Revenind retrospectiv asupra best-seller-ului „Ciocnirea civiliziațiilor și refacerea Ordinii Mondiale” al lui Samuel P. Huntincton, putem constata cîteva inadvertențe raționale de la care autorul pornește. În principiu, ipotezele enunțate de autor sînt corecte și chiar aplicabile. Realitatea apropiată mă determină însă la mici specificații cu mare impact asupra ordinii civilizaționale în Europa de Est. Din prisma occidentalului, mai cu seamă a catolicului, lumea ortodoxă pare mai degrabă apropiată religiilor islamice. Și asta nu doar datorită exotismului pe care Estul Europei îl flutură, ci și datorită propriei ignoranțe. Departe de mine de a-l considera ignorant pe autorul „Ciocnirii”, însă lumea în care acesta și-a desăvîrșit studiile este cea care i-a influențat dezvoltarea personală. Cu siguranță noi nu sîntem altfel, doar că înțelegerea fenomenologiei civilizaționale nu poate fi decît parțială, iar cercetătorul acesteia, indiferent de seriozitatea și pregătirea pe care le posedă, e victimă sigură a punctului de stație propriu. Dacă autorul se arăta sceptic privind aderarea României și Bulgariei la instituțiile Euro-Atlantice, realitatea i-a infirmat prezumția. Linia roșie pe care acesta a trasat-o s-a dovedit a fi mai degrabă una filosofică decît o una pragmatică. Deasupra oricăror speculații anticipative se află omul. Omul de pe teren, cel care hotărăște prin acțiune, sau inacțiune, viitorul propriei nații.


La fel de neinspirată mi se pare afirmarea posibilității ca Grecia să fie, sau să-și dorească singură, depărtarea de valorile europene. Și de aici concluzia că autorul a ignorat în studiile sale un mic amănunt, însă atît de important și definitoriu Estului ortodox. Spre deosebire de instituția Bisericii Catolice, instituție ce se dorește și se comportă ca fiind universală, bisericile ortodoxe (a se ține cont de pluralitate), sînt instituții naționale, unicefale, independente unele de altele. Și asta cel puțin la nivel declarativ și al percepției populației. Tocmai această independență a bisericilor ortodoxe naționale (a se vedea luptele interne din R. Moldova), crează o oarecare fricțiune, suficientă pentru ca factorul centrifug să echilibreze orice tendințe imperialiste pe teren bisericesc. Nu este suficient a te întreba care este granița de est a Europei, nu este suficient a parcurge pe hartă vechile fruntarii ale imperiilor, nu este suficient a asimila cultele creștine unui centru de putere în jurul căruia acestea ar gravita, ci trebuie să privești atent situația fiecărei țări. Și, cum ziceam, omul este cel care hotărăște (mai ales cînd are posibilitatea să o facă, într-un regim democratic) direcția în care se îndreaptă, și aici mă refer la puterea societății. Nici o linie roșie, nici o filosofie a liniilor roșii, nu pot opri parcursul pe care cineva și-l dorește. Acest lucru se poate numai prin forță. Grecia acceptă sprijinul Rusiei nu datorită ortodoxiei, ci datorită unei slăbiciuni în relația pe care o are cu Turcia. Însă, întrucît ambele state aflate într-un conflict rece fac parte din aceeași alianță militară, e puțin probabil ca interferențele Rusiei să submineze construcția alianței. Cu siguranță, atît România cît și Bulgaria își cunosc interesele, și-au stabilit direcții de urmat, au analizat avantajele și dezavantajele. Ambele state sînt profund europene mai ales cultural, dar și ca percepție a realităților înconjurătoare. Și, tocmai de aceea, ca români putem înțelege punctele de vedere ale lui Huntington. Doar că din locul în care noi ne aflăm, granița de est a Europei se distinge mai clar, fiind mai aproape. Și aceasta e ceva mai la est de România.