Motto:
(...) să trăiesc mitologia cotidiană mai vesel sau mai negru
(„Ea”, Ochiul lui Shiva, 2005).

La Biblioteca Județeană Argeș „Dinicu Golescu” din Pitești, Alexandru Mărchidan a lansat miercuri, 28 martie a.c., cel mai recent volum, intitulat „Exil în inimă”. Au luat cuvântul: poetele Denisa Popescu Martin, Magda Grigore, Octavian Mihail Sachelarie, directorul Bibliotecii Județene, Sorin Mazilescu, directorul C.J.C.P.C.T. Argeș și... autorul. Tonia Văleanu, Corina Ștefănescu și Ioana Dumitrescu (pregătite de Luminița Borta, actriță a Teatrului „Al. Davila” din Pitești) au recitat din volumul de versuri.
„Exil în inimă” a apărut la editura „Alean” a Centrului Județean pentru Promovarea și Conservarea Culturii Tradiționale Argeș și reunește peste o sută de poeme scrise de Alexandru Mărchidan între anii 2007 și 2012.

Tânărul poet Alexandru Mărchidan (n. 28 ianuarie 1983, comuna Slobozia, Argeș) este doctor în filosofie la Universitatea de Vest din Timișoara, actulamente, lector universitar doctor, în cadrul Facultății de Științe Socio-Umane, Universitatea din Pitești și secretar literar la C.J.C.P.C.T. Argeș. A mai publicat două volume de poezie („De valpurgii nu am fost acasă”, Pitești, 2004 și „Ochiul lui Shiva”, Timișoara, 2005 – ambele premiate la nivel național), și este coordonatorul antologiei „Pe aripile poeziei”, apărută la editura „Alean” (Pitești, 2011).
În prezentarea sa, poeta Magda Grigore a subliniat câteva repere în cadrul „operei” lui Alexandru Mărchidan, subliniid mitologiile sale personale: copilăria, moartea, eroul ș.a. „Spre deosebire de poetul Nichita Danilov, Alexandru Mărchidan, realizează o construcție pe orizontală (imaginea cercurilor concentrice, care formează, totuși, de multe ori, o spirală); Nichita Danilov creând una pe verticală”... a concluzionat Magda Grigore.
În schimb, Denisa Popescu afirmă clar că poetul Alexandru nu s-a exilat în suflet (paradigmă a inimii), ci a rămas, tot timpul, acasă... „de când am plecat/ mama își așează noapte de noapte/ câte-un lucru de-al nostru sub pernă./ ea nu poate dormi nu poate să cadă la pace/ cu ziua care-a trecut cu somnul care vine/ dacă nu are sub pernă o bluză roșie-a Elenei/ fularul Danielei/ o cămașă de-a mea./ știu că mama ne duce dorul când plecăm/ știu că plânge pe ascuns/ ținând în brațe hainele noastre/ lipindu-le de obraz, mirosindu-le/ iar atunci sufletul îmi devine în piept/ o roată mare de foc în stare să topească/ toți ghețarii din lume (...)” (Lăcașul cerului).
Alegerea titlului nu este întâmplătoare, inima este, după mărturisirea autorului, spațiul intim al sufletului, „centrul în care se echilibrează toate extremele sufletești... este de fapt o autentică regăsire... este un exil pe care fiecare dintre noi trebuie să-l facem, dacă vrem să rămânem întregi, mai ales în lumea actuală”. Inima este „locul” unde se reflectă imaginea omului, copilăria sa „de parcă s-ar fi condensat anotimpurile/ în inima ta” (Plasa din piatră).
Este de notat și faptul că în acest volum autorul nu are o „ars poetica”, cei care o caută, nu o vor găsi. Ce putem distinge, în schimb, este o „ars vita”, regăsibilă în multe poeme, precum „Profeție” (alexandru mărchidan va muri de plâns/ el și-a promis cândva să nu plângă/ și de aceea trupul îi este plin/ de lacrimi ținute cu forța, de aceea el se află la orice pas/ în pericolul de a se evapora/ instantaneu.), „Identitate” (mă numesc/ abia/ după/ rugăciunea/ de/ dimineață.) ș.a.
Motto-ul care călăuzește demersul acestui volum, deși nu este redat explicit, este un citat celebru al unui cineast rus: „Arta este o formă de rugăciune” (Andrei Tarkowki). Alexandru Mărchidan crează o sinonimie sensibilă între poezie și rugăciune (ca trăire autentică).




Copilăria poetului este și regăsire, dar și un traseu inițiatic în labirintul viețiii cotidiene... „o răsucire continuă/ a sufletului tău în inima ta/ a inimii tale în trupul tău/ joc de cercuri concentrice” (Toate vor cădea...).
Iarna, ca anotimp favorit al autorului, este lumea prin excelență a copilăriei, neatins de „maturitatea” adultului, un loc ales pentru inițiați... „iarna copilăriei cu drumul prin nămeți/ cu o plimbare pe lacul înghețat/ și cu multe căzături/ îți voi aminti câteva frânturi din rai (...) raiul așa cum îl știu/ începe neapărat iarna/ și este undeva într-o câmpie/ peste care Dumnezeu/ a cernut o mână de liniște.” (Poveste despre rai).
Ce frapează în mod frumos pe cititor în acest volum este faptul că autorul „trece” din real în imaginar (văzut ca poetic), unind cele două sfere ale trăirii veritabile „acum stau ca un înger exilat pe pământ/ la o margine de trotuar (...)/ și dau dintr-o băltoacă în alta fără umbrelă pe suflet/ dau dintr-o stație în alta ca orbu/ autobuze care nu știu unde duc” (Fumul).
Chiar și în volumul anterior (Ochiul lui Shiva), această spărtură a realului este evidentă, autorul preferând lumea basmului, copilăriei, rugăciunii... „citesc toată ziua Popper și logica cercetării lui/ și fac pauze vara mă duc la țară la soare și la fân/ și la legat de vie și ies după 12 noaptea să privesc/ ultimul pătrar/ câteodată după cină scriu poezie câteodată nici nu mai știu/ când/ apoi citesc din nou despre diferența/ dintre versificabilitate și falsificabilitate...” (Ultimul pătrar).
Cum precizează pe ultima copertă, autorul este membru al cenaclului piteștean „Juventus”, care se reunește în fiecare marți seara la Casa de Cultură a Studenților. Ca exercițiu artistic și mental, la finalul cenaclului, membrii crează câte un poem cu cuvintele „culese” de la fiecare – departe de a fi un joc de tip „dada”. Alexandru Mărchidan a uzat de câteva poeme și în volumul de față.
Sunt sigur că Alexandru Mărchidan, ajuns la maturitatea artistică, pregătește (și) alte volume, care îi vor face cinste.