Mi-am permis acest joc de cuvinte în urma regretului că mentalitatea estică (mai cu seamă balcanică) pare fatalmente încrustată în calota gînditoare a românului. Bineînțeles că persoanele „educate”, sau cel puțin pretinse astfel, nu fac excepție. De aceea mă voi referi strict la saiturile cu pretenții literar-culturale, unde anumiți utilizatori exploatează aplecarea românilor spre un umor îndoielnic, mai apropiat bășcăliei decît finului simț ce ar trebui să ne destindă pornirile instinctuale native. Estetica bunului simț, dacă se permite o astfel de exprimare, în opoziție cu estetica grotescului pare să fi pierdut definitiv orice șansă de izbîndă. Însă nu între acestea se duce războiul pomenit, ci între cele două laturi ale personalității umane, gata a se manifesta ca instinct de supraviețuire. Iar lumea pare tot mai agresivă și omul tot mai puțin fortificat pentru a reuși să-și păstreze umanitatea. Fără a se putea sustrage (decît în sine), omul de litere, indiferent de ceea ce comite ca act, este expus unei agresivități absurde, la care însuși contribuie, involuntar uneori. Însă nu la modul involuntar mă refer, ci la penibilul celui care, în mod voluntar folosește instrumentele grotescului pentru un facil atac la persoană, ascuns în spatele calculatorului personal și utilizînd rețeaua virtuală pentru a-l ironiza pe celălalt, la fel de ascuns și la fel de conectat. Nu doresc să amintesc saituri sau personaje, ci doar să atrag atenția asupra unui fenomen care amplifică, atît cît poate reprezenta, o degradare și așa suficient de profundă a societății în general. Uneori cel asaltat răspunde în aceeași manieră, ca reacție organică sau ca neputință personală, alteori tocmai lipsa de reacție determină specimenele îndoctrinate ideologiei est/eticii să escaladeze un proces al auto/mutilării, pentru că, nu e așa, victime sînt deopotrivă și cei atacați în spațiul public-virtual cît și atacatorii acestora.

Într-un studiu critic al cărui nume îmi scapă, Gheorghe Grigurcu își arăta vădit nemulțumirea față de confrații care se fereau să arate cu degetul, explicit, anumite persoane care nu meritau locul pe care îl ocupă în Pantheon. Și sublinia că acum e timpul dezgolirii tarelor trecutului. Însă dacă trecutul și-a pus negativ amprenta asupra valorilor, dacă timpul înfierării se pare că a trecut, e cel puțin la fel de riscant pentru oamenii zilei să arate cu degetul. Cenzura impusă se impune în autocenzură, pentru că ce e mai grotesc decît să arunci mărgăritare la porci, sau, mai rău, să intri în troacă cu riscul de a fi mîncat. Zona virtualului este și un teren mișcător, în mulțimea firelor de nisip riști fie să te scufunzi, fie să îți intre praful în ochi. Buna obișnuință/tară a românilor de a se blama unii pe alții din diverse motive, nu mai zic de bunul obicei al formării de bisericuțe obsure, completează un peisaj anost pe care numai ridicolul îl poate salva. Și o face cu onestitatea ridicolului, pentru a nu se dezice.

E doar o constatare pe care mă simțeam dator să o exprim, chiar dacă și alții au făcut-o sau ar fi dorit să o facă. Din fericire sînt și saituri care se respectă (cei ce se află în spatele proiectelor respective) și numai utilizatorii, prin onestitate și bună credință, pot da sens și credibilitate unor proiecte viabile și utile. Mă întreb dacă cei care își exersează bruma de umor submediocru prin articolașe sau comentarii de conjunctură ar fi putut duce un război corect și susținut într-o lume a hîrtiei tipărite. Cu siguranță nu.