niște unelete vorbitoare. Oricum, primul pas divin fusese făcut, întrucât, din el, în continuarea capitolelor biblice, va reieși cu claritate originea materiei, izvorul energiei, originea vieții, a conștiinței de sine, a personalității umane, a primului păcat etc. Toate acestea constituie fondul pe care se va desfășura faza mărețului plan de mântuire a omenirii prin Hristos. Din punctul lui Dumnezeu de vedere, istoria lumii este întâi de toate o istorie a planului de mântuire alcătuit de El. Geneza este așadar, “teocentrică” în atitudine (adică Îl așează pe Dumnezeu în punctul focal al realității, fără să se preocupe prea mult despre metodele extrem de complexe folosite de El în procesul supergenial al Creației.) Aceste metode nu erau nicidecum niște priorități menite a fi date în vileag, incluzând multe secrete pe care nu le-am înțelege nici noi cu tehnologia modernă de astăzi. În al doilea rând, istorisirea Genezei este “geocentrică”, adică privește evenimentele din punctul de vedere al omului așezat pe pământ. În chiar primul verset al cărțiii, Moise proclamă: “La început, Dumnezeu a făcut cerurile și pământul.” Și de acolo până la sfârșit, relatarea se va concentra în primul rând asupra Terrei ca obiect cosmic multi-atenționat și ca loc, pare-se, super-preferat, de existență al rasei umane deosebit de adulată și privilegiată de Creator. Istorisirea mai poate fi definită și ca fiind preocupată mai mult cu “fenomenele” întâmplate la timpul trecut, decât cu explicarea lor științifică. Aceasta nu înseamnă că Biblia ar fi doar așa, o culegere arbitrară de speculații filosofice materializate sub forma unor desfășurări mitice aleatorii, și nici că Scriptura nu ar fi valabilă din punct de vedere șiințific ori că nu se referă la prezent și viitor. Sper că am fost clar.

ID: Interesant ceea ce spui. Eu nu m-am gândit niciodată la o asemenea explicație, și mă surprind că îți pot accepta felul cum interpretezi această veche și aparentă contradicție biblică.

CPB: Nu este nici o contradicție. Sper ca acuma s-a spulberat acest mister. Măcar în parte...

ID: Da, să sperăm, dar iată altul și mai mare: cum oare a făcut Dumnezeu lumea în numai șase zile? Spune, cum? Și ce fel de zile erau acelea? Ai vreo explicație cât de cât inteligibilă, cât de cât admisibilă pentru mințile noastre zise moderne și pretențioase, pentru această afirmație audace din Vechiul Testament? Acolo ea afirmă categoric: șase zile, plus o zi de odihnă... Cum explici, fiindcă de acest pasaj se leagă toți ateii.?...

CPB: Îmi pare rău, Ioane dragă, dar de data aceasta, să fiu sincer, îmi vine mai greu să explic versetele respective din Biblie. Mă tem că nu m-aș pricepe, deși aș încerca să găsesc argumente explicative la fel de credibile și pentru acest caz. Și chiar voi încerca. Nu-mi va fi însă deloc ușor, fiindcă învățătura despre creație este parte integrantă din Teismul creștin și este în contrast categoric cu evoluționismul naturalist și ateu predat în școli. Acesta refuză din capul locului să accepte elementul supranatural în creație și încearcă să explice existența tuturor formelor de materie și viață printr-o evoluție treptată, în timp, trecerea formelor inferioare înspre forme din ce în ce mai evoluate și mai complexe; această evoluție ar fi fost produsă de-a lungul a milioane de ani, de niște forțe imanente în structura materiei. Majoritatea oamenilor școliți acceptă fără să clipească explicațiile predate în școli, ca reale, logice și suficiente, fiindcă sunt digerabile pentru capacitatea noastră intelectuală care refuză eforturile. Cum să creeze Dumnezeu lumea în șase zile consecutive, după care, epuizat de efort, să se odihnească mulțumit și satisfăcut, precum facem noi oamenii când suntem supraextenuați de un efort rodnic? Cam așa ne întrebăm cu toții și ridicăm neîncrezători din umeri. Dar există cercetători care au încercat să citească printre rânduri, simțind că întrevăd niște capete de fire luminoase care, apucate, ar putea fi băgate în priza minții umane contemporane pentru a o încărca cu informații latente. Și iată că și pentru această dilemă au apărut explicațiile unor savanți deciși să vină în sprijinul teologilor, încercând, cu unele păreri acceptabile, să aducă lumină și la o asemenea foarte legitimă întrebare. O posibilitate, oarecum acceptabilă, este că relatarea biblică se poate împăca cu milioanele de ani rezultați din datările științifice, dacă am considera cele șase zile, ca zile obișnuite, dar neconsecutive. Cu alte cuvinte, o traducere echivalentă ar putea vorbi de o primă zi, o a doua zi etc., între care s-au putut desfășura evenimente înșirate pe durata unor epoci geologice. O altă interpretare vede cele șase zile, nu ca perioade de douăzeci și patru de ore, ci ca șase “intervale” de timp, nedelimitate precis, dar încadrate poetic între o seară și o dimineață. De la bun început, trebuie să ținem însă cont de un adevăr absolut esențial când discutăm periodicizarea creației divine, și anume faptul că pentru Dumnezeu nu există noțiunea de Timp. Creatorul trăiește în veșnicia atemporală, foarte bine definită de genialul Eminescu în poemul "Luceafărul", când vorbește de zborul lui Hyperon spre tronul lui Dumnezeu unde timpul ("vremea") nu există, încercând în zadar să se contureze: "Căci unde-ajunge nu-i hotar,/ Nici ochi spre a cunoaște,/ Și vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naște." Așadar, acționând în această imensitate spațială atemporală, Dumnezeu creează materia, creează lumea galaxiilor și metagalaxiilor, iar această modelare a lumii galactice din nimic, a trebuit să o subordoneze atemporalității, dar modelând forme geometrie tridimensionale pe spațiul infinit (ar putea exista și forme multidimensionale, de ce nu?), Creatorul a creat un fel de a patra dimensiune, numită de noi Timp... Este o noțiune subordonată legii relativității, cu alte cuvinte este elastică, eu aș zice că este o noțiune chiar foarte elastică. Noi o relatăm la dimensiunile Terrei unde alternanțele de ziuă-noapte fac ca timpul să fie de 48 de ore, însă timpul diferă de la o planetă la alta (în spațiul "gol", intergalactic, timpul devine o noțiune arbitrară, abstractă, neglijabilă). De pildă, pe satelitul Terrei, pe Lună, o zi durează 27 zile, 7 ore, 43 minute si 12 secunde (după cum se învârte ea în jurul Soarelui); pe Marte, ziua este cam cu o jumătate de zi mai mult decât ziua noastră (acolo un an durează cât doi ani tereștri); pe zisa planetă Pluto, o zi durează 6,4 zile terestre; pe planeta Uranus o zi și o noapte durează aproape un secol, situație în care un moș de 85 de ani de pe la noi, pe Uranus este abia un... bebeluș nou-născut, săracul! - doar de o zi și o noapte apărut... Atenționez faptul că în "tinerețea" lor, toate planetele aveau un cu totul alt timp de circomvoluțiune și de rotație în jurul propriei axe și în jurul Soarelui decât au astăzi. Și uite așa mai departe... Aceste diferențe de timp sunt întâlnite pe sistemul nostru planetar; însă pe alte sisteme planetare din galaxia noastră sau din alte galaxii, timpul diferă enorm vizavi de timpul terestru. Cu alte cuvinte, timpul (noțiunea de secunde, de ore, de zile, de luni, de ani) este extrem de elastic și... vulnerabil din anumite puncte de vedere. Dacă înțelegem acest lucru, ne mai putem apropia cu un pas de înțelegerea celor șase zile biblice consacrate de Dumnezeu creației Sale, fără să mai fie nevoie de a mai sublinia cu două linii roșii versetul biblic din a doua epistolă a Sfântului Petru, capitolul 3 cu versetul 8, care spune clar: "Și aceasta una să nu vă rămână ascunsă, iubiților, că o singură zi înaintea Domnului este ca o mie de ani și o mie de ani ca o zi" (am citat din traducerea ortodoxă a părintelui Gala Galaction, iar același text este tradus de Dimitrie Cornilescu astfel: "Dar, prea iubiților, să nu uitați un lucru: că pentru Domnul o zi este ca o mie de ani și o mie de anii sunt ca o zi"). Totuși, nici cele mai docte traduceri făcute de teologii noștri sau cei străini (dintre care edițiile engleze KJNV și AV - King James New Version și Authorized King James Version - bat recordurile în corectitudine), nici una din ele nu au avut curajul să redea corect textul din Tora ebraică. Și am să vă spun și de ce: pentru că traducătorii nu erau siguri de multiplele confuzii ce le pot oferi cuvintele limbii ebraice biblice, limitată la un vocabular de cca 3.100 de cuvinte, comparativ cu cele 4.000.000 milioane de cuvinte ale englezei contemporane sau ale unor alte limbi bogate. Ca și în limba chineză, unele nuanțe ale limbii ebraice apar (și ea bogată în asemenea nuanțe) apar mai clar atunci când sunt folosite în context. Savanții teologi evrei s-au arătat mai îndrăzneți, atrăgându-ne atenția că substantivul "ziuă"(yôm) are diferite înțelesuri literale (nu literare!) în ebraica biblică. El poate însemna: zi lumină, zi obișnuită, un moment scurt al zilei, un anumit timp, dar și... (aici - atenție mărită!) yôm are deseori și înțelesul de "o lungă eră a timpului", dacă este cuplat cu un numeral cardinal - de ex. 6 yôm - are înțelesul de 6 zile, dar se știe că există numeroase excepții când substantivul yôm, adăugat lângă un numeral cardinal sau ordinal își pierde total înțelesul de "24 de ore", căpătând înțelesul de "secvență de grupare" (precum în Zaharia 14:7-8) sau în faimosul nostru text despre creație. Era mai de grabă vorba, deci, de o fază ori de o perioadă de dezvoltare a lumii în proces de evoluare și nicidecum de un interval de timp de 24 de ore... Din nesiguranța oferită de labilitatea semanticii ebraice cred că s-au ivit poticnirile și eroarea, oarecum scuzabilă, când cuvântul a fost tradus în greaca veche sau în latină vulgară (Vulgata), apoi în limbile internaționale și în celelalte, cu înțelesul de "zi de 24 de ore", traducătorii alegând primul sens al substantivului, nicidecum ultimul care era, mai mult ca sigur, cel îndreptățit, cel real. În acest caz, traducerea corectă ar fi fost că Dumnezeu a creat lumea în șase ere lungi și nu în șase zile de 24 de ore, cum s-ar înțelege dacă nu aprofundăm istoricitatea retroversiunilor. Există ediții moderne în limba ebraică, apărute mai recent, care vin și ele cu explicații asemănătoare, detaliind că anii biblici de facere a lumii, deși folosesc numerale cardinale mici, diferite de milioanele de ani existente în erele geologice ale pământului. Dacă fiecare zi biblică echivalează cu două ere geologice, atunci problema ar fi pe deplin rezolvată, fiindcă există 12 ere geologice ce corespund zilelor biblice, astfel: 1) Ziua întâi - precambrian, cambrian; 2) Ziua a doua - ordovician, silurian; 3) Ziua a treia - devonian, carbonifer; 4) Ziua a patra - permian, triasic; 5) Ziua a cincea - jurasic, cretacic; 6) Ziua a șasea - terțiar și cuaternar.” În ziua a șaptea Dumnezeu s-a odihnit, dar nu în sensul în care ne odihnim noi stând într-un jilț, moțăind sau contemplându-Și lucrarea, nu, ci planificând desăvârșirile lucrării. O explicație justă a capitolului Facerea sau Geneza are darul minunat de a tăia șuvoiul care dădea apă la moară ateilor și liber-cugetătorilor. Nu știu dacă m-am făcut înțeles cu această încercare de a explica ceva dificil, dar mi se pare că cine o aude începe să gândească altfel decât gândea inițial și să renunțe la multe dubii avute.

ID: Admit că unele lucruri din cele arătate aici le știam, și că altele nu. Important este că te străduiești să abordezi problema creației printr-o interpretare științifică, dar simt că am unele rezerve de felul cum încadrezi zilele creației în erele geologice, după mine, o combinație puțin cam forțată, mai ales că unii geologi vorbesc de 15 ere și nu de 12, cum le-ai grupat tu. Dar, în fine, e dreptul tău să crezi ce vrei. Nu-ți cer să argumentezi această opinie, fiindcă îmi este teamă că întindem pelteaua și că riscăm să ieșim din scopul discuției noastre.

CPB: Nu, nici n-am să încerc să îmbin geologia cu teologia. Am expus doar o simplă opinie personală.

ID: Atunci, să trecem mai departe și să discutăm probleme ceva mai simple.

CPB: Nu-i nimic simplu în abordările biblice. Să continuăm, mai bine cu probleme tot așa de complicate.

ID: Dacă vrei probleme complicate, iată acum o întrebare deosebit de dificil de a fi explicată, o întrebare pe care mi-au pus-o mulți, fără să le pot răspunde în vreun fel - poate cea mai grea întrebare din toate câte sunt despre dumnezeire... Spune-mi ce oare a făcut Dumnezeu înainte de a crea lumea văzută și nevăzută, înainte de crea universul, galaxiile, pământul nostru cu oamenii și toate ființele de pe el? Ce a făcut El aflându-Se singur în infinitul acela fără margini, unde stătuse absolut singur-singurel milenii de milenii? Cum de nu S-a plictisit și cum de nu I S-a urât de atâta singurătate?

CPB: De data aceasta mi-ai pus cea mai ușoară întrebare și ți-o voi lămuri îndată... Mai întâi o mică povestioară... Se zice că întrebarea respectivă a mai fost adresată de un copil unui preot la o oră de religie, iar preotul i-a răspuns astfel: "Știi ce făcea Dumnezeu înainte de a crea lumea?" "Ce făcea, taică părinte?" insista copilul. "Păi, uite, Dumnezeu se urcase într-o salcie mare, mare" - răspunse preotul. "Și de ce S-a urcat Dumnezeu în salcia aceea mare, mare, taică părinte? întrebă puștiul." "Stătea acolo și rupea crengile mai vânoase făcând din ele niște vergelușe..." "Și ce făcea Dumnezeu cu vergelușele acelea, taică părinte?" întrebă copilul și mai curios. "Ce făcea? Le pregătea să bată la fund pe toți copiii îndrăzneți ca tine și care pun acestă întrebări nesăbuite! Acum te-ai lămurit?" îi răspunse taica părintele râzând... Lăsând gluma la o parte, întrebarea este într-adevăr serioasă, nu este deloc nesăbuită, dar răspunsul meu este și mai serios și începe așa: aflați că Dumnezeu nu a fost niciodată singur în acest infinit și niciodată nu S-a plictisit, deoarece lumea vie pe care, în parte, o cunoaștem noi, precum și întreaga creație materială din întregul univers și de pe planeta Pâmânt, erau din veșnicie în gândul Lui, în mintea Lui divină, erau chiar dinainte de începerea lumilor, subzistând sub formă mentală, virtuală, teoretică, iar pentru Creator să știi că nu există nici o diferență fundamentală între ceea ce gândise a creea și ceea ce apoi a creat și materializat; este un fel de echitate între increat și creat!... Așa că lumea pe care noi o cunoaștem, deși înainte de creație nu exista în afara Lui, fiind un deziderat, un increat, fiind o virtualitate interioară nerealizată, ea a existat totuși dintotdeauna în Ființa Lui, în mintea Lui, în interiorul spiritului Său divin și complex, înainte de se exterioriza; și acolo ea era la fel de vie și de clocotitoare ca și lumea reală de astăzi... În acest interior infinit și bogat, El o păstra dintotdeauna inclusă, cum păstrează tot trecutul și prezentul. Cu alte cuvinte, Dumnezeu... extra, supra și intra-exista într-un univers spiritual - repet: într-un univers spiritual - dintotdeauna viu... Ulterior a devenit el și un univers materializat, dar din veșnicie era spiritual, precum este și Creatorul! Așa păstrează El totul, chiar și în clipa de față. În Creator au fost și sunt incluse absolut toate ființele, lucrurile și evenimentele ce se vor naște pe pământ și în cosmos, în întregul viitor, fără sfârșit, iar în clipa de față, absolut toate ființele ce se vor naște pe pământ și în întregul ansamblu al acelui viitor, toate entitățile sunt incluse, toate derivatele creației inițiale, fiecare om și fiecare femeie în parte. Acolo lumea există sub formă potențială. Toate, toate sunt incluse în Ființa omniscientă. Înțelegi? Ele sunt în El precum stau icrele în pântecele peștilor înainte de a deveni pești, iar fiecare icră include în ea un alt pește plin de alte icre ș.a.m.d. - un fel de big-bang al creației în desfășurare infinită. Nu cred că e ceva neclar. Creatorul - într-o divină programare - îi știe de pe acum, pe nume, pe fiecare, după rasa și limba lui, pe toți care vor vor și când vor fi în viitorul infinit, pe absolut toți cei născuți și nenăscuți, și cunoaște la fiecare câte fire de păr va avea pe cap... Iată de ce Dumnezeu nu a fost singur niciodată... Așa stând lucrurile, orice ființă cerească sau terestră, a existat dintotdeauna, indiferent că ea este deja creată sau numai o idee planificată pentru un anumit timp, când se va concretiza material. Dumnezeu a fost și este ca un fel de incubator infinit și extrem de complex, în care stă inclus tot cosmosul. Desigur, printre proiectele divine din veșnicie era, cred, și discuția noastră de față, inclusiv și răspunsul acesta care poate că eu l-am prins din zbor dintr-o rază a Duhului Sfânt...

ID: Amin, așa să fie. Mi-ai dat o explicație plauzibilă și o voi spune și altora, când mi se va mai adresa această întrebare, specificând însă că voi avea grijă să-i atenționez că răspunsul oferit nu este opinia mea ci a ta și că agreez cu ea, considerând-o ca o idee-promotorie, ca una din cele mai sigure posibilități, foarte clar expusă și foarte originală.

CPB: Mulțumesc. Iar acum este rândul meu să te întreb: De ce nu vă închinați voi, baptiștii? De ce ați renunțat să vă faceți semnul sfintei cruci?

ID: Nu numai noi, baptiștii, nu ne închinăm, ci toate cultele neoprotestante: penticostalii, adventiștii, creștinii după evanghelie, metodiștii, iehoviștii, mormonii, evangheliștii luterani și încă altele.

CPB: Pardon, mulți evangheliști luterani am văzut că se închină, unii chiar ca ortodocșii. Ei se consideră protestanți, deși unii îi socotesc neoprotestanți. Dar care este cauza de nu vă faceți semnul sfintei cruci?

ID: Întrucât eu provin dintr-o familie de ortodocși, să știi că încă mă închin uneori, dar, bineînțeles, nu în biserică la noi, ci numai acasă unde nu mă vede nimeni... Însă am aflat de ce cultele neoprotestante nu se închină - și prin asta, după opinia mea, pierd mult, deoarece, dacă s-ar închina, numărul ortodocșilor și al catolicilor care trec la noi ar spori cu rapiditate. Așa sunt înclinat să cred. La drept vorbind, nu știu când au renunțat protestanții mei să-și facă cruce, fiindcă unul din promotorii de bază al noii religii, Martin Luther, s-a închinat totdeauna. S-a renunțat probabil la semnul crucii atunci când s-a renunțat și la folosirea icoanelor. Multă vreme cărțile de religie protestantă nu aveau pe ele nici o imagine, apoi treptat, treptat au apărut desene cu coroana de spini, apoi cu miei, apoi cu porumbei și pești, vechi simboluri religioase, iar de câteva decenii încoace, au apărut desene și picturi colorate cu chipul lui Iisus, ai Maicii Sale, cu apostolii etc. Procedând astfel, cărțile noastre au început a fi căutate și citite și de religiile istorice, de ortodocși și catolici, mai ales că majoritatea se distribuie gratis, pe când la voi se vând cu bani grei. Biblia tradusă de Cornilescu, apărea fără cruce pe ea, motiv pentru care ortodocșii nici nu voiau să o atingă; ba chiar o aruncau. De când s-au tipărit cu crucea pe copertă, o cer tot mai mulți ortodocși, iar noi le-o trimitem în număr mare și fără nici un ban.

CPB: Cam așa este. Și ca să te completez, pot spune că i-ați depășit pe ortodocși și pe catolici cu cărți pline de icoane colorate, cu picturi religioase de toată frumusețea. Ați mutat icoanele de pe pereții bisericilor în cărți. Mai rămâne să începeți a imita și pe catolici, lansând mici sau mari sculpturi cu chipuri de sfinți, ceea ce la ortodocși nu sunt deloc agreate.

ID: Mormonii, inițial și ei au fost împotriva "chipurilor cioplite", însă acum deja au trecut la folosirea sculpturilor masive, unele de toată frumusețea, cum este o mare statuie a lui Iisus, aflată în centrul orașului Salt Lacke City, din statul Utah. Dar pe bisericile neoprotestante nu se pun cruci (deși, mai rar) pe unele am văzut și câte o cruce pe acoperiș, fiind probabil o clădire cumpărată de la catolici, iar pe altele pe peretele din spatele amvonului. În viitor, cred că se va reveni la crucea tridimensională în toate bisericile noastre.

CPB: Și când se va reveni la semnul sfintei cruci gesticulat cu mâna? Că tot nu mi-ai motivat de ce nu se practică acest gen de închinare...

ID: Cred că am înțeles mai bine motivele pe care mi le ceri, după ce l-am auzit pe un pastor american spunând că asta s-ar datora poruncilor a 4-a și a 5-a, care pedepsesc nelegiuirea părinților precum afirmă cele zece porunci date de Dumnezeu lui Moise și scrise în Exodul, capitolul 20, care precizează: "Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor care sunt în în ceruri sau jos pe pământ, sau în apele mai în jos decât pământul" și "Să nu te închini înaintea lor și să nu le slujești, căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos care pedepsesc nelegiuirea părinților în copii până la al treilea și la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc." Deci, de frica blestemului divin se evită acest gen de închinare, în ciuda faptului că noi iubim cu mare pasiune crucea Mântuitorului nostru.

CPB: Este foarte bine că Dumnezeu a dat aceste porunci, mai ales că erau adresate unui popor idolatru care asculta de vraci și se închina la vițelul de aur. Ele sunt valabile și astăzi pentru asemenea popoare fără credința în Creator. Dar, din momentul în care oamenii L-au cunoscut mai detaliat pe Dumnezeu Tatăl și pe Fiul Lui, Părintele ceresc nu mai este gelos și, față de aceștia El devine deosebit de înțelegător și permisiv. Acestora le permite să imite chipurile care sunt în ceruri, la fel cum ni se permite nouă să avem fotografii cu cei dragi. Ca dovadă că este așa, tot Dumnezeu îl sfătuiește, mai târziu, pe Moise să facă chivotul legii din lemn de salcâm poleit cu aur, cu un capac de aur masiv, poruncindu-i să toarne două statui, două sculpturi deosebite, reprezentând doi îngeri heruvimi, și se adresează în felul acesta: "Apoi să faci doi heruvimi de aur; și să-i faci ca dintr-o bucată, ca și cum ar răsări din cele două capete ale capacului. Și heruvimii să-i faci ca și cum ar ieși din capac. Heruvimii aceștia să fie cu aripile întinse pe deasupra capacului, acoperind cu aripile lor capacul, iar fețele să și le aibă unul spre altul; spre capac să fie fețele heruvimilor." Am citat din Biblia ortodoxă tradusă de Gala Galaction, Ieșirea, capitolul 25, versetele 18-20, iar la versetul 40 îi amintește de holograma ce i-a proiectat-o pe Muntele Sinai, când i-a înmânat Tablele Legii: "Vezi să faci acestea toate după modelul ce ți s-a arătat în munte." Foarte interesant este faptul că, un capitol mai încolo (Capitolul 20), Dumnezeu îi cere lui Moise nu numai sculpturi, ci și picturi pe pânză de mătase pentru acoperirea cortului: "În țesătura lor să faci chipuri de heruvimi alese cu iscusință" (Versetul 1), Acestea ar fi primele picturi religioase din lume, ceea ce înseamnă că avem voie să facem icoane, că avem voie să ținem icoane în biserici, acasă și oriunde trebuie, spre a le adora nu ca idoli, ci ca simboluri care să ne amintească permanent de divinitate. Ele nicicum nu-L jignesc pe Tatăl Ceresc. Dacă ar fi existat radicalismul neoprotestant ca o biserică majoritară, predominantă în lume, prin interdicțiile ei severe de a picta și sculpta divinități creștine, interdicții păstrate până astăzi de ei, atunci niciodată nu ar mai fi existat un Leonardo da Vinci, un Michelangelo, o Capelă Sixtină, o Pieta ori catedrale pe tot globul, de o măreție unică, și nici alte zeci de mii de capodopere inspirate din Biblie, care ne definesc pentru veșnicie ca o civilizație umană superioară, creatoare de frumos, binecuvântată și inspirată de Dumnezeu. Nu am fi văzut nicăieri o cruce ori alte mii de biserici și mănăstiri monumentale. Sunt convins că excesele fundamentaliste nu-i plac lui Dumnezeu. Când creștinul ortodox sărută cu pioșenie o icoană, nu înseamnă neapărat că el se închină la idoli. Gândește-te bine, fiindcă el este perfect conștient că icoana aceea nu este Dumnezeu, ci un prețios simbol ce ne amintește de jertfa supremă a lui Iisus sau de cei ce s-au jertfit pentru cauza Lui. În plus, icoanele sunt niște originale acumulatoare energetice, pline de vibrații pozitive, care încarcă cu sfințenie trupul celui ce le atinge, cu condiția ca imaginile să fie sfințite. Deja s-a măsurat în laboratoare energia lor și s-a fotografiat electronografic ce aură luminoasă au (numai cele sfințite, nu și celelalte). Sărutul obiectelor de cult ori atingerea lor cu fruntea ne energizează. Aceasta s-a demonstrat cu claritate și ar fi cu totul ridicol să confundăm gestul adorării icoanelor cu o idolatrie primitivă. Iar la icoanele care plâng cu lacrimi având același conținut chimic cu al lacrimilor umane sau care plâng cu sânge care este într-adevăr sânge uman și nu lichide colorate artificial, la aceste icoane aura electronografică se vede și mai clar. Pare prea simplist și chiar un păcat să ne grăbim a proclama cu ton categoric de atoateștiutori judecători că aceste cazuri ar fi opera diavolului. Iradiereile crucii și ale icoanelor sfințite îl ard pe cel rău și el nu le poate niciodată atinge și acționa malefic asupra lor. Să fie clar. Nu trebuie să râdem de cei ce sărută icoanele. Gestul este întru totul similar cu adorarea fotografiei mamei, a tatălui, a unei ființe iubite, de către persoana care o poartă și, firește, nici un om zdravăn la minte nu confundă persoana reală cu imaginea ei reprodusă pe hârtie ori pe lemn sau pe orice altceva.

ID: Nu știu, așa o fi, cum zici tu, însă eu nu cred că biserica primară de pe timpul apostolilor sau imediat după timpul lor folosea icoanele ca obiecte de cult.

CPB: Foarte adevărat, atunci nu existau icoane. Și nici nu era nevoie. Dar te-ai întrebat de ce? Pentru că imaginile Mântuitorului și a Sfintei Fecioare erau încă vii în memoria lor. Apostolii le cunoșteau chipurile, le văzuseră deja pe viu, iar ei le evocau deseori în predicile lor, de fiecare dată, în fața ucenicilor pe care îi aveau jur-împrejur, care și ei, la rândul lor, le vor descrie cum le-au auzit celor care-i ascultau, așa cum le-au fost descrise de înaintașii lor... Așa se năștea ceea ce numim noi astăzi tradiția. Deci nu era nevoie de reprezentări de portrete pentru a-i convinge pe enoriașii lor că Iisus, Fecioara Maria și ceilalți din jurul Lor au existat. Toți fuseseră martori marilor evenimente cristice. Cu timpul însă, după șiruri de ani și ani, credincioșii au simțit nevoia - ce să-i faci? așa este firea omenească! - au simțit nevoia să aibă în fața lor scene de evocări percetibile ale acelor evenimente biblice (Nașterea, Botezul, Răstignirea, Învierea etc), pentru a le înțelege mai bine, pentru a le stimula imaginația, prin simț vizual și tactil. Oamenii întotdeauna au simțit imboldul de a materializa abstractul. Au fost curioți și însetați de acest lucru. Totdeauna au fost impresionați de imaginea vizuală, de cea picturală și statuară, chiar dacă ea nu arăta perfect din punct de vedere artistic. Apariția icoanelor devenise o necesitate firească, nicidecum condamnabilă, precum au considerat-o iconoclaștii de ieri și de azi. În trecut, când creștinii nu știau carte, icoanele din bisericile lor sintetizau destul de bine și pe înțelesul oamenilor simpli scene biblice nu prea simplu de imaginat, fiind de un imens ajutor pentru înțelegerea textelor biblice tălmăcite de preoți. Ele nu erau desene animate, explicative sau foarte detaliate, dar îndeplineau destul de satisfăcător rolul unui abecedar creștin sau al unei enciclopedii religioase ilustrate. Ce vedeți greșit în asta? Cu timpul, artiștii plastici le-au transformat în picturi și sculpturi creștine de o deosebită splendoare și valoare artistică, fiecare admirator din zilele noastre fiind pe deplin conștient că ele nu sunt "dumnezei vii", cu suflet înăuntru (căci privitorii lor nu sunt nici ei oameni primitivi și tribali), ci ele devin importante simboluri (niște semne necesare de memento vizuale!), care ne îndeamnă sau chiar ne obligă să ne amintim de Dumnezeul Cel Atotputernic și real. Biserica ortodoxă nu prea s-a bucurat văzând că icoanele catolice prezintă persoanele feminine, sfintele, cu figuri de fecioare și fete serafice, de o frumusețe răpitoare, aproape senzuale. Maica Domnului nu prea face nici ea excepție de la acest gen de reprezentare. În icoanele ortodoxe, însă, mai ales în cele bizantine, Maica Precista, dacă observi, nu are nimic senzual în înfățișarea ei. Dimpotrivă, este foarte sobră, cu o față plină de seriozitate, de tristețe, deseori cu o un chip sever, plin de multă îndurare și suferință. Sfinții pictați de ortodocși nu apar cu chipuri de artiști de la Holywood, ci au mai toți o figură gravă, îmbrăcați în țesături cu falduri lungi, orientale. Dacă bisericile sunt pline de asemenea picturi, în cărți apariția lor este mult mai rezervată. De altfel, cum spuneam, voi neoprotestanții ați ajuns să ne dați dreptate, deoarece, iată: vedem că și voi, în ultimii ani, ați tipărit o mulțime de cărți cu icoane religioase colorate, mult mai multe decât noi (unele sunt splendide, chiar dacă nu le ziceți icoane, fiind ceva în genul comicsurilor pentru copii ), astfel încât ați ajuns ca în prezent să aveți toată Biblia ilustrată frumos cu asemenea tablouri religioase, ceea ce, firește, este de lăudat. Cât despre închinarea ortodoxă, gesticulând cu mâna semnul sfintei cruci, nu înseamnă că idolatrizăm crucea sau că o batjocorim, cum zic unele culte neoprotestante. Nicidecum, ci închinându-ne, făcând plecăciuni cu umilință, participăm cu tot spiritul nostru și cu tot trupul nostru la chemarea și aducerea crucii în interiorul sufletelor noastre însetate de lumină, simțind atunci în cugetul personal că sfânta cruce ne dă cu adevărat o perceptibilă putere spirituală și chiar o întărire fizică deosebită ce ne pătrunde ca un curent electric în tot corpul, ea devenind o cheie de aur însângerată de jertfa Mântuitorului, o cheie de contact, cu care deschidem instantaneu porțile rugăciunii și porțile cerului, consolidând legământul și respectul față de divinitate. Cele trei degete unite simbolizează Sfânta Treime în fața cărora cerul și pământul (simbolizate de celelalte două degete) se pleacă. Eu personal sunt convins că, în sinea lor, toți pastorii și liderii protestanți și neoprotestanți știu bine acest lucru, îl consimt și îmi dau dreptate în ceea ce spun acum, însă rezervele ce le au vizavi de practicarea închinatului cu mâna au fost instituite în primul rând ca să nu semene deloc cu noi, să aibă, adică, ceva vizibil diferențiat de noi (și asta frizează un fel de mândrie a distinctivității superioare), iar dacă, prin absurd, ortodocșii și catolicii ar decide într-o zi să nu se mai închine cu mâna, atunci cu siguranță aceste culte ar decide ca ele însele, ca toți membrii lor, să adopte gestul închinării cu mâna.

ID: Mă faci să râd, fiindcă afirmi că știi bine ce gândesc păstorii noștri... Nu, nu cred așa ceva, fiindcă nu ai de unde să știi ce gândesc ei care vă acuză că din cauza pădurii nu vedeți copacii, recte - că... din cauza maldărului de tradiții din ortodoxie și catolicism, nu vedeți esența mântuirii. Însă despre însemnătatea crucii ca simbol, sunt întru totul de acord cu tine.

CPB: O să vină vremea când toți neoprotestanții vor fi de acord cu mine în această privință și când simbolul crucii o să fie reintrodus în bisericile voastre, mai ales după ce apelarea la puterea extraordinară a sfintei cruci s-a dovedit în mii și mii de cazuri că a făcut multe minuni la cultele pe care voi le numiți culte istorice. Rugăciunea începută cu semnul sfintei cruci și spusă din inimă poate produce totdeauna miracole uluitoare.

ID: Pentru că vorbirăm de picturi bisericești, spune-mi ce crezi despre pictura "Cina cea de taină" a lui Leonardo da Vinci: figura persoanei tinere care stă în dreapta lui Iisus este figura apostolului Ioan sau a Mariei Magdalena, cum opinează unii critici?

CPB: Nici vorbă de chip de femeie! Este sfântul apostol Ioan, cu chip tânăr și cu plete lungi. Niciodată Leonardo da Vinci nu a pictat femei evreice cu capul descoperit. Nu și-ar fi permis așa ceva. El știa bine că la evrei femeile nu aveau voie să apară descoperite, mai ales în fața bărbaților. Leonardo l-a pictat pe Sfântul Ioan.

TEXT ADÃUGAT RECENT, INEXISTENT ÎN INTERVIU:

"O rugăciune însoțită de semnul sfintei cruci este un remediu puternic", spune Valeri Slezin, șeful Laboratorului de Neuropsihofiziologie al Institutului de Cercetare și Dezvoltare Psihoneurologică Bekhterev din Petersburg . "Rugăciunea începută cu închinarea nu numai că reglează toate procesele din organismul uman, ea repară și structura grav afectată a conștiinței." Profesorul Slezin a făcut ceva de necrezut - a măsurat puterea rugăciunii. El a înregistrat electroencefalogramele unor călugări în timp ce se rugau și a captat un fenomen neobișnuit - "stingerea" completă a cortexului cerebral. Această stare poate fi observată numai la bebelușii de trei luni, atunci când se află lângă mamele lor, în siguranță absolută. Pe masură ce persoana crește, această senzație de siguranță dispare, activitatea creierului crește și acest ritm al biocurenților cerebrali devine rar, numai în timpul somnului profund sau al rugăciunii, așa după cum a dovedit omul de știință. Valeri Slezin a numit aceasta stare necunoscută "trezie ușoară, în rugăciune" și a dovedit ca are o importanță vitală pentru orice persoană. Este un fapt cunoscut că bolile sunt cauzate mai ales de situații negative și afronturi care ne rămân înfipte în minte. În timpul rugăciunii, însă, grijile se mută pe un plan secundar sau chiar dispar cu totul. Astfel, devine posibilă atât vindecarea psihică și morală cât și cea fizică. Slujbele bisericești ajută și ele la ameliorarea sănătății. Inginera și electrofiziciana Angelina Malakovskaia, de la Laboratorul de Tehnologie Medicală și Biologică a condus peste o mie de studii pentru a afla caracteristicile sănătății unor enoriași înainte și după slujbă. A rezultat că slujba în biserică normalizeaza tensiunea și valorile analizei sângelui. Ea activează trezvia călugărilor. Se pare că rugăciunile cu închinare pot să neutralizeze chiar și radiațiile. Se știe că după explozia de la Cernobîl, instrumentele de măsură pentru radiații au arătat valori care depășeau capacitatea de măsurare a instrumentului. În apropierea Bisericii Arhanghelului Mihail, însă, aflată la patru km de reactoare, valoarea radiațiilor era normală.
Oamenii de știință din Petersburg au confirmat, cu ajutorul experimentelor efectuate, că apa sfințită, semnul Crucii și bătutul clopotelor pot să aibă, de asemenea, proprietăți vindecătoare. De aceea, în Rusia, clopotele bat întotdeauna în cursul epidemiilor. Ultrasunetele emise de clopotele care bat omoară virușii de gripă, hepatită și tifos. Proteinele virușilor se încovoaie și nu mai poartă infecția, a spus A. Malakovskaia. Semnul crucii are un efect și mai semnificativ : omoară microbii patogeni (bacilul de colon și stafilococi) nu numai în apa de la robinet, ci și în râuri și lacuri. Este chiar mai eficient decât aparatele moderne de dezinfecție cu radiație magnetică. Laboratorul științific al Institutului de Medicină Industrială și Navală a analizat apa înainte și după sfințire, când suprafața apei a fost închinată. A rezultat că dacă se citește rugăciunea Tatăl Nostru și se face semnul Crucii asupra apei (sau a mâncărurilor), atunci concentrația bacteriilor dăunătoare va fi de o sută de ori mai mică. Radiația electromagnetică dă rezultate mult inferioare.
Astfel, recomandările Ortodoxe de a binecuvânta orice mâncare sau băutură nu au numai o valoare spirituală, ci și una preventivă. Apa sfințită nu este numai purificată, ci ea își schimbă și structura, devine inofensivă și poate să vindece. Aceasta se poate dovedi cu aparate speciale. Spectrograful indică o densitate optică mai mare a apei sfințite, ca și cum aceasta ar fi înțeles sensul rugăciunilor și l-ar fi păstrat. Aceasta este cauza acestei puteri unice de a vindeca. Singura limită este că vindecă numai pe cei credincioși. "Apa "distinge" nivelul de credință al oamenilor", spune A. Malenkovskaia. Atunci când un preot sfințește apa, densitatea optică este de 2,5 ori mai mare, atunci când sfințirea este efectuată de o persoană credincioasă laică, numai de 1,5 ori mai mare, dar cu un om botezat și necredincios, fără cruce la gât, schimbările au fost nesemnificative.
O altă experiență, de o însemnătate colosală este aceea a savantului japonez, Dr. Masaru Emoto, propus pentru premiul Nobel, care ne-a vizitat, în octombrie 2006, la București. El este binecunoscut la nivel mondial datorită rezultatelor sale uluitoare în cercetările referitoare la cristalizarea apei. Experiențele sale revelează în mod indubitabil existența aspectelor subtile, energetice, precum și influența evidentă pe care gândurile, sentimentele, muzica, imaginile, etc. o pot avea asupra materiei. Apa este purtătoare de informație și poate fi foarte ușor impresionată, impregnată, cu diferite energii. În experiențele de cristalizare a apei, în mod foarte evident, încărcătura energetică benefică (provenind, de exemplu, de la o rugăciune, sau de la o muzică armonioasă) este obiectivată în cristale simetrice, de forme foarte frumoase. În caz contrar, dacă apa este încărcată cu energii malefice (provenind, de exemplu, de la un fragment de muzică hard-rock, sau de la dezinfectantele din apa de la robinet), ea nu cristalizează deloc sau cristalizează foarte puțin, în forme dizarmonioase. Savantul japonez a prezentat în România numeroase fotografii cu cristale de apă obținute în diferite ipostaze. Cristalele din apa sfințită cu diferite rugăciuni și peste care s-a făcut semnul crucii (aghiasma, de pildă), atunci când este cristalizată, produce cristale hexagonale, de o frumusețe rară, în centrul cărora, uneori, apare o cruciuliță mică, pe când apa peste care se rostesc blesteme și înjurături, fie că nu cristalizează deloc, fie că produce cristale foarte diforme, urâte și mult distorsionate. Fenomenul nu este aleatoriu, deoarece, de câte ori se repetă această experiență, tot de atâtea ori, fără nici o excepție, rezultatele sunt absolut aceleași. Ce mai vreți o dovadă mai clară, mai palpabilă și mai vizibilă despre efectul extraordinar pe care îl are semnul sfintei cruci atunci când îl facem cu mâna pe trupul nostru ori peste grupuri de oameni, peste vasele cu apă, peste obiecte etc? Dacă închinarea vine din adâncul inimii, ea are același efect ca și o rugăciune. Și să nu uităm că, în medie, corpul omenesc conține 70% apă, iar apa din noi se comportă la fel cu orice apă, intrând în rezonanță energetică, la fel cu orice apă, atunci când sufletul ni se îndreaptă prin rugăciune spre Dumnezeu.

REVENIRE LA INTERVIU:

ID: De ce ortodocșii și catolicii își botează copiii atunci când sunt mici și nu la vârsta adolescenței sau a maturității, cum se botezau primii creștini, cum S-a botezat și Mântuitorul? Cei maturi pot conștientiza singuri importanța botezului, venind singuri să-l ceară, botezul fiind un legământ solicitat personal pentru a fi făcut cu Sfânta Treime, iar un copil abia născut nici nu-și amintește clipa botezului atunci când va fi mare. Voi spuneți că în momentul când pruncul a primit botezul, a fost deja creștinat, iar noi spunem că devii cu adevărat creștin numai atunci când soliciți tu însuți sau tu însăți și obții "nașterea din nou", recunoscând pe Iisus ca Domn și Mântuitor personal. Botezul copiilor este nul.

CPB: După mine, la orice vârstă, botezul este luat în seamă de Dumnezeu. Și la ortodocși există numeroase cazuri când cei maturi vin personal să ceară botezul, pentru motivul că nu au fost botezați niciodată. De asemenea, când solicitanții părăsesc o religie de care aparținuse înainte, dorind să treacă la ortodoxie, cer la maturitate să fie botezați. La fel și la catolici. Dar una din explicațiile botezului infantil este aceea că, în urmă cu sute de ani, mortalitatea copiilor era foarte mare, motiv pentru care familiile făceau copii mulți, în special familiile sărace. Din 7-8 copii care să nășteau, în general, trăiau doar unu, doi, rareori mai mulți, fiindcă molimile fără leac îi secerau fără milă pe ceilalți, iar oamenii de atunci erau convinși că o ființă nebotezată care a murit, aparținând unei familii creștine, ajunge cu siguranță în focul cel veșnic, ca orice păgân. Biserica ortodoxă și catolică erau de aceeași părere. Această teamă imensă i-a deteminat pe părinți să se asigure că pruncul lor nu va avea o asemenea soartă și de aceea ei se grăbeau să-și boteze copiii, iar pentru educarea lor religioasă trebuie ales un așa numit "naș", care are obligația să-i fie un tutore spiritual până ce pruncul atinge vârsta maturității.

ID: Dar câți din acești nași își îndeplinesc această obligativitate de educator creștin, mai ales că majoritatea din ei nu știu mai nimic despre religie? Ei sunt aleși mai mult pentru a primi sau pentru a da anumite cadouri finului lor și pentru a se întâlni cu familiile lor la cumetrii...

CPB: Aici, din păcate, trebuie să-ți dau dreptate, deoarece, în majoritatea cazurilor, cam așa se petrec lucrurile.

ID: Ce crezi despre teoriile creaționiste referitoare la facerea omului? De ce evoluționiștii susțin cu tărie că omul provine din maimuță?

CPB: Dacă vrei să le dau dreptate evoluționiștilor darwiniști, ca să le fac pe plac, le voi răspunde așa: da, după cum vă este judecata, aveți dreptate, deoarece, în primul rând, voi vă trageți din maimuțe; noi, ăștilalți, avem o origine mai nobilă și mai divină, fiind creați de Dumnezeu.

ID: Lăsând gluma, ei vin cu niște argumente...

CPB: Și noi venim cu niște argumente. Deocamdată, se cunoaște că diferența de genom la om și la cimpanzeu (care prezintă cea mai mare similaritate genetică cu cea umană) este de până la 2%. Unele cercetări consideră că sunt diferențe chiar mai mari, de până la 5%. Ca să-i citez pe geneticieni, iată care ar fi diferențele genetice fundamentale dintre om și cimpanzeu, cea mai evoluată maimuță: 1) Omul are 23 de perechi de cromozomi, iar cimpanzeul are 24 - și se știe că natura nu poate crea gene noi, ci doar să le combine pe cele existente; 2) La sfârșitul fiecărui cromozom există anumite secvențe, care se numesc telomere. Omul are doar 10.000 de perechi de telomere superioare, iar cimpanzeul are circa 23.000 simple, inferioare; 3) Cu toate că 18 perechi de cromozomi sunt practic identice la om și cimpanzeu, totuși există diferențe semnificative la cromozomii 4, 9 și 12. Mutațiile genetice spontane și bruște au fost excluse; 4) Cromozomoul Y are dimensiuni și structură total diferită la om și cimpanzeu; 5) În cromozomul 21 există multe regiuni extrem de diferite de cele ale celei mai evoluate primate după om; 6) Ca dimensiuni, genomul uman este mai mic cu circa 10% față de cel al unui cimpanzeu. Dacă din punct de vedere genetic, diferențele nu par prea numeroase (motiv pentru care unii geneticieni au afirmat absurditatea că, de fapt, maimuțele sunt... oameni pimitivi, sălbăticiți), în schimb, numărul mai mare de cromozomi la cimpanzeu nu înseamnă că acesta este superior omului, ci am putea spune că structura genetică umană este mai "șlefuita" decât cea a cimpanzeului. Presupunând că miile de ani, coroborate cu viața și natura, au reușit, pe axa coordonatelor, să facă din maimuță ființa superioară numită om, atunci de ce nu reușesc maimuțele care sunt dresate de-a lungul anilor, constant și concentrat, de către cercetători, să vorbească, să scrie ceva logic sau să memoreze anumite sevențe repetabile, infantile? Iar dacă de la maimuță la omul de astăzi au existat fazele intermediare hominide de... Cro-Magnon (Homo sapiens sapiens), Neanderthal ș.a., lanțul evolutiv, adăugat în mod forțat de evoluționiști, este plin de falsuri și de “verigi lipsă”, iar singurul lucru care se poate spune despre aceste verigi lipsă este că, într-adevăr, ele sunt completamente lipsă, în ciuda unor afirmații neștiințifice! Concluziile evoluționiștilor au fost trase din cercetarea controversatelor fosile, iar din fosile nu se poate afla mare lucru. Paleontologia este plină de zeci de speculații arbitrare și subiective. După sute de mii de ani, oasele cercetate, ne arată, într-o poporție uriașă, că procesul de fosilizare a fost foarte distructiv, modificând formele lor tridimensionale reale. Selecția naturală este un proces total pasiv în natură, nicidecum unul activ, așa că noțiunea de selecție naturală poate fi folosită mai mult ca o figură de stil. Doar micro-evoluția este posibilă, nu macro-evoluția, iar ceea ce numim noi evoluție, nu este altceva decât modificarea genelor deja existente în arealul aceleiași specii, nicidecum proliferarea de gene noi. (Chiar în experiențele de inginerie genetică, interzise de biserică, nu s-au putut crea gene noi, ci au fost mixate genele unor specii diferite). De aceea, evoluționismul este o teorie absurdă. Omul a fost creat de la început după chipul și asemănarea perfectă a dumnezeirii. Creatura umană a fost de la început Homo sapiens. Iată cum îi putem descrie caracteristicile: poziția verticală, extinsă complect, privirea îndreptată înainte și spre cer, din cauza căreia picioarele au o poziție ce-i favorizează mersul, nu cățăratul; o mai mare dezvoltarea a anumitor mușchi care suportă și întrețin poziția verticală a corpului; scurtimea caracteristică a brațelor și opozabilitatea completă a degetului mare, bărbia ieșită puțin în afară, dentiția uniformă și ordonată, și cel mai mult, dezvoltarea enormă a creierului și conformația caracteristică a craniului și a feței. Numai omul are abilitatea de a folosi vorbirea articulată, posibilitatea de a cânta melodic și probabil, din cauza folosirii limbajului articulat, și-a dezvoltat puternic capacitatea de a gândi abstract. Nu s-a găsit nici măcar o singură dovadă că omul ar fi existat vreodată pe pământ într-o stare inferioară, total diferită de cea de astăzi. Crom-Magnonul, Neanderthalul ș.a. au fost specii de maimuțe superioare dispărute care foloseau unelte primitive de piatră, chiar și de bronz, dar nu au evoluat și nu s-au adaptat condițiilor ambientale, dispărând. Cu alte cuvinte, omul a fost dintotdeauna om. Omul a purtat întotdeauna imaginea divinității. Firește, în miile de exemplare umane au existat și continuă să existe anormalități deformatoare, dar Homo sapientis a evoluat rapid în cadrul speciei lui, deveninf Homo sapientissimus. În concluzie, nu există nici un fel de evidență că omul a fost vreodată pe o treaptă mai joasă din punct de vedere mintal, spiritual sau fizic, comparat cu Homo sapientissimus, ființa umană de astăzi. Dimpotrivă! Există destule vestigii și relatări despre realizări stră-străvechi ale rasei umane care pot constitui și în zilele noastre minuni ale lumii. Toată știința și progresul modern nu le pot imita sau explica perfecțiunea și amprenta divină.

ID: Nefiind un om de știință, nu pot să te combat și nici nu aș încerca acest lucru. Pari destul de convingător în ceea ce spui. Și acum altceva... Dacă-ți amintești, încă înainte de a ne apuca să avem asemenea discuții, mi-ai sugerat că ai vrea să discutăm câte ceva despre minuni și apariții. Să fiu sincer, ca baptist, dacă admit tot felul de minuni divine, în schimb, eu nu cred mai deloc în aparițiile teofanice (dumnezeiești), mai ales în cele contemporane. Nu zic că așa ceva nu există, nu. Am citit destul despre ele și am fost informat că au fost multe, că ele s-au petrecut și se petrec mereu, în diferite locuri ale lumii. Admit că asemenea apariții s-au manifestat pe deplin, numai că natura lor nu mi se pare să aibă nimic de a face cu manifestările realmente divine, ci pot fi de altă esență. Cine știe ce duhuri întunecate le provoacă...

CPB: Pe ce te bazezi când spui asta?

ID: Pe un citat din Noul Testament, unde apostolul Pavel , în Epistola a II-a către Corinteni, la cap. 11 cu versetul 4, afirmă clar: "Și nu este de mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină." Cu alte cuvinte, Diavolul , care este un heruvim decăzut, poate lua forme de ființe dumnezeiești.

CPB: Da, știu citatul și sunt sigur că așa este, întrucât Lucifer este cel mai mare înșelător. Însă Sfântul Apostol Ioan, cel atât de mult iubit de Iisus încât, la Cina cea de Taină, Mântuitorul îl ținea lipit de pieptul Său, în Epistola lui sobornicească de la capitolul 4, cu versetele 1-3, ne dă soluția perfectă cu care să putem descoperi, verifica și deosebi pe loc și clar duhurile satanice de duhurile sfinte, trimise de Dumnezeu înaintea oamenilor. Este un sfat extrem de important și de lămuritor. El nu lasă nici un fel de neclaritate în inimile noastre - și sună așa, în traducerea lui Gala Galaction: "1. Iubiților, nu dați crezare oricărui duh, ci cercetați duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulți prooroci mincinoși au ieșit în lume. 2. În aceasta să cunoașteți duhul lui Dumnezeu: orice duh care mărturisește că Iisus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu. 3. Și orice duh care nu mărturisește pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist, despre care ați auzit că vine și acum este chiar în lume." Până să cunosc acest citat, poate că și eu am avut cândva aceleași dubii și de aceea, am cercetat pe cât am putut de profund acest fenomen.

ID: Știu că în țară, te-ai ocupat mai mulți ani de studierea fenomenului OZN, înființând "Univers-Clubul" de la Casa Sindicatelor din Ploiești, unde ai colaborat cu marii ufologi din țară. Eu cred că înseși aparițiile OZN sunt de natură demonică.

CPB: O să vorbim mai târziu despre asta. Iar la acel club, tot făcând cerecetări pe teren, am ajuns să anchetez nu numai pe vizionarii de farfurii zburătoare, ci și pe cei care au fost martorii unor apariții teofanice. Așa stând lucrurile, în perioada de cercetare a fenomene insolite, am intervievat pe câțiva vizionari români și străini, deplasându-mă să-i întâlnesc pe aceștia la fața locului (pe ciobanul Petrache Lupu, la Maglavid, Oltenia, pe Fecioara de la Parepa, la Parepa-Rușani, jud. Prahova, pe cei șase vestiți vizionari ai aparițiilor marianice - Jakov Èolo, Ivan Dragiceviċ, Mirjana Dragiceviċ, Ivanka Ivankoviċ, Vicka Ivankoviċ și Marija Pavloviċ - la Medjugorje (Meðugorje), Bosnia-Herțegovina, în fosta Iugoslavie, publicând interviurile luate în anul 1989, când i-am vizitat. Am mai vorbit și cu alte persoane care au trăit experiențe similare, aici, în America sau în România. Pe niște alți vizionari, aflați în Australia și Noua Zeelandă, nu i-am putut găsi atunci când am vizitat aceste țări. De mare răsunet au fost și aparițiile teofanice din Egipt, Vietnam și Coreea de Sud, unde nu am ajuns încă. Într-un fel, pot spune că am o anumită experiență în acest sens.

ID: Chiar dacă am auzit de toți aceștia, nu am fost înclinat să mă intersez prea mult despre experiențele trăite de ei, așa că te rog să-mi detaliezi pe scurt despre ce este vorba.

CPB: Am precizat că i-am intervievat aproape pe toți, publicând, în mai multe ziare și reviste, interviurile luate. Acolo am venit cu maximum de amănunte. Primii doi sunt români și erau foarte cunoscuți în România anilor 30. Petrache Lupu și Maria Petre au avut viziuni similare în același an, adică în 1935, declarând că Dumnezeu în persoană le-a apărut sub înfățișări impresionante și la limitele percepției umane, precum apăruse și lui Moise, nicidecum în toată măreția Lui, care ar fi ucigătoare dacă L-am vedea cum este în realitate și precum precizează și Biblia. Cine dorește să afle un surplus de detalii despre acești vizionari este rugat să-i caute pe Wikipedia unde am completat, aducând la zi, niște date deja existente. Ciudat mi s-a părut faptul că ei nu știau unul de altul și, de aceea, eu i-am comunicat fiecăruia în parte experiența celuilalt, dar amândoi mi-au spus că primiseră deja comunicarea că, în țara noastră, Creatorul se va adresa unei a doua persoane. La Medjugorje, Fecioara Maria s-a arătat la 6 copii și adolescenți din localitatea Medjugorje din partea croată a provinciei Hercegovina (actualmente parte a Bosniei-Hercegovina), încă din 24 iunie 1984. Aparițiile au loc și în zilele noastre, acumulându-se circa 40.000 de mesaje, oferirea unor secrete și o serie de semne anunțate. Numărul pelerinilor este impresionant, anunțându-se cifra de peste 2 milioane pe an și o serie de miracole, de vindecări miraculoase ba chiar și fizice. (Notă: pe Youtube apar filmulețe cu câteva miracole solare și filmări din timpul aparițiilor). Bineînțeles că mult mai cunoscute decât aparițiile cercetate de mine sunt aparițiile marianice din faimoasele localități Lourdes (Franța), Fatima (Portugalia) și Guadalupe (Mexic).

ID: Și de unde știi că cei anchetați de tine nu au mințit sau că spiritele cu care au stat ei de vorbă nu erau demoni?

CPB: Ca în absolut toate cazurile de apariții divine, atât la Maglavit, cât și la Parepa ori Medjugorje, autoritățile civile, cele eclesiastice, apoi unele firme comerciale, au căutat să profite financiar sau cultic, aruncând o pată de umbră peste aceste evenimente, dovadă că duhul cel rău într-adevăr se amestecă imediat în asemenea situații, căutând să compromită în totalitate realitatea lor. Totdeauna, în asemenea situații, apar susținători și denigratori, mai mult în rândurile fețelor bisericești decât din ale pelegrinilor, fiecare din cele două tabere venind cu argumente pro sau contra, multe din ele fiind lansate prin mijloacele mass-media. Cea mai comună acuzație este aceea de impostură, de șarlatanie ordinară și de inducere în eroare a maselor prostite de impostori, învinuire care urmărește să creeze dubii și care poate veni atât din partea ateilor, cât și din partea unor grupări religioase adverse. Și, din păcate, nu o dată, ele au capacitatea de a deruta, devenind convingătoare. Tocmai de aceea, m-am decis să verific personal la fața locului care este adevărul.

ID: Și ce-ai văzut la fața locului?

CPB: Am să încep de la Medjugorje unde am stat aproape două săptămâni... Fără vorbărie multă, i-am văzut pe cei șase vizionari cum, în timpul missei catolice din biserica locală, în clipa apariției Maicii Domnului, slujba cu zeci de preoți este întreruptă iar acei vizionari (pe atunci niște tineri adolescenți), încep să recite rozariul și rugăciunea domnească, apoi, în clipa apariției, ca la un semnal, fericiții aleși se lasă deodată toți în genunchi în direcția unde ei o văd pe Sfânta Fecioară, intrând simultan într-un fel de transă. Vorbesc cu "Gospa" (Fecioara Maria, în limba sârbo-croată), toți au lacrimi în ochii care au priviri fixe, halucinante, spre un anumit punct. Fața le strălucește de o bucurie înălțătoare; toți zâmbesc, dau din cap și răspund pe rând la întrebări inauzibile. Nu știm ce li se comunică și ce discută cu Sfânta Fecioară. Nu tot ce li se spune au voie să ne dezvăluie. Eram aproape de ei, la numai câțiva pași, însă printr-un fenomen inexplicabil, deși toți dialogau cu Gospa cu voce tare, glasul lor nu se auzea absolut deloc, nici măcar ca o șoaptă, după cum nici vocea Fecioarei Maria nu se auzea (și, firește, numai ei o vedeau și o auzeau cu claritate, descriind-o ca pe o ființă tânără, extrem de frumoasă). O doamnă filipineză de lângă mine face o poză cu polaroidul în direcția apariției și...culmea! - ceea ce ochii noștri nu vedeau, pe fotografia ieșită din aparat, distingem treptat chipul Sfintei Fecioare. Este, într-adevăr, de o rară frumuseșe! (Mai târziu, am pozat și eu acea fotografie). Deoarece cei șase nu au inspirat nicicum încredere autorităților (anterior fuseseră chiar arestați), o echipă de specialiști trimisă de guvernul comunist iugoslav i-au monitorizat amănunțit, i-au punctat cu biosenzori aplicați pe cap, pe piept, pe gât și pe brațe în timpul apariției, când erau și filmați, făcându-li-se și EKG-ul. Concluzia electroniștilor și a medicilor legiști: exact în clipa apariției, simultan, la toți șase, li se măresc brusc pupilele ochilor, se accelerează brusc pulsul, respirația și bătăile inimilor, iar la unii dintre ei le scade temperatura... Întrucât aparițiile erau zilnice, experiența s-a repetat și ea de mai multe ori și, de fiecare dată, fără excepție, manifestările fiziologice erau absolut aceleași. După plecarea Gospei, cărora ei i se adresau cu apelativul de Mamă, auzim vocea lor spunând "Ode!"("a plecat!") și atunci, tot brusc, manifestările de șoc dispar. Din aceste verificări științifice, cu care Sfânta Fecioară a fost de acord, de aici s-a tras concluzia că trăirile lor au fost întru totul reale și că posibilitatea de a juca rolul de falși vizionari era exclusă. Nici cei mai versați actori profesioniști nu ar fi putut interpreta un asemenea rol, unde simulările ar fi fost din prima clipă demascate. De aceea, deși guvernul iugoslav, inițial, le interzisese vizionarilor prezența în public, după asemenea tatonări, i-a lăsat în pace. Examenul acesta îl trecuseră... Mai era de trecut un alt examen, mult mai greu, care venea din partea tuturor bisericilor neoprotestante și chiar din partea unor fețe bisericești catolice și ortodoxe pline de mult scepticism - și anume, acuza gravă că tinerii vizionari se închinau, de fapt, în fața unei apariții satanice, mai exact - că acea așa-zisa Fecioară Maria nu ar fi altcineva decât... Lucifer în persoană, care interpreta perfect rolul de... Mama lui Iisus cu Pruncul în brațe. (Amintesc că în prima zi a apariției, una din fetele vizionare, Mirjana Dragiceviċ, sfătuită de babele din sat, a aruncat spre Fecioara Maria cu un pumn de sare, cerându-i să dispară, gest întâmpinat cu un zâmbet blând de Gospa din fața lor.) Acuzația aceasta era, într-adevăr, cea mai gravă și putea nimici întru totul faima minunilor de la Medjugorje. Dar încă de la început, Fecioara Maria le-a cerut tinerilor să îngenunche alături de ea, să fie răbdători cu atitudinile ostile așteptate și să spună împreună rugăciunea "Tatăl nostru". Le-a vorbit despre jertfa Fiului ei Iisus pentru păcatele omenești, despre șireteniile Satanei care o urăște, precizând că apariția ei acolo vine din partea Fiului ei. De fiecare dată le lăsa un nou mesaj. Le-a cerut să postească, să citească Biblia, să ceară zilnic ajutorul lui Dumnezeu, să facă acte de milostenie. Mereu repeta de trei ori: rugați-vă, rugați-vă, rugați-vă! A prezis căderea comunismului în Iugoslavia și în alte țări, amintind că țara lor și lumea întreagă vor trece prin mari încercări, ceea ce s-a întâmplat. Totdeauna își încheia prezența cu politicoase fraze de mulțumire. Într-una din apariții, Sfânta Fecioară a precizat că rugăciunile să nu i se adreseze ei personal, ci doar să o invite să se roage pentru ei și toată omenirea, fiindcă asta deja face ea de două mii de ani. A mai precizat că, într-adevăr, între om și Dumnezeu singurul intermediar este Iisus, dar că Mântuitoul permite ca și ea să intermedieze rugăciunile adresate de oameni Lui, ca Mântuitor, căci în calitate de Mamă, El o onorează ascultându-i rugămințile ce I se aduc din partea oamenilor credincioși. Dacă Fecioara Maria le cere vizionarilor cu lacrimi în ochi să lupte contra ispitelor diavolești, să-l alunge de lângă ei pe Satana, să se roage fierbinte lui Dumnezeu, să postească, să citească Biblia, să respecte cele zece porunci, să-L iubească pe Dumnezeu, să fie devotați Fiului ei care este Fiul lui Dumnezeu, insistând ca lumea să se pocăiască, asta înseamnă categoric că această apariție este cu certitudine fermă o minune divină, că ea nu vine de la diavol, deoarece diavolul nu se poate ruga lui Dumnezeu și deoarece el nu poate lupta contra lui însuși - sau cum spune foarte limpede Mântuitorul în Evanghelia după Matei, 12 cu 25-26: "Orice împărăție care se dezbină în sine se pustiește (...) Dacă satana scoate pe satana, s-a dezbinat în sine; dar atunci cum va dăinui împărăția lui?" Trebuie să specific că aparițiile de la Medjugorje continuă și astăzi în acea localitate sau că se manifestă personal, în sensul că Sfânta Fecioară apare pentru fiecare vizionar în parte, în locurile unde se află acei foști copii de atunci, în prezent oameni maturi, cu frumoase familii proprii.

ID: Mda, ai început deja să mă convingi că Fecioara Maria trebuie evocată în rugăciunile noastre.

CPB: Sigur că trebuie. Din momentul în care arhanghelul Gavriil, trimis de Creator, vine, din înaltul cerului, de lângă tronul lui Dumnezeu, și i se ploconește în față spunând: "Plecăciune Þie, cea binecuvântată între femei!" - din momentul în care un mare arhanghel i se pleacă astfel înaintea ei, atunci cum noi, niște păcătoși de oameni, cum să o ignorăm cu atâta nepăsare și să-i spunem simplist pe nume "Maria", ca și cum am vorbi despre florăreasa de la colțul străzii, și să nu-i spunem, cu devoțiune, Sfânta Fecioară Maria sau, mai exact, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu? N-am înțeles niciodată această ignorare a neoprotestanților care seamănă prea mult a dispreț... La fel îi zic și ateii. Mântuitorul este, cu certitudine, foarte supărat că-I disprețuim iubita Lui Mamă. Trebuie să ne fie clar în minte că acea tânără fată din Palestina ocupată de romani nu a fost folosită de Dumnezeu doar așa... ca o cloșcă temporară, care să scoată și să crească un Pui de Dumnezeu, după care să fie dată la o parte ca pe orice femeie păcătoasă... Și îți amintesc că ea nu este nicidecum moartă sau adormită, în pământ, așteptând marea înviere, după cum susțin adventiștii, ci Creatorul i-a înmânat o mare misiune permanentă, să ajute în continuare la pregătirea celei de a doua veniri a Fiului ei. De aceea, din poruncă divină, ea vine în calitate de mare Misionară, trimisă, de-a lungul secolelor, să apară în diferite locuri de pe glob, cea mai impresionantă și mai spectaculoasă dintre toate aparițiile fiind aceea din Egipt, unde Sfânta Fecioară a apărut în fața a milioane de spectatori în dreptul turlelor și deasupra cupolei unei mari biserici ortodoxe de rit coptic care îi poartă numele, din suburbia Zeitoun, Cairo. De data aceasta a apărut uriașă: era de cca 6-8 m înălțime. Exact în acel loc se zice că poposise ea cu Sfântul Iosif și cu Pruncul Iisus, în refugiul lor în Egipt, pentru a scăpa de urmărirea lui Irod. Aparițiile au început în seara de 2 aprilie 1968 și au durat noapte de noapte și ore întregi până la 30 aprilie 1968 (sunt informații neoficiale că s-ar fi repetat sporadic chiar până în 1970), fiind văzute nu de zeci, nu de sute, ci de milioane de oameni, mahomedani și creștini, inclusiv de președintele țării de atunci, Anwar al-Sadat. Mulți au filmat-o și fotografiat-o, încât filmele pot fi văzute și astăzi de oricine (n.n. - acum pot fi vizionate pe Youtube). Aparițiile s-au repetat de mai multe ori, sub forma trupului luminos al Fecioarei cu o aură în jurul capului, dar s-au manifestat și sub alte forme. De fiecare dată, Fecioara Maria a binecuvântat mulțimea care cânta și o aplauda, făcând în aer semnul crucii peste grupul miilor de entuziaști aflați jos. Atunci mulți musulmani s-au creștinat. Apariția aceea istorică a fost validată de toate bisericile ortodoxe și catolice din lume, inclusiv de Vatican, și, în urma controalelor tehnice, s-a stabilit că nu era o proiecție în aer ori o realizare holografică tridimensională cu lasere (atunci laserul nu se folosea decât în laboratoare).

ID: Îți promit că am să văd și eu filmul. Și, totuși, spre a nu-ți pierde șirul relatărilor, ce minuni deosebite îți amintești că ai mai văzut tu la Medjugorje?

CPB: Deși am auzit că unii oameni aduși acolo pe tărgi, s-au vindecat, s-au sculat și au putut să meargă; sau că alții, atinși de boli incurabile, s-au înzdrăvenit spontan, să fiu sincer, eu nu am văzut nici unul din aceștia, fiindcă nici nu i-am căutat. Nu zic, or fi fost. Dar eu nu i-am văzut. În schimb, am asistat la așa numitul "miracol al soarelui", care aproape că m-a speriat, fiindcă se asemăna destul de mult cu minunea petrecută la apariția din Fatima, Portugalia. Iată ce se întâmplase: într-o zi, pe la apusul soarelui, numai ce vedem că astrul ceresc începe să se rotească, deplasându-se din locul său și făcând de câteva ori un ocol în jurul punctului unde îi era locul, timp în care razele i se roteau în splendide culori de curcubee. Nu mai văzusem așa ceva. Am încercat să filmez acest moment, însă videocamera mi s-a blocat. A mers în schimb aparatul de filmat al colegului meu american de cameră, John, care a înregistrat perfect acea scenă. Ne aflam într-un loc cu mulți oameni și în clipa aceea toți am îngenunchiat. Fenomenul sfida orice lege astrofizică, neputându-se explica. Era o minune. A doua minune am văzut-o la miezul nopții, sus pe un deal unde avuseseră loc primele apariții. Ne aflam mii de oameni sub razele lunii pline (era luna mai, într-o duminică, bucurându-ne de o noapte caldă și senină și auzeam cântând privighetorile). Vizionarii se aflau cu noi și fuseseră preveniți că Fecioara Maria va apărea în duminica aceea la miezul nopții. Majoritatea celor din jur erau turiști americani, britanici, italieni, spanioli și filipinezi și auzeam multe grupuri corale cântând diferite cântece bisericești catolice. Unele melodii le știam și eu mai de mult. Eu cred că eram singurul român în mijlocul lor și mă aflam în grupul unor tineri americani, fete și băieți, deosebit de simpatici. Între ei erau și doi preoți catolici mai în vârstă. Doisprezece dintre sutele de pelerini locuiam la o casă cu multe camere de oaspeți, aparținând unei familii de țărani croați din Medjugorje, care nu știau engleză și întregul grup apela la mine să le comunic gazdelor ceea ce aveau ei nevoie. Mă înțelegem binișor cu gazdele într-o amestecătură de limbă rusă cu limba sârbă, căci vorbesc bine rusește și le traduceam colegilor în engleză ce trebuia să aflăm. Hotărâserăm ca întregul nostru grup să stăm lângă tinerii vizionari și ne-am postat din timp lângă ei. La un moment dat, îl auzim pe Ivan Dragiceviċ, aflat lângă noi, strigând prin megafon în engleză: "Opriți corurile, stingeți făcliile și îngenunchiați! Peste două minute este miezul nopții și Sfânta Fecioară Maria vine la ora promisă, cu precizie." Deodată toată lumea cade în genunchi și se face liniște totală... Se auzeau numai trilurile privighetorilor din zecile de tufișuri din jur. La ora 12 noaptea fix, trei fulgere orbitoare, venite din cerul senin, fără nici un tunet, au luminat întregul peisaj colinar din jur, iar cei patru vizionari (doi lipseau) vedem că se închină și cad în genunchi privind în sus și că deodată vorbesc cu Ființa invizibilă dinaintea lor. Mesajul Sfintei Fecioare nu a durat mai mult de trei-patru minute, după care din nou am văzut acele trei fulgere orbitoare, timp în care am simțit puternice furnicături aproape electrice trecându-mi prin tot corpul. Ivan a mai zis: "Ode!" ("A plecat!") și, după ce el și colegii lui s-au închinat, s-au ridicat în picioare, imitat de toată lumea, și a zis: "Sfânta Fecioară v-a binecuvântat pe toți cu semnul sfintei cruci și mi-a spus că este foarte impresionată de prezența voastră aici și de corurile frumoase înălțate spre slava lui Dumnezeu. De aceea vă mulțumește. (Poate că în momentul binecuvântării am simțit fiorul acelor curenți, gândeam eu atunci, căci mă aflasem la numai doi pași de locul apariției.) Mama noastră, Sfânta Fecioară - a continuat Ivan - ne cere tuturor să ne rugăm pentru cei aflați în mari necazuri materiale și spirituale, pentru cei necredincioși și pentru pacea lumii atât de amenințată de forțele satanice. Ea dorește ca pe toți cei de față să vă întâlnească în Rai atunci când veți fi chemați și ca nici unul din cei de față să nu ajungă în Purgatoriu sau în înspăimântătorul Infern..." Deci asta a fost cea de a doua minune văzută de mine - fulgerele acelea din senin. Iar a treia minune s-a petrecut în biserică, în timpul unei apariții, când lănțișoarele argintii ale rozariilor binecuvântate în timpul unei alte apariții, s-au transformat în fața mea în lănțișoare de aur. Asta am văzut-o clar cu ochii mei. Și era limpede că se petrecea o minune...

ID: Stai, stai puțin. Scuză-mă că te întrerup... A pomenit Sfânta Fecioară de Purgatoriu? Crezi că există Purgatoriul? Protestanții și neoprotestanții nu admit existența Purgatoriului, deoarece nicăieri în Biblie nu se pomenește de existența lui.

CPB: Da, Ioane drag, a pomenit de Purgatoriu, că doar știi că toți catolicii cred în existența lui. Nici noi ortodocșii nu credem în Purgatoriu, admițând numai extremele - Rai și Iad. Atât.

ID: Iar tu ce zici? Tu ce crezi?

CPB: Păi ce să mai zic? Numai de la Dante știam de Purgatoriu... Dar dacă zice Sfânta Fecioară că există, atunci chiar că o fi existând. Ea știe mai bine decât toți creștinii și teologii, care-i adevărul, fiindcă nimeni nu s-a întors de dincolo să ne confirme sau să ne infirme că e sau că nu e așa, nu? - deși, chiar în clipa asta, uite că îmi amintesc bine că doi dintre vizionari, Vicka Ivankoviċ și Jakov Èolo, dacă nu mă înșel, susțineau că au fost răpiți cu trupul pentru câteva minute, apoi transportați de Fecioara Maria și duși să vadă Raiul, Iadul și Purgatoriul... Iar ei, de asemena, spuneau că Purgatoriul există.

ID: Dar Biblia neagă așa ceva...

CPB: Nici nu neagă, nici nu confirmă, ci mai precis nici nu pomenește de acel loc intermediar de purificare a sufletelor unde, zic catolicii că ar merge peste 75% din cei decedați și care este totuși un loc de chin, oarecum mai ușor de suportat decât flăcările iadului. În Purgatoriu tradiția catolică afirmă că sufletele se purifică, stând mai mult sau mai puțin - asta depinde de gravitatea păcatelor comise - după care, odată curățite, sunt iertate și admise în Rai. Adică... ar exista o fericită șansă finală, dar nimeni nu știe cât durează timpul de purificare - o oră, o zi, o lună, un an, o mie de ani? Greu de spus, însă tot catolicii (chiar și unele mesaje marianice) ne dau și vestea bună că persoanelor condamnate la flăcările Purgatoriului li se poate scurta enorm de mult timpul chinurilor prin rugăciunile zilnice făcute de cei vii și de biserică pentru ei. Spre deosebire de bisericile protestante și neoprotestante care susțin că este inutil să te rogi pentru morți, căci condamnarea este definitivă, ireversibilă și cu sens unic, catolicii și ortodocșii susțin că este forte bine să te rogi pentru iertarea lor. Noi susținem acest lucru venind cu un citat din Vechiul Testament, luat din cartea a doua a Macabeilor (carte apocrifă), mai exact, 2 Macabei, cap. 12, 42-45 care spune: “Că dacă el n-ar fi avut nădejdea că cei ce căzuseră vor învia, ar fi fost de prisos și de râs să se roage pentru morți" (Am extras din Biblia tradusă de Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania, editura Institutului Biblic și de Misiune al BOR, București - 2001). Părintele Gala Galaction traduce astfel: "Drept aceea sfânt și cucernic gând a fost, că a adus jertfă de curăție pentru cei morți, ca să se slobozească de păcat.” (2 Macabei 42-46), iar, în aceeași traducere din Biblia ortodoxă, Proorocul Baruh se roagă astfel: “Doamne Atotțiitorule, Dumnezeul lui Israel, auzi rugăciunea celor ce au murit.”(3, 4-5).

ID: Totuși, mă gândesc serios de ce Sfânta Fecioară ne asigură că există Purgatoriul... Mi-ai băgat un cui în inimă și gândul ăsta nu-mi dă pace...

CPB: Crezi că ești singurul care devine șocat de această afirmație sau ți-e frică să nu ajungi și tu în Purgatoriu?

ID: Dacă există, am să fac tot posibilul să nu ajung acolo. Dar de ce să existe?

CPB: Prezența lui nu mai depinde de noi. Iar eu, care am o fire extrem de curioasă și care vreau să știu totul despre toate fără ca în realitate să fiu în stare de a afla mai nimic din mărețele taine ezoterice ale Bibliei, încerc să mă gândesc dacă nu cumva în paginile ei se află, totuși, ascuns vreo aluzie la Purgatoriu. Ce zici?

ID: Nu cred că vei găsi.

CPB: Să încercăm... Iată niște citate ce ar părea ușor aluzive: 1Corinteni 3,14-15: “Dacă lucrul cuiva, pe care l-a zidit, va rămâne, va lua plată. Dacă lucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit; el însă se va mântui, dar așa ca prin foc”. Vezi, cuvântul latin "purgatorius" înseamnă purgație sau ardere prin foc. În aceste versete, Sf. Apostol Pavel se referă la procesul de curățire prin care un om este mântuit deși faptele sunt distruse. O persoană care moare și are încă greșeli personale este împiedicată să intre în rai deoarece nu este complet purificată. Ea trebuie să treacă printr-o perioadă de curățire pentru a fi complet curată, pentru că nimic necurat nu intră în rai (cf. Apocalipsa 21,27). Vezi deci, Purgatoriul nu este o a doua șansă după această viață. Este doar pentru cei care “mor în harul și prietenia lui Dumnezeu”, cum zic catolicii. Matei 12,32 spune că unii oamenii care păcătuiesc nu vor fi iertați “nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie”. Aceasta sugerează că există unele păcate ce vor fi iertate în veacul ce va veni. Dacă nu există purificare după moarte, atunci acest pasaj nu prea are sens. La 1Petru 3,19-20 sunt niște versete care ne spun că Iisus “a propovăduit și spiritelor aflate în închisoare”. “Închisoarea” nu poate fi Raiul, deoarece oamenii de acolo nu au nevoie să le fie predicată Evanghelia. Nu poate fi nici Iadul, deoarece sufletele din Iad nu se mai pot pocăi. Trebuie să fie atunci ceva diferit. După cum vezi, nu este nimic nebiblic în afirmația că cei care au murit pot să nu meargă imediat în Rai sau în Iad. “Să nu se tulbure inima voastră, credeți în Dumnezeu și credeți în Mine! În casa Tatălui Meu sunt multe lăcașuri… Mă duc să vă pregătesc un loc“ (Ioan 14). Care o fi acel loc? Același Învățător Iisus ne amintește că “Cei ce vor fi vrednici să dobândească veacul și învierea din morți, nu mai pot muri pentru că sunt fii ai lui Dumenezeu, fii ai învierii“; de aceea “Dumnezeu nu este un Dumnezeu al morților, ci al viilor, căci toți trăiesc în El“. (Luca, 20). Dar cea mai tare aluzie la Purgatoriu în Noul Testament mie mi se pare că ar putea fi capitolul 12, cu versetele 57-59, unde Mântuitorul, vorbind alegoric despre o temniță, cum obișnuia deseori, ne cere să evităm a ajunge pe mâna judecătorului care ne poate condamna la temniță (și mă întreb: temnița pomenită nu este cumva Purgatoriul?)... Iar de acolo nu ieșim până ce nu ne plătim și ultimul păcat comis în viață. Iată exact cuvintele lui Iisus, în traducerea lui Gala Galaction: "57. De ce, dar, de la voi înșivă nu judecați ce este drept? 58. Și când mergi cu pârâșul tău la dregător (n.n. - pârâșul. = diavolul), dă-ți silința să te scapi de el pe cale, ca nu cumva să te târască la judecător, și judecătorul să te dea pe mâna temnicerului, iar temnicerul să te arunce în temniță. 59. Zic ție: Nu vei ieși de acolo, până ce nu vei plăti și cel din urmă ban." Deci, nu vom ieși din Purgatoriu până nu ne plătim toate păcatele. Cam așa s-ar înțelege. Iar catolicii vin cu lămuririle lor finale, consemnate în articolul 1030 din Codul Vaticanului: “Cei care mor în harul și prietenia lui Dumnezeu dar imperfect purificați, deși sunt siguri de mântuirea veșnică, suferă după moarte o purificare ca să dobândească sfințenia necesară pentru a intra în bucuria cerului”. Așa cred ei. Mai multe nu am ce să mai adaug.

ID: Mă rog, citatele acestea par să justifice oarecum existența Purgatoriului. Totuși, ele mă cam tulbură, trebuie să recunosc.

CPB: Și crezi că pe mine, nu? Multă dreptate a avut cine a spus: Încurcate mai sunt căile Domnului!

ID: Da, foarte încurcate uneori, însă menirea noastră este să le descurcăm. Măcar atât cât ne pricepem. Dar nu e simplu.

CPB: Vezi? De aceea au fost necesare scrierile sfinților părinți și cercetarea lor. Duhul Sfânt din ei ne-au luminat multe lucruri neînțelese.

ID: A mai spus ceva șocant Fecioara Maria la Medjugorje?

CPB: Depinde ce numești șocant. Unele afirmații sunt acceptate ca fiind firești pentru unele culte, dar șocante și neacceptabile pentru altele. Astfel, Marija Pavloviċ, la casa căreia am cerut să fim invitați eu și cu cei doi preoți americani din grupul meu (Maria vorbea destul de bine italiana), ne-a spus că preotul ei confesor a rugat-o pe dânsa să o întrebe pe Gospa dacă religia catolică este adevărata religie creștină. Și chiar așa a făcut, numai că a schimbat puțin ordinea cuvintelor din întrebare, adresându-se astfel către Sfânta Fecioară: "Dragă Mamă (cu acest apelativ i se adresau toți vizionarii - n. n.), nu este așa că religia catolică este cea mai bună și mai corectă religie creștină din lume?" La auzul acestei întrebări, Fecioara a zâmbit și a răspuns: "În fața Fiului meu și în fața Tatălui Ceresc să știți că nu există religii; nu există catolici, ortodocși, protestanți și neoprotestanți, ci există numai oameni profund credincioși, care respectă cu adevărat poruncile lui Dumnezeu, și oameni necredincioși, care nu le respectă decât superficial sau deloc. Dumnezeu iubește toate bisericile creștine din lume, fără să disprețuiască sau să urască alte religii pe care le tolerează. El știe exact câtă credință adevărată există în fiecare individ și în fiecare comunitate religioasă. Iubește chiar și pe majoritatea membrilor din cultele creștine care distorsionează creștinismul, deși îi condamnă și îi va pedepsi la timpul potrivit pe liderii care îi induc pe enoriașii lor în eroare, căci aceștia au mai puțină vină decât păstorii care îi rătăcesc. Chiar în cadrul bisericii catolice există unele biserici mai pline de Duhul Sfânt și altele cu mai puțin Duh Sfânt. La fel în bisericile din celelalte culte. Există biserici ortodoxe cu mai mult Duh Sfânt decât unele biserici catolice, și biserici neoprotestante cu mai mult Duh Sfânt decât altele, tot neoprotestante care au mai puțin Duh Sfânt, fiindcă Duhul Sfânt îl trimite Tatăl Ceresc în funcție nu de numărul credincioșilor dintr-o parohie, nu de denumirea acelui cult creștin, ci în funcție de adevărata credincioșie a membrilor acelei comunități. Poate exista o biserică cu o sută de membri din care 50 sunt cu adevărat credincioși și o bisericuță cu numai 10 membri, dar toți adevărați creștini iubitori ai lui Dumnezeu. Această biserică mică este de fapt mai mare în fața Creatorului decât aceea cu 100 de membri..." Cam așa îmi amintesc precis că a primit răspunsul Maria la această întrebare. Când am tradus-o preoților catolici, aceștia nu au reacționat în nici un fel, ci au rămas pe gânduri. Tot Maria, care era o fată cam urâțică, ne povestea că într-o seară i-a apărut Satana sub forma unui bărbat atletic cu privire dură și după ce s-a recomandat cine este, i-a spus că dacă trece de partea lui o va transforma în una din cele mai frumoase și mai bogate fete în zilele următoare. Maria l-a refuzat imediat, a strigat la el, dar nu a vrut să dispară decât numai atunci când a chemat-o pe Fecioara Maria care a venit și a calmat-o căci a găsit-o plângând.

ID: Și ce să cred de aici? Interesant ce-mi spui, dar din toate acestea reiese că Dumnezeu acceptă ecumenismul, neavând preferințe cultice. Oare așa să fie?

CPB: Chiar că nu știu ce să spun. Poate că dragostea Lui față de oameni, indiferent de religiile de care aparțin ei, nu trebuie confundată cu o aparentă neutralitate față de religiile lor.

ID: Oricum, noi baptiștii spunem că baptismul este credința cea adevărată. Voi ortodocșii spuneți că, dimpotrivă, ortodoxia este dreapta credință - de aici și numele ortodoxiei; catolicii spun că religia lor este cea adevărată, fiind neschimbată, deci și ortodoxă, dar și universală în același timp ("catolicos"înseamnă "universal"). Penticostalii spun că religia lor este cea adevărată, noi ceilalți, în viziunea lor, fiind candidați siguri la Iad, căci nu suntem botezați cu Duhul Sfânt; adventiștii, la rândul lor, afirmă că toți suntem rătăciți, fiindcă nu respectăm sabatul - și așa mai departe... Cum să-i împăcăm pe toți? Spune... În ultima vreme a apărut ideea unificării tuturor religiilor creștine, deci ideea ecumenismului. Asta o urmărește numai Antihristul, spunem noi, pentru că singura unire corectă ar fi dacă toți creștinii s-ar uni cu baptiștii...

CPB: Iar eu adaug așa: singura unire corectă ar fi numai dacă toți creștinii din alte culte ar veni la noi și s-ar face toți ortodocși - asta o spunem noi, ortodocșii...

ID: Păi vezi? De aceea numeroși ierarhi ortodocși condamnă acest ecumenism cu cea mai mare vehemență, numind-o un alt fel de satanism și spunând că ecumenismul ar urmări să desființeze ortodoxia pe care o consideră singura dreaptă credință. Propunerea de împăcare a celor două mari biserici istorice după marea schismă din 1054 ar fi, după teologii ortodocși o crimă; papa de la Roma și catolicii lui pot fi iertați numai dacă trec la ortodoxie... Din aceste motive, când ei aud de o posibilă împăcare, care se apropie, cu catolicismul, ierarhii aceștia ai voștri devin ca niște lei furioși, plini de ură, niște apărători cu arma în mână a ortodoxiei, cu toții fiind în stare să declanșeze un nou și mare război religios cu catolicii, dar și cu pocăiții, nimicindu-i până la ultimul... Unde mai e, Doamne Dumnezeule, dragostea lor frățească pentru ființa umană? De ce atâta ură? Am auzit pe un cunoscut episcop ortodox român spunând cam așa: "Vreți ecumenism? Da, și eu vreau, dar iată cum: toți papistașii și pocăiții să renunțe la religiile lor și să treacă imediat la religia ortodoxă. Cine vrea, bine! Cine nu, este fiul lui Antihrist, pus în slujba masoneriei, ca și Papa de la Roma și asemenea eretici trebuie anihilați până la unul! Rătăciții trebuie siliți cu forța să accepte dreapta credință! Numai atunci - zicea el - îi vom iubi, îi vom îmbrățișa și, iertându-i, îi vom considera frații noștri..." Cum se vede, este vorba aici nu numai de apărarea propriei doctrine, nu numai de ambiții religioase, ci de mari pasiuni omenești. Și cine stârnește asemenea pasiuni? O, Iisuse, ajută-ne! Dar oare episcopul acela nu știa că, practic, așa ceva nu este și nu va fi niciodată cu putință, întrucât catolicii sunt puternici, sunt uniți și depășesc ca număr un miliard de oameni? Cum să-i poți subordona? În plus ei sunt și foarte consolidați financiar, pe când ortodocșii sunt câteva sute de milioane și slab dotați din punct de vedere bănesc, ca să nu mai spun că Patriarhiile de la Moscova, Atena, București, Constantinopole și Ierusalim au destule contradicții între ele. Eu nu-i apăr pe catolici, căci nu accept multe din doctrina lor, dar trebuie să fim mai realiști. Extremismul și fundamentalismul ortodox e la fel de distructiv ca și cel catolic, ca orice alt fundamentalism radicalizat, asemănător cu cel islamic, căci îndepărtează oamenii de la credința în Dumnezeu.

CPB: Regret că de aceste disensiuni între creștini profită ateii, dar cel mai mult musulmanii, care și-au pus minuțios în plan ca până în anul 2050 să islamizeze toată Europa. Marea salvare - de fapt unica! - este revenirea în glorie a Mântuitorului nostru Iisus Hristos care va rezolva toate aceste probleme religioase, potolindu-i și pe unii și pe alții. Și procesul rapid de islamizare este un semnal că cea de a doua venire a lui Iisus se apropie.

ID: Da, Maranata! Vino, Doamne Iisuse Hristoase! Iar acum să nu uit că mi-ai rămas dator cu detalierea despre cei doi vizionari români pe care zici că i-ai cunoscut, Petrache Lupu și Maria Petre, supranumită Fecioara de la Parepa. Spune-mi câteva cuvine și despre ei.

CPB: Când am ajuns la Maglavit la Petrache Lupu, știam totul despre el, findcă citisem cartea preotului Vasile I. Ouatu, unul din liderii Oastei Domnului din anul 1935. La început, moș Petrache nu a vrut să mă primească, fiindcă mai primise cu câteva zile înainte pe o oarecare jurnalistă, Sanda Faur, de la revista "Femeia", care a publicat în nr. 4 al revistei din 1979 un articol plin de ură religioasă contra vizionarului, făcându-l de tot râsul, deși familia lui moș Petrache o primise cu bucatele întinse pe masă. Când i-am arătat cartea "Maglavit" a preotului mai sus menționat, aceasta a fost ca un pașaport de intrare, după care moșul m-a îmbrățișat, s-a rugat pentru mine și m-a ținut lângă el două ceasuri întregi. Atunci mi-a povestit toată viața lui și mi-a mărturisit cât de mult l-au oropsit comuniștii. Am reținut evenimentul crucial, întâmplat vineri 31 mai 1935, care a fost întâlnirea de câteva ori cu un "Moș"care i-a spus să meargă prin sat și să povestească oamenilor despre această apariție, făcută cu scopul de a determina pe români să se apropie de credința în Dumnezeu prin respectarea poruncilor sfinte și prin pocăință. El a promis că va merge, dar nu s-a ținut de cuvânt motivând că este și surd, și mut. Și chiar așa era. "Dar cu Mine cum vorbești?" l-a întrebat Ființa aceea care stătea în aer neatingând pământul. Abia atunci a observat tânărul cioban de 28 de ani că, pentru prima dată în viața lui, poate auzi și vorbi. Când lumea l-a auzit, s-a mirat, și și-au dat cu toții seama că a fost vorba de un miracol divin, și așa a început marea aventură care l-a făcut pe Petrache Lupu celebru, fiindcă el a prezis răboiul al doilea mondial, venirea nemților, a rușilor, a regimului comunist; a prezis inundațiile și cutemurele care s-au realizat întocmai. În locul apariției s-a pus fundamentul unei biserici, care abia în zilele noastre s-a terminat. Zeci de mii de oameni din toată țara, printre care și părinții mei, au venit la el, de la Râu de Mori, Hunedoara, la Maglavit să-i audă predicile. Când eu am fugit din țară, securitatea a pătruns în casă la mine la Scăieni-Prahova și mi-a confiscat înregistrările cu interviul ce i-l luasem, precum și filmul pe 8 mm. Nu au mai putut fi recuperate.
În același an, pe 29 august, când se sărbătorea la ortodocși "Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul", în altă parte a țării, în satul Parepa-Rușani, aparținând de comuna Colceag, la 30 km de Ploiești, o fetiță de 12 ani, Maria Petre, care păștea oițele pe malul unui lac, a avut și ea o viziune celestă, când, coborând printr-un tunel de îngeri lângă ea, o Ființă de lumină, i-a repetat cam aceleași porunci spuse lui Petrache la Maglavit. De asemenea, s-au repetat prevestirile cu al doilea război mondial, cu venirea nemților, a rușilor, a comunismului. Toate s-au împlinit întocmai iar fetița a devenit și ea la fel de celebră, căpătând puteri de vindecare. Ființa de Lumină i-a cerut ca pe locul revelației să se facă o fântână iar lângă ea o mânăstire. Patriarhul Miron Cristea a sfințit acolo locul. Cine merge acum la Parepa va vedea și fântâna, și fumoasa mânăstire înconjurată de ziduri. Atât despre Petrache Lupu, cât și despre Fecioara de la Parepa, eu am scris diferite articole publicate în America și România. Între familia mea (eu cu soția mea Dorina) și familia Mariei Petre s-a stabilit o frumoasă legătură, mai ales după ce Fecioara ne-a botezat pe cele două fetițe, pe Codrina și pe Ozana Bălan. Când Fecioara de la Parepa a trecut la Domnul, o altă mare minunes-a petrecut în ziua înmormântării ei: deasupra coloanei funerare, pe cerul senin a apărut deodată o cruce albă uriașă acoperind tot cerul. Crucea plutea deasupra coloanei mortuare. Soborul de preoți și sutele de participanți la funeralii, profund impresinați, au îngenuncheat pe drum, văzând limpede în acest semn un alt mare miracol. Crucea, trimisă de Dumnezeu ca o vizibilă răsplată pentru toate meritele Fecioarei de la Parepa și ca un răspuns de mare binecuvântare pentru împlinirea misiunii ei, a stat deasupra cortegiului până la sfârșitul ceremoniei funerale, iar scepticii și ateii care s-ar fi îndoit o clipă de existența vreunei minuni la Parepa, precum și sute de mii de telespectatori, au avut ocazia să vadă cu claritate acest fenomen rarisim, deoarece funeraliile erau transmise în direct de Televiziunea Prahova, iar emisiunea înregistrată a fost retransmisă în toată țara de toate stațiile de televiziune, fiind reluată de mai multe ori. Orice alte coicidențe și interpretări erau excluse! Mai mult decât atât: în momentul depunerii fecioarei în mormânt, s-a simțit un mic cutremur. În unele zile senine, vecinii mănăstirii spun că acea cruce mare luminoasă a mai reapărut pe cer, deasupra bisericii. La puțin timp după dispariția Fecioarei de la Parepa, ziarele au consemnat o altă minune petrecută acolo: într-o noapte, pompierii au fost anunțați de săteni că a luat foc biserica, dar când au ajuns acolo au constatat că nu era nici un foc ci întregul acoperiș de tablă al mănăstirii strălucea cu o intensă lumină roșie care dădea impresia unui mare incendiu. Nimeni nu a putut să explice acest fenomen prin legile fizice, trecându-l tot în categoria minunilor. Trebuie menționat faptul că, pentru ridicarea acestui lăcaș fecioara a strâns singură banii din donații. Acum locul unde ea L-a întâlnit pe Creatorul lumii se află sub ape. S-a săpat o nouă fântână pe malul neînghițit de lac iar lăcașul de cult s-a construit și mai departe de apă, spre a fi ferit de inundații. Biserica nouă din Parepa este relativ destul de mare și slujită de un preot și cinci călugărițe.

ID: Mulțumesc, Cristiane. Știu că ai publicat niște articole interesante, pe teme, despre asemănările și diferențele dintre cultele din România. Ai putea oare să le rezumi aici, pe scurt? Încearcă!

CPB: Vrei să bag pepenele într-o portocală? Să încerc. Încep prin a aminti care sunt cultele religioase recunoscute oficial în România. Deocamdată sunt 18 la număr. E bine să le știm fiecare și ți le amintesc: Biserica Ortodoxă Română (BOR) și Biserica Ortodoxă Sârbă (dominante), Biserica Romano-Catolică, Biserica Reformat-Calvină (protestantă), Biserica Greco-Catolică, Biserica Penticostală, Biserica Baptistă, Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea, Biserica Unitariană, Cultul Musulman, Cultul Creștin după Evanghelie (Biserica lui Cristos), Organizația religioasă Martorii lui Iehova, Biserica Evanghelică-Lutherană de Confesiune Augustană (protestantă), cu germani, Cultul Creștin de Rit Vechi (Biserica Lipovenească), Biserica Evanghelică-Lutherană Sinodo-Presbiteriană (protestantă) cu maghiari, Biserica Evanghelică Română (neoprotestantă), Cultul Mozaic, Biserica Armeană. Pe lângă acestea, mai există și câteva culte religioase nerecunoscute încă în România, dar tolerate (nu sunt recunoscute în categoria cultelor și li s-adat denumirea de grupări religioase: Biserica Mormonă (Biserica lui Iisus Cristos și a Sfinților din Urmă), Biserica Nou-Apostolică (neoprotestantă), Asociația Religioasă Nazariteană (neoprotestantă), Organizația Credincioșilor Bisericii Ortodoxe de Rit Vechi, Credința Baha’i, Congregaționaliști ș.a. Menționez că Oastea Domnului nu este grupare religioasă, ea aparține de Biserica Ortodoxă Română.
Ceea ce țin neapărat să spun ar fi faptul că există o lege nescrisă în istoria culturii și civilizației umane, conform căreia tot ce apare inclus sub incidența ei, în aria generală de concept spiritual, ideologic, artă, religie etc, rămâne în mod implacabil predestinat a se modifica, a evolua, a se divide și pluridivide, până la căpătarea unor caractere contradictorii și chiar până la apariția unor concepte noi. Evident, religia creștină nu a făcut excepție și tot răspândindu-se, de-a lungul a 2000 de ani, au apărut uneori idei subiective ale unor lideri care, impunându-se, au abătut-o de la matca inițială. Apostolul Pavel a observat din timp acest lucru și li s-a adresat astfel creștinilor din cetatea Corintului: "Mai întâi de toate, aud că atunci când veniți la adunare, între voi sunt dezbinări și în parte o cred, căci trebuie să fie și partide între voi, ca să iasă la lumină cei găsiți buni." (1 Corinteni 11:18,19). Iată, de exemplu, ce cred diferitele culte despre Dumnezeu... Ortodocșii, catolicii, Biserica armeană, protestanții și neoprotestanții (baptiștii, penticostalii, adventiștii, creștinii după evanghelie), cu toții afirmă o credință comună, spunând că Dumnezeu este o singură Ființă, manifestată în trei persoane:Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt (numit de catolici Spiritul Sfânt). Protestanții și neoprotestanții, specifică totuși că apropierea de Dumnezeu trebuie realizată într-un mod mult mai individual și mai direct decît ar face-o catolicii și ortodocșii care apelează și la spiritele superioare ca intermediari (îngeri, sfinți, Maica Domnului, rugându-i să-i ajute și să le amplifice rugăciunile transmițându-le prin ei Sfintei Treimi). Unitarienii însă exclud Sfânta Treime, având convingerea că Dumnezeu este Unul singur, este o Forță, un Suflet Universal, un Prim impuls. Mormonii cred că Dumnezeu este o creatură materială care odată a fost un om ce s-a spiritualizat în gradul cel mai înalt cu putință. În felul acesta s-ar putea spiritualiza toți oamenii, dacă ar îmbrățișa din toată inima credința lor. Mai mult decât atât: fiecare sistem solar are Dumnezeul lui, subordonat Dumnezeului Galaxiei care este și el subordonat unui alt Dumneze, subordonările mergând până la infinit. Joseph Smith, creatorul cultului, scrie clar: "Dumnezeu însuși a fost odată ceea ce suntem noi acum, un om exaltat care avea un trup de carne și oase, precum noi avem. De fapt, sunt mai mulți dumnezei. Doctrina pluralității lui Dumnezeu este la fel de proeminentă în Biblie ca și în alte doctrine". "Cartea lui Mormon" (tradusă în românește) subliniază și ea această doctrină. Pentru ei, această carte, deși colcăie de fabulații și contradicții, este pusă alături de Biblie, dacă nu chiar mai presus. Mormonii o consideră o scriptură sfântă, găsită de Joseph Smith, un tânăr american inteligent și carismatic, dar cu probleme psihice, care devine fondatorul unei noi religii după ce pretinde că a găsit niște plăci de aur în Palmyra, New York, scrise cu hieroglife egiptene pe care le-ar fi descifrat cu ajutorul unor pietre prețioase, urim și tumim, oferite lui de un înger, Moroni, atunci când acesta i-a apărut. Smith mai avusese și alte viziuni teofanice. Moroni nu l-a lăsat pe Joseph să le cerceteze până la 22 septembrie 1827. Traducerea a făcut-o Smith cu ajutorul unui prieten (de fapt, este o lucrare proprie, alături de alte câteva), căci nimeni nu a văzut acele plăci. Cartea Mormonilor, mereu modificată și remodificată, povestește despre două migrații ale evreilor în America acum 2500 de ani înainte de Hristos precum și de alte profeții mai exacte decât cele din Biblie unde au fost corupte. Cartea menționează că, după ce S-a înălțat la cer, Iisus a revenit a doua oară pe pământ și în America. Câțiva prieteni ai lui Smith care declaraseră că au văzut plăcile originale, la un proces s-au contrazis și au negat faptul. Smith, care își anunțase candidatura pentru funcția de președinte al Statelor Unite, devenise puternic, apărat de o gardă înarmată, motiv pentru care guvernatorul Illinoisului l-a arestat urmând să apară într-un proces. În închisoare, el și fratele lui au fost asasinați. Mormonii lui l-au declarat profet sfânt și așa a început această religie să ia mare amploare, având peste patru milioanede membri. Este un cult extrem de bine organizat într-o propagandă mondială agresivă, concurând chiar și pe islamici. Sunt multe de spus despre mormoni, însă vreau să vă amintesc și despre religia evreilor câteva lucruri. Iudaismul sau religia mozaică arată că Dumnezeu este o ființă unică, personală și universală, ale cărei căi sunt inaccesibile înțelegerii noastre. El nu are nici un Fiu și nimeni nu poate sluji ca intermediar între oameni și Dumnezeu-Iehova. Cât despre islamism, acesta este numele cel mai corect al religiei numită mahomedană. Numele de Islam înseamnă supus lui Alah-Dumnezeu care este unicul și adevăratul Dumnezeu, atotputernic, atotvăzător, atotștiutor. Deviza islamului este: "Nu este dumnezeu în afară de Alah-Dumnezeu, iar Mahomed este profetul Său". Viteza de răspândire a islamului este uluitoare. Ei au pătruns masiv în Europa și sunt bine organizați. Faptul că, în medie europenii au doar 1,3 copii și islamicii 8,2 spune totul. Ei vor deveni în curând majoritari în Europa. Religia islamică se răspândește rapid ți ăn America. Ei speră ca tot globul să fie islamizat pănă în anul 2080 fără nici un jihad (război religios). Să închei vorbind și despre alte religii... Spre deosebire de cultele pomenite mai sus, religia hinduistă și budistă neagă existența oricărui Dumnezeu. Hinduismul este o religie răspândită în India, bazată pe principalele dogme ale brahmanismului și budismului, considerând ca ființă supremă pe Brahma, un spirit abstract, fără formă sau alte atribute, dar care uneori poate lua totuși forma trinitară ori de milioane de entități minore. Cât despre budism, Budha însuși spunea că ajutorul ți-l poți da numai tu însuți, amplificându-ți forțele necunoscute ale spiritului prin exerciții psiho-somatice, pe calea meditației, prin yoga și exerciții de apărare-atac.

ID: Să vedem acum ce zic diferitele religii despre Iisus Hristos....

CPB: Catolicii, ortodocșii, protestanții și neoprotestanții (vom vedea care) Îl acceptă pe Iisus Hristos (scris și Isus Cristos) ca Fiu divin al lui Dumnezeu care are o pre-existență sau pre-eminență, fiind născut din eternitate. Este în egală măsură Om și Dumnezeu. Lumea vizibilă și invizibilăa fost făcută de tatăl prin El și pentru El. Tatălui ceresc iI te poți adresa prin El, care este Mijlocitorul, Fratele cel mare, Liderul moral, Întemeietorul Bisericii creștine mondiale, iar prin jertfa Sa este Mesia, Mântuitorul omenirii. La cultele istorice reprezentarea Lui fizică poate fi expusă prin icoane ori prin sculpturi (la catolici). Sacrificiul Său pentru spălarea păcatelor este manifestat în messa catolică sau în Liturghia ortodoxă. În Biserica Unitariană Iisus nu este văzut mai mult sau mai puțin divin decât orice alt om. Unitarienii neagă doctrina Trinității. Martorii lui Iehova nu-L consideră Dumnezei, ci numai Fiul lui Dumnezeu. În doctrina iehovistă Iisus a fost prima ființă creată de Dumnezeu ca Spirit divin. El a murit și înviat numai în spirit, nu și în trup. Venirea Lui pe pământ deja a avut loc, în anul 1914, însă într-un fel invizibil. Înainte de a fi întrupat ca om, Iisus apărea ca Arhanghelul Mihail. Mormonii au o altă opnie: Iisus S-a născut în urma relațiilor sexuale dintre un Adam-zeu divin și Fecioara Maria. Ei mai susțin inepția că Iisus a avut trei soții, pe surorile lui Lazăr, Marta și Maria, precum și pe Maria Magdalena, exemplu care trebuie urmat (de aceea mormonii au obișnuit să aibă multe neveste). În prezent, mulți mormoni au renunțat să creadă așa ceva și au trecut la monogamie. Iudaismul Îl neagă în totalitate pe Iisus, spunând că nu a fost Mântuirorul, ci un impostor. Ei de abia de acum încolo îl așteaptă pe un mesia cel adevărat, doar pentru poporul evreu. Din fericire, între evrei a apărut și o grupare creștină numită "Evreii pentru Iisus" care este foarte activă, însă e foarte persecutată în Israel. Islamismul Îl respectă pe Iisus, spunând că a fost un om învățat, un profet egal cu Adam, Noe, Avram și Moise, dar sub nivelul lui Mahomed. El nu a murit pe cruce, ci Iuda a fost răstignit. Totuși, El are meritul de a fi prezis islamismul, spun arabii. Hinduismul și budismul cred despre Iisus că a fost un bun învățător și nimic mai mult.

ID: Ciudat! Cum văd cultele de la noi Trinitatea sau Sfânta Treime?

CPB: Ortodocșii, catolicii, protestanții și neoprotestanții acceptă pe deplin doctrina Trinității, ca unul din sublimele mistere ale creștinismului, foarte greu de pătruns cu mintea omenească, care spunecă Tatăl, Fiul și Sântul Duh formează un singur Dumnezeu. Există totuși o diferență fundamentală între biserica romano-catolică și cea ortodoxă, în privința dogmei filioque, catolicii susținând că Duhul Sfânt emană atât de la Tatăl cât și de la Fiul. Biserica Ortodoxă afirmă că Duhul Sfânt purcede numai de la Dumnezeu Tatăl. Iehoviștiispun că Dumnezeu și Iisus sunt două persoane diferite, și că Duhul Sfânt este o simplă forță care emană de la Dumnezeu. La fel gândesc și mormonii. Unitarienii nu cred în Trinitate iar evreii nici nu vor să audă de așa ceva. Ai putea să-mi spui și tu ceva despre botezul de la voi și de la alte culte?

ID: Desigur. La noi botezul este o ceremonie frumoasă care se poate practica atât în biserică, dar și în natură, într-un râu sau lac, de pildă, sau chiar la mare. Nouă ni se spun baptiști deoarece am fost botezați prin scufundare în apă la vârsta maturității (cuvântul vine din greaca veche: "baptizo"= a se scufunda). La fel sunt botezați și frații penticostali și evangheliști, dar și iehoviștii. Mormonii se botează de la opt ani în sus. Catolicii și luteranii practică botezul copiilor prin stropirea pe cap a copilului sau a adultului trecut la confesiunea lor. Unitarienii se botează la orice vîrstă, dar la ei botezul este un simplu simbol și de aceea mulți unitarieni nici nu se botează.

CPB: Descrie-ne tainele și sacramentele din biserca baptistă.

ID: Spre deosebire de voi ortodocșii care, la fel ca și romano-catolicii, aveți șapte taine: Botezul, Mirungerea, Spovedania, Preoția, Sfântul Maslu și Cuminicătura sau Împărtășania numită și grijanie, la noi sunt numai două: Botezul și Împărtășania, pe care o numim Cina Domnului, ultima practicându-se lunar, de obicei în prima duminică a lunii, sau în prima săptămână a lunii (la adeventiști). Și nici nu le considerăm taine propriu-zise, cu semnificații supranaturale, ci un act de pioasă amintire a Cinei celei de taină. Noi nu considerăm că vinul se transformă realmente în sângele Mântuitorului sau că pâinea devine trupul lui Hristos. Martorii lui Iehova se împărtățesc doar o dată pe an, în ziua de Nisan 14 , din calendarul evreiesc, iar mormonii și unitarienii fac simple ritualuri simbolice de comemorare a cinei.


..........................................
CPB: Am mai discutat despre rai și iad în concepția cultelor. Ai ceva nou de adăugat?

ID: Ortodocșii împreună cu baptiștii, penticostalii și creștinii după evanghelie, dar și mormonii, admit că sufletele merg în rai sau iad după ce au fost judecate de Iisus. Catolicii și ortodocșii susțin că sufletele morților pot fi ajutate prin rugăciuni și trimise în rai, pe când neoprotestanții resping orice influența a celor vii asupra destinului celor morți. Am văzut că, spre deosebire de toți, catolicii admit și un loc intermediar, purgatoriul, în existența căruia numai ei cred. Adventiștii de ziua a șaptea și iehoviștii afirmă că vechea supoziție conform căreia oamenii merg în rai ori iad imediat după deces este o reminiscență a mitologiilor păgâne asupra teologiei creștine, deoarece, în realitate, morții pur și simplu dorm; însuși sufletul doarme sau este mort, așteptând glorioasa revenire a Mântuitorului care îi va învia numai pe cei drepți pentru a-i lua cu El în rai, iar pe cei răi pentru a-i anihila definitiv. Majoritatea ideilor adventiste provin din cărțile
co-fondatoarei adventismului, Ellen G. White, o vizionară talentată ca scriitoare și considerată un nou profet, dar controversată și acuzată că ar fi plagiat paginile și ideile altora. În cursul vieții sale ea a scris mai mult de 5000 de articole periodice și 40 de cărți; dar astăzi, incluzând compilațiile celor 50.000 de pagini de manuscrise, mai mult de 100 de titluri sunt disponibile în engleză. Unele din cele mai populare cărți sunt Calea către Hristos, Hristos, Lumina Lumii și Tragedia Veacurilor.
Iehoviștii, la randul lor, influențați de adventism, adaugă ideea că Dumnezeu este prea bun să creeze un foc veșnic pentru cei păcătoși. Pedeapsa lor cea mai mare este că ei nu vor mai fi înviați la cea de a doua venire. Nici Pământul nu va fi ars, ci transformat într-un Paradis terestru în care vor locui numai ei și cei 144.000 de sfinți pomeniți în Biblie. Unitarienii nu iau în serios Iadul sau Raiul. Le fel cred și iudeii, deoarece și ei spun că Iadul și Raiul sunt taine ale lui Dumnezeu. Pentru islamici, Raiul este un loc de plăceri senzuale, mai ales pentru bărbați, care vor primi drept răsplată nenumărate fecioare (hurii) de o frumusețe rară. În Iad merg cei ce nu acceptă Coranul și învățătura lui Mahomed. În mare, cam acestea le pot adăuga la cele spuse mai înainte. Am uitat totuși să te întreb cum vezi tu acea mare taină a Sfintei Treimi. Te-am auzit odată că mi-ai putea-o explica. Nu mă refer la minunea Sfântului Spiridon cu acea cărămidă care simboliza Triunitatea prin contopirea în ea a lutului, apei și a focului pentru a rezulta o unitate (ulterior descompuse), ci parcă spuneai că știi și o altă demonstrație.

CPB: Da, da, da... Îmi amintesc. Bine că mi-ai adus aminte. Vezi tu, toți se întreabă de ce a fost nevoit Tatăl Ceresc să se întrupeze pe Terra luând chipul de Om. Răspunsul ar fi simplu: Dumnezeu este atât de mare - o Ființă chiar mai mare decât Universul, dacă se poate spune așa - iar omul este atât de mic, în comparație cu El, încât dacă s-ar arăta în toată splendoarea Lui, omul ar fi pur și simplu spulberat în particule atomice. Moise s-a temut foarte mult de Dumnezeu, spunând că nu vrea să îl vadă în față, că ar muri și Dumnezeu l-a înțeles și i S-a arătat ca un foc deaupra unui tufiș. Pentru a fi văzut de mii de oameni, Dumnezeu s-a gândit să ia o formă de Om simplu, aparent fără puteri. Este cel mai mare rol dramatic jucat de Creator în Univers...

ID: Bine, asta știm cu toții. Dar cum a făcut Iisus să rămână și în Ființa lui Dumnezeu, și atașat de Duhul Sfânt, și sub forma separată de Om, în același timp? O formă de bilocație sau de trilocație simultană - altfel spus...

CPB: Nu e nici o bilocație. Pentru a înțelege acest Trei Într-unul, voi recurge la un experiment banal, destul de simplist și de prozaic și, desigur, doar în mică parte capabil să reflecte sau să explice o taină uriașă...

ID: Te-ascult.

CPB: Ascultă-mă... Uite, închipuiește-ți că pun pe masa din fața ta nu un mic reportofon, cum este acesta, ci un simplu proiector de diapozitive... Mă înțelegi unde vreau să ajung?

ID: Nu.

CPB: Ai răbdare... Pe peretele din fața noastră să zicem că agăț un ecran alb... Bag proiectorul în priză, apoi pun un diapozitiv cu chipul lui Iisus în proiector... Acum înțelegi ce vreau să-ți sugerez?

ID: Cred că da. Dar va trebui să tragem perdelele și să facem întuneric în cameră...

CPB: Exact. Apoi să răsucesc comutatorul proiectorului și ce se întâmplă?

ID: Păi ce să se întâmple? - Diapozitivul cu portretul din proiector apare mărit și luminos pe ecran.

CPB: Asta este toată experiența. Și acum te întreb: este portretul din diapozitiv același cu portretul de pe ecran?

ID: Este. Gata, m-ai lămurit.

CPB: Așadar, Mântuirul Iisus Hristos este proiecția lui Dumnezeu Tatăl aici, pe Pământul nostru. Iar raza care unește punctul A (imaginea de pe diapozitiv) cu punctul B (imaginea de pe ecran) este... Duhul Sfânt! Așa că avem în această banală demonstrație tehnică prezența celor trei elemente, pentru a reda un adevăr, simplificat la nivelul minții noastre. Recunosc, este o demonstrație schematică scandaloasă, care poate fi criticată din multe puncte de vedere, dar nu am alta. Dar te-ai întrebat: ce se întâmplă dacă depărtez ecranul la zeci de metri, ca într-o sală de cinematograf?

ID: Portretul apare uriaș.

CPB: Iar dacă, instalez un ecran virtual, la infinit în univers, portretul lui Iisus-Dumnezeu se proiectează și apare la dimensiuni infinte.

ID: Mulțumesc, am acum o optică mai clară asupra Trinității. Haide să-ți de data asta o întrebare de copil de grădiniță: ce zici: animalele au suflet? Când mor animalele mor, merg și ele în rai?

CPB: Nu știu. Să-ți spun drept, nu știu, dar tare mult aș vrea să aibă, fiindcă eu unul iubesc foarte mult animăluțele și păsările, iar când mi-au murit câinii și pisicile, canarii, porumbeii și alte vietăți de felul acesta crescute cu atâta drag de mine, am simțit că mi-am pierdut niște minunați prieteni. Toți preoții, pastorii și teologii cărora le-am pus și eu aceeași întrebare mi-au răspuns că ei nu cred că animalele ar avea suflet, ci numai noi oamenii suntem binecuvântați să-l avem. Totuși, Biblia pomenește de animale existente "pe târâmul celălalt" - cum ar fi porumbelul apărut la Botezul Domnului simbolul Duhului Sfânt), corbii care l-au hrănit pe Sfântul Ilie, șarpele din grădina Edenului, caii de foc din carul Sfântului Ilie, caii apocaliptici de diferite culori, un măgar care vorbește... (adică nu, pardon, deoarece ăsta este descris în Biblie că s-a întâmplat cu profetul Varlaam, întrebându-l de ce l-a bătut de geaba.) Oricum, bazat pe aceste exemple, eu personal înclin să cred că toate animalele și păsările care au trăit pe pământ, după moarte, ajung în rai așa... cum să zic? Așa, sub formă de ființe de lumină... Și nu numai animale există acolo, ci și plante, copaci și flori parfumate, despre care am citit că ele, florile, cântă...

ID: Mi-ai spus că vei vorbi despre OZN-uri. De ce origine sunt? Ce sunt ele? Te-ai ocupat mult cu studierea lor și erai un specialist în ufologie.

CPB: Eram, dar nu mai sunt și, descoperind că (cel puțin cele cercetate de mine) erau de origine demonică, n-am să-ți detaliez prea multe despre ele. Am citit mult din literatura ufologică, am scris mult despre apariția lor, le-am pomenit chiar și într-un roman de-al meu și am făcut cercetări pe teren. Dar acum nu voi mai scrie nimic. Cert este că ele există. Sunt mii de martori, mii de documente, de studii și sute de filme și fotografii chiar cca sfert din ele sunt falsuri. Pot veni dintr-un univers paralel, după cum pot fi și materializarea unor spirite demonice care pot crea o tehnologie imaterială complicată. Dacă erau ființe suprainteligente venite din alte galaxii, atunci ele ne-ar fi contactat masiv încă mai demult. O ultimă posibilitate ar fi aceea că și îngerii buni din ceruri pot exista în interiorul lor. Cred că acești îngeri creează cercurile cu imagini atât de simbolice și de sofisticate pe câmpiile cu recolte din diferite zone ale Terrei, lăsate ca mesaje pe care va trebui să le descifrăm .

ID: Ce zici de anul 2012, când se termină calendarul mayas - va fi și un sfârșit al omenirii?

CPB: Categoric nu va fi. Vom avea în schimb modificări ale climei, evenimente stranii neprevăzute legate de dinamica scoarței terestre și schimbări psihosomatice la nivelul multor categorii de oameni de pe glob. Cu unele deja ne-am obișnuit. Dumnezeu nu ne va lăsa să pierim atâta vreme cât mai există sute de milioane de oameni care Îl iubesc și Îl proslăvesc, cerându-I iertare pentru erorile confraților lor.

ID: Crezi în valabilitatea celor descrise în Codul biblic, cartea reporterului american Michael Drosnin, de la Washington Post și Wall Street Journal?

CPB: Da, în bună măsură cred, deoarece descifrarea acestui cod, făcută cu ajutorul computerului pe textul scris în limba ebraică, a demonstrat concret că unele evenimente prezise acolo s-au realizat în totalitate. Într-o revistă din America, am publicat o recenzie a acestei cărți. Autorul ne demonstrează că și numele nostru, al celor 7 miliarde de ființe umane de pe glob, există înscris într-o formă cifrată în Codul biblic, unde s-ar afla și data când vom pleca fiecare din lumea aceasta. Ei bine, asta n-o mai cred. Cartea am citit-o în engleză, iar zilele trecute am văzut un anunț într-o revistă americană unde un savant evreu, cunoscător al acestui cod, în schimbul a 200 de dolari îți trimite o copie din cod unde este înscris în ebraică numele tău, cu predicția datei când vei muri (și cum vei muri!). Cam sinistru anunț... Ești curios?

ID: Nu, nici pomeneală! O traducere a "Codului biblic" a apărut la București și în limba română. Iar acum, cu permisiunea ta, întrucât ieri am citit și eu ceva nu numai despre "Codul biblic", ci și despre New Age, te rog să-mi permiți a rezuma aici câteva idei din ce-am notat eu despre așa numita Eră Nouă, fiindcă văd că acest tip de religie prinde viteză de răspândire și în România, mai ales în rândurile tineretului studențesc.

CPB: Gând la gând cu bucurie. Cred c-avem telepatie... Na, că îți răspund și în versuri, deoarece chiar despre New Age aș fi vrut să-mi vorbești, mai ales că el nu respinge telepatia și religiile orientale.

ID: S-au scris mii de cărți despre această mișcare, încât mi-ar fi aproape imposibil să o rezum în câteva cuvinte. Așa că voi fi scurt: Ea se numește Noua Eră (New Age, în engleză) și, aparent, proclamă că vine întru apărarea libertății totale a omului. Ea nu apare sub forma unui grup compact, de sine stătător, ce ar putea fi ușor de identificat ca atare. Lucrul acesta reprezintă o problemă pentru cei ce vor să o evite sau să-i descopere prezența fie în Biserică, fie în alte segmente ale societății. Trăsătura fundamentală ce o face cu atât mai greu de identificat este starea de organizare difuză în care se găsește datorată în mare parte crezurilor ei de bază (sincretismului, panteismului, universalismului, etc.), fiind o rețea, neînchegată ca structură, de indivizi și organizații ce susțin o viziune comună a unei noi ere a iluminării (cunoașterii; n.a.) și armoniei (Epoca lui Aquarius), și care împărtășesc aceeași concepție despre lume și viață. Aceasta se întemeiază pe monism (totul este una), panteism (totul este Dumnezeu), și misticism (experiența contopirii cu divinitatea). Pentru a fi un adept al Noii Ere nu trebuie neapărat să devii oficial membrul unui grup, sau să mărturisești niște crezuri particulare. Mișcarea este extrem de diversificată și cuprinde o mare mulțime de organizații cu interese diferite și crezuri diferite. Noul Guvern Mondial care, din ascunzătorile lui, se zice că finanțează și încurajează unele organizații ale Noii Ere, urmărește ca prin intermediul acestor organizații să distrugă viața familială și să reducă radical populația Terrei. În timpul anilor 50 și până pe la mijlocul anilor 60, mișcarea New Age era asemenea unui aisberg gigantic cu peste 90% din masa lui aflată încă sub apă. Încetul cu încetul, acesta a ieșit tot mai mult la suprafață încât am ajuns în zilele noastre ca mișcarea să fie reprezentată masiv în literatură, în artă și muzică, în pictură și sculptură, în cultura cinematografică, în biserică, sau în învățământ. Strecurată în religie, mișcarea susține ideea diabolică prin care vrea să ne convingă că omul poate deveni Dumnezeu. Membrii mișcării din România (MISA este un ciob din ea) sau, mai recent, Lucrătorii in Lumină, foarte influențați de religiile indiene, care țin conferințe prin marile săli ale unor instituții românești, au năvălit și pe internet cu diferite site-uri cu predici care ar veni, pasă-mi-te, din partea arhanghelului Gabriel, a zeilor buni și a reprezentanților altor civilizații cosmice ori din partea îngerilor și a heruvimilor (să nu uităm că și Satana este un heruvim), predându-ne lecții budiste și sintoiste despre Hristosul cosmic, despre liniștea și pacea interioară obținute prin yoga, despre Dumnezeu Tată-Mamă, despre Mama Gea (planeta Pământ care suferă de poluare), despre minutul în care toți oamenii de pe glob să adresăm o rugăciune către zeii din cosmos care ne pot salva - și alte trăznăi de felul acesta. Societatea Teozofică (a "înțelepciunii divine"), organizație fondată de Helena P. Blavatsky în anul 1875, este unul din izvoarele principale de inspirație ale New Age-ului. Consider un mare pericol influențele Noii Ere asupra tineretului român. Mie nu-mi place deloc infiltrarea ei pe plaiurile mioritice.

CPB: Ba, să fiu sincer, de la această mișcare mie îmi place muzica armonioasă pe care ea a lansat-o, căci a creat un nou stil muzical, muzica New Age, măcar că marea majoritatea a compozitorilor care au creat aceste melodii nu au nimic de a face cu această religie, după cum nici compoițiile cântate de cel mai mare cor din lume, corul Bisericii Mormone din Utah, un cor minunat, nu au nimic de aface cu mormonii. Precum vezi, totdeauna răul se gustă mai cu plăcere când este învelit în straturi de glazură dulce... Și acum, dragă Ioane, dacă nu te superi, am să-ți pun acum o întrebare deosebit de îndrăzneață și de delicată, care s-ar putea să te lezeze, dar în baza prieteniei noastre, te rog să nu o privești ca o intruziune neavenită în sentimentele tale religioase intime și să fii deschis a-mi răspunde cu toată sinceritatea la ea... Oare ce te-a determinat să părăsești religia ortodoxă și să te botezi în religia baptistă, mai ales că întreaga ta familie era ortodoxă?

ID: Nu, n-am nici un motiv să mă supăr și chiar mă bucur că-mi oferi prilejul să-ți justific cu toată sinceritatea motivele (și zic motivele, deoarece sunt mai multe) pentru care am trecut de la ortodocși la baptiști. Nu credeam înainte că voi face această schimbare în viața mea, cu atât mai mult cu cât frecventam cu dragoste serviciile religioase de la bisericile ortodoxe. Eu și minunata mea soție Aretuța, uneori și cu băiatul nostru, am asistat la multe, la foarte multe slujbe ortodoxe din țara noastră, atât în Ardeal cât și în Capitală. După exilul meu în Germania, apoi în America, am continuat să merg la bisericile românești ortodoxe. După ce am ajuns în Statele Unite, curiozitatea de scriitor m-a împins să vizitez și biserici românești de alte culte. Și iată - prin comparație - ce am descoperit: slujba de liturghie ortodoxă, de obicei aceea a Sf. Ioan Gură de Aur, care, privită din exterior, este foarte solemnă, minunată, înălțătoare, divină și impunătoare, inspirată parcă din Liturghia venită din cer, mai ales atunci când biserica are un cor de elită, dar câte au un așa cor? Din păcate și de obicei, ea este cântată minute întregi doar de preot și de dascăl, cu intrări și ieșiri ceremonioase din altarul cu catapeteasmă aurită, cu miros frumos de smirnă și tămâie, o aromă plăcută, izvorâtă din repetatele cadelnițări ale preotului îmbrăcat și el în costum strălucitor, trecând ne face plecăciuni dese, îmi place tipicul ei și chiar mă liniștește, numai că această scenă am văzut că se repetă ca trasă la xerox de la o biserică la alta. Și ce am mai văzut? Un continuu dialog între preot și dascăl (în cazul bisericilor mari - răspunsurile le dă câte un cor minunat). Dar la majoritate bisericilor, la strana dascălilor există unu sau doi dascăli, ajutați uneori și de câțiva amatori din jurul lor. Iar dascălii cântă - de fapt, citesc - în tonalități mai puțin bizantine și mai cu seamă arabo-turcești, tipul lor melodic de solfegiat monoton, un fel de lălăit pe nas la unii, ocupând mai mult de un sfert din durata serviciului, vocea lor alternând periodic cu cea a preotului din altar. Se instalează monotonia... Ce face poporul în acest timp? Poporul este o masă de simpli spectatori. Oamenii stau patru ore în picioare - patru ore! Înțelegi? Uneori și mai mult. Este enorm, fratele meu, înțelegi? Este obositor, mai ales că mirenii din biserică vegetează ca o masă pasivă, neparticipantă, stand depți, țepeni și mutându-și greutatea corpului, alternativ, de pe un picior pe altul (rareori se mai și îngenunchează), se închină, desmorțindu-și mâinile, atunci când se deschid ușile altarului pentru a ieși preotul din nou cu cadelnița. Bătrânii obosiți iau loc în stranele de pe margine. De copii nu mai vorbesc. După ce preotul intră și iese iar în altar, de câteva ori, dascălii își reiau cântarea monotonă, punctată cu "Doamne miluiește" repetat de 12 ori cu un"Aleluia" cântat și el de câteva ori, iar oamenii din pronaosul bisericii stau de vorbă între ei, șoșotesc, unii povestesc ce-au mai dregut, ce-au mai făcut, cui i-a mai fătat vaca sau, mai rău, bârfesc ori râd de cine știe cine din cei din jur... Vai de noi! Asta până iese preotul cu sfintele daruri. Atunci enoriașii se mai potolesc oleacă și stau tăcuți, cu capul plecat sau îngenunchează, simulând pioșenia sau vreo profundă meditație rogativă... Apoi toți, pentru câteva momente, tac, tac într-o pierdută cumințenie și aparent ascultă ce cântă părintele, însă cu gândurile aiurea. Când preotul ține predica, de obicei o propovedanie de rutină, vorbește despre prăznuirea duminicii respective sau despre sfântul prăznuit în acea zi. Vorbește la modul general despre credință, despre pocăință, despre jertfa Mântuitorului sau chiar citește predica pe care a mai citit-o și anul trecut, și acum doi ani. Mai nimic despre mântuirea personală, despre explicarea pericopelor, despre moralitate ori viața veșnică. Și lumea cască, se foiește, tușește, copiii plâng. Deseori, în multe biserici, mai ales când este mare înghesuială, în sărbătorirea Paștelui, preotul întrerupe slujba și strigă: Vă rog, liniște, oameni buni! Liniște, frați și surori! Ce Dumnezeu! Suntem în biserică, nu?! O clipă, lumea tace, apoi rumoarea se ia de la început. Se mai iese din amorțeală când se face coadă la sărutatul icoanei sau la miruit unde se sărută și mâna preotului, sau când se stă la coadă la ușa din stânga altarului unde femeile vin cu lumânarea aprinsă în mână și cu o hârtie cu nume scrise pentru acatiste (unele sunt blesteme să pedepsească Dumnezeu pe dușmani), sub hârtie fiind și câțiva lei pentru părintele. Alte momente de animație se fac la ieșirea din biserică unde poți fi servit cu o lingurță-două de colivă sau cu un colac. Atunci vezi și puzderia de săraci sau de țigănuși care întind mâna să-i ajuți cu ceva... Femeile care se întorc de la biserică, atunci când se întâlnesc cu diferite cunoștințe pe stradă și când sunt întrebate cum a fost la biserică, mai toate răspund: "O, a fost taare frumoos și taica părintele ne-a vorbit așa frumoos..." La fel și bărbații. Dar dacă îi întrebi pe acei mireni să-ți spună cele Zece Porunci, dacă știu vreo 4-5 din ele, iar dacă îi întrebi ce cuprinde Biblia sau cum se numesc evangheliștii, ridică mai toți din umeri râzând, fiindcă 80% din populația țării nu au citit niciodată Biblia. (La o anchetă făcută de TVR într-un sat, unii spuneau că Biblia a fost scrisă de Eminescu, alții de Ion Creangă sau de popa din sat!)... Din nou: vai de noi! Și la întrebarea de la recensământ, ce confesiune aveți, toți răspund cu mândrie: Noi suntem ortodocși! Noi suntem creștini, domnule! Iar eu mă întreb: ce fel de creștini? Și cine este vinovat de dezastrul acesta? Poate exagerez un pic, dar nu cred că-s prea departe de adevăr. Te rog să mă ierți că-ți descriu astfel pe coreligionarii tăi, deoarece cam aceasta este scena tipică a religiozității ortodoxe din România, scenă de rutină trăită de mine zeci și zeci de ani, la rând, căci nici nu știam și nici n-aveam idee că educația religioasă mai poate avea și alte variante, cu totul deosebite de cele cunoscute de mine în sânul marii religii naționale...

CPB: Care sunt acele "alte variante" și unde le-ai întâlnit?

ID: Întâi le-am întâlnit în bisericile catolice și luterane din Germania, unde slujba dura numai două ore și unde biserica era plină de bănci, tot poporul șezând liniștit, fiecare în banca lui, de unde fiecare putea îngenunchea comod pe un suport mobil din dreptul băncii. Nimeni nu șușotea... În dreptul fiecărui loc, în fața mea, în spațiul din spatele spătarului, se afla un mic pupitru unde stăteau frumos aranjate o Biblie și o carte de cântări. (Românii ar fi plecat cu ele acasă). După ce preotul și-a terminat predica de la amvon, toată lumea s-a sculat în picioare ținând cartea în mână și împreună cu un cor și cu o orgă, sutele de oameni din biserica aceea cântau într-un glas niște imnuri cerești înălțătoare din care eu n-am înțeles nici un cuvânt, căci nu știam nemțește, dar mi-au umplut ochii de lacrimi. Apoi lumea s-a așezat și s-au mai cântat alte și alte cântece la fel de minunate, interpretate de toți din cartea de cântari. Atunci m-am întrebat uimit: oare de ce întâii stătători ai Bisericii orientale de la Constantinopole și Atena au interzis cu desăvârșire folosirea instrumentelor muzicale în bisericile ortodoxe? Și tot eu mi-am răspuns: aha, știu de ce. Ca să nu-i imităm pe catolici, căci ei au aplicat supuși ceea ce a poruncit Dumnezeu. Atunci nu mă mai interesa dacă erau eretici sau nu, căci iată ce ne-a poruncit El cu toată tăria: "Lăudați pe Domnul! Lăudați-L cu sunet de trâmbiță, lăudați-L cu alăuta și arfa! Lăudați-L cu timpane și cu jocuri, lăudați-L, cântând cu instrumente cu coarde și cu cavalul! Lăudați-L pe El în strune și organe. Lăudați-L cu chimvale sunătoare, lăudați-L cu chimvale zăngănitoare! Tot ce are suflare să laude pe Domnul!" (Psalmul 150 din Biblie, versetele 1-6)." Și mai sunt și alte porunci de felul acesta, încălcate de ortodoxie. Pentru ce Patriarhiilor de la Ierusalim, Constantinopol, Atena, Moscova și București, nu dați ordine să se respecte dorința Creatorului? Când un preot din România a introdus o orgă mică electronică într-o biserică ortodoxă, a fost dat afară și numai la protestele enoriașilor a fost reprimit. Ce mizerie! Când am ajuns în America, am intrat într-o biserică Penticostală. Vă mărturisesc că acolo am fost și mai impresionat decât de bisericile catolice din Germania, deoarece am auzit tot poporul cântând acompaniat de o orgă și mai mare, cu cântece și mai frumoase, iar eu le înțelegeam limba. Băncile erau ca la catolici, iar cărțile (Biblia și cartea de cântari) existau la fiecare bancă. Disciplina era exemplară. Au vorbit doi pastori, dintre care unul predica despre jertfa pe cruce a lui Iisus cu lacrimi în ochi. Tot poporul plângea și a vorbit atât de frumos încât mi-au dat și mie lacrimile. Ca scriitor sunt foarte pretențios la felul cum vorbesc oamenii. În cei peste 50 de ani cât am frecventat bisericile din România nu am întâlnit absolut nici un preot să vorbească cu atâta patos despre Dumnezeu sau să aibă lacrimi în ochi. Făcând o comparație, am constatat ceva trist: deși studiază la seminar sau la facultatea de teologie sute de pagini de omiletică, preoții noștri nu știu să predice! Nu te încălzesc cu nimic atunci când iau cuvântul în biserică. Deși mi-au plăcut predicile acelor pastori penticostali, deși după expunerile lor o famfară minunată acompania un splendid cor de tineri, atunci când biserica a început să se roage, toți s-au sculat în picioare și au început să strige, să gesticuleze cu mâinile în sus, să se agite, să se vaite și să ceară plângând ajutorul lui Dumnezeu, toată această atmosferă de tânguială transformându-se în răcnete care m-au speriat și care au durat vreun sfert de oră, încât entuziamul meu de la început a coborât brusc la zero. Deși o respect și acum, eu nu am mai intrat în biserica aceea niciodată, deoarece sunt convins că lui Dumnezeu îi plac oamenii care se roagă într-un fel mai lipsit de dramatizări sonore. Poate că românii aceia credincioși erau sinceri în manifestările lor, însă eu aveam nevoie de o ambianță mai calmă și mai meditativă. Și am găsit-o la o biserică baptistă, unde nu lipseau nici predicile de cea mai bună calitate, nici muzica de orgă și instrumentală, nici corurile cele mai armonioase din câte am auzit și nici oamenii cei mai serioși și mai simpatici. Dar ce m-a atras cel mai mult la baptiștii mei este bogăția învățăturilor biblice care se predică la un nivel teologic impresionant. La toate serviciile religioase există un dialog permanent între amvon și enoriași. Nimeni nu șoșotește și nimeni nu cască de plictiseală. Toți sunt cu Bibliile în mână și iau cuvântul pe rând ca să comenteze anumite capitole. Copiii, de asemenea, primesc o educație religioasă exemplară la clasele duminicale. Fiecare serviciu religios mă face să mă simt că am urcat o nouă treaptă spre cunoașterea învățăturilor Mântuitorului nostru. Toată suflarea este vie, interacționând cu amvonul. Toată lumea, fără excepție, citește și cunoaște bine Vechiul și Noul Testament. Ne respectăm între noi și ne simțim ca niște frați. Nu zic că biserica baptistă este perfectă. Poate că am și eu îndoielile mele în anumite privințe, dar totuși văd că aici mă simt în apele mele. După ce am învățat mai bie engleza, am frecventat și câteva biserici baptiste americane și am luat obiceiul să urmăresc predica unor pastori americani de elită. Unii sunt oratori religioși de cea mai înaltă clasă, cu un vocabular impresionant și cunoștințe teologice fascinante. Nu știi ce să admiri mai întâi la apariția lor pe micile ecrane: bogăția tematică și felul superior al expunerilor prezentate, talentul retoric, îmbinat cu o anumită măestrie actoricească, șarmul cu care evenimentele biblice ți le face contemporane, absorbindu-te în acțiunea lor. Suflul Duhului Sfânt pare a fi totdeauna deasupra lor. Se simte. Îl simți. Ce păcat că preoții noștri nu îi iau ca model de propagare a învățăturilor biblice în rândurile poporului român!

CPB: Te-am ascultat cu atenție și regret că Biserica Ortodoxă Română nu încearcă să devină o biserică mai reformatoare, mai curajoasă, mai vie și mai plină de Duhul Sfânt precum doresc mulți. Poate într-un viitor de aur se va întâmpla așa ceva. Să fim optimiști. Până atunci să ne rugăm Părintelui Ceresc să o binecuvinteze și să o împingă de la spate pentru ca ortodoxia să devină faima națiunii noastre, o instituție centrală, activă, înfloritoare în care poporul român să aibă toată încrederea și să o caute cu dumnezeiască râvnă. De asemenea, încerc să găsesc și câteva cuvinte de încurajare, mărtirisindu-ți că ai avut poate ghinionul să nu cunoști personal și preoți ortodocși români de mare valoare, pe care i-am cunoscut eu și cu care am avut unele dintre cele mai frumoase și mai utile conversații: părintele Constantin Galeriu, părintele Ilarion Argatu, părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa și încă un preot de care nu cred că a auzit nimeni vreodată, regretatul părinte Marinescu din comunna Pleașa, jud. Prahova, care, pe timpul comunismului, mergea cu Biblia în mână din casă în casă, citindu-le părinților și copiilor din ea și explicând amănunțit cuvântul lui Dumnezeu. Totdeauna el refuza orice ban care i se oferea. Ba, mai mult, la fiecare locuință pe unde trecea, lăsa ceva merinde, ceva bănuți și dulciuri pentru copii, deși sfinția sa era un preot aproape sărac. Măcar ca părintele Gheorghe Marinescu ar trebui să fie slujitorii altarului Bisericii Ortodoxe Române din zilele noastre. Așa să ne ajute Bunul Dumnezeu!