chitaristul avea privirile înșurubate
sub pleoapele toamnei când cânta
melancolia îi devenise amantă
intra dimineața pe porțile lui
străbătea aleile
aprindea lampadarele în fiecare amurg
aburea sentimentele în oglinzi
deșira o nouă poveste

el cânta tânjea după ploaie
frunzele adormeau în somn
înfloreau copacii
ploaia alunga cerul sub streașina cuvintelor
fiecare inimă se făcuse mare
cât o planetă
se topea
picura
pic-pic-pic
(Ioan Barb, Ploaia se rostogolea de pe streașina cuvintelor)

Ioan Barb face un solo aparte în concertul liricii noastre contemporane. E soloul acelei chitare electrice care recuperează, din mers, sfâșierile sângerânde ale unei lumi fărâmițate într-o tentativă disperată de recuperare și reanimare a ființei. Deruta este pretutindeni în acest „giratoriu” existențial părând fără ieșire și în care individul se afundă iremediabil în deziluzie, în moarte. Reasamblând haotic universul, poetul încearcă din răsputeri să se reasambleze pe sine, o întreprindere disperată, dar și fascinantă în același timp (atât de fascinantă încât nici nu mai contează dacă va izbuti sau nu). „Modelul” său existențial este omul modern, mutilat, surprins în umilința și măreția tragică a neputinței sale; Barb este un Satriani al poeziei românești din ultimul deceniu.
Marii poeți au înțeles că nu te poți „traduce” prin vers tot timpul. Că mai întâi trebuie să acumulezi, să mori și să renaști. Să simți că plesnești de „viață” sau, cum spunea Cioran, să simți „cum mori din cauza vieții”... Este ceea ce i se întâmplă lui Barb, poezia sa, existențială și experiențială deopotrivă, fiind generată de această răvășire până la devastare a propriei alcătuiri. Poemele sale sunt tot atâtea dovezi ale zbaterii organice și agonice prin care cel transformat într-o „clonă” încearcă să recreeze lumea în speranța recuperării propriei identității. Este „modelul” omului în plin proces de dezintegrare. Al celui „îngropat de viu”, al „depanatorului de iluzii”.
Reinventând parcă linia inițiată în urmă cu trei decenii de Ioan Evu – un alt poet modern contemporan –, aceea de învăluire și oblojire a sângerărilor lumii cu zdrențele ultime ale propriului suflet, Barb demarează aproape agresiv la acest început de secol XXI, asumându-și, ca într-un gest extrem de autorăstignire, povara sisifiană a însăși Poeziei.
Babilon (Editura Brumar, Timișoara) este al doilea volum publicat în 2011, alături de Sabatul interior, ambele premiate de Filiala Sibiu a Uniunii Scriitorilor. Până la aceste apariții, poetul mai publicase trei cărți: Tăcerea ca o flacără (1998), Picătura de infinit (2010), respectiv, Sub via ființei plâng strugurii (2010).
Babilon este cartea disperării și a salvării sinelui prin mistuire și, implicit, prin creație. Și dacă în Sabatul interior vom asista la o tentativă de reabilitare prin întoarcerea la origini și la credință, în Babilon, printr-un lirism abrupt și radical, perspectiva dezintegrării se conturează tot mai pregnant, ființarea devenind insuportabilă pentru omul singur, hiperlucid și hipersensibil, într-o lume de apocalipsă în care poți fi transformat oricând „într-un complex comercial pentru viermi”.
Întregul spațiu existențial se transformă, pentru poet, într-o cochilie, „o gaură neagră/ adăpost pe caz de război/ pentru oameni și zei”, practic condamnându-l la statutul de clonă, un (supra)viețuitor „de moment”: „spaima se înșurubează în carne/ mă ghemuiesc/ în lumea vâscoasă/ simt cum se întinde împrejurul meu/ cu trup voluptos de femeie// atunci strig după ajutor/ emit un semnal de alarmă/ mai e puțin și mă voi dezintegra// clonele n-au viitor sau trecut” (clona).
Drama sa reală constă în această pierdere inevitabilă a puținelor lucruri care mai contează cu adevărat și care țin, prin excelență, de suflet: tandrețea, iubirea, speranța. Este remarcabilă duioșia „lucidă” cu care poetul surprinde această „golire” de sentimente, asemănătoare unei hemoragii prin care, treptat, ființa se deșartă de sevă. Este remarcabil și modul în care poetul proiectează toate aceste „sângerări” ale sufletului asupra orașului, universului însuși, într-o tentativă iluzorie de solidarizare a lumii cu agonia sa. Individul-clonă al lui Barb este asemănător omului cu „venele” sufletului tăiate. Iar în Babilon nu există remediu pentru așa ceva. Totuși, el va tânji în continuare după iubire și tot ce ține de această dimensiune esențială a sufletului, fapt relevat chiar prin titlurile unor poeme ca duios anotimpul iubirii trecea, frumusețea ta îmi deschide lacătele, când noaptea îți va îmbrăca viața în catifea etc.
Iubirea este dureroasă, rănită dintru început: „dacă te chem știu că mă auzi/ mi-ai însemnat inima/ cu o picătură de sânge” (rechinul din oceanul singurătății); „frumusețea ta mă privește/ cu ochi de căprioară” (frumusețea ta îmi deschide lacătele); „o femeie își spală nopțile/ în oglindă/.../ de când ea/ și-a mutat sufletul în zilele mele/ îmi țese privirea pe pielea albă ca laptele/ o cămașă de in” (răsărit).
Viața (ca în fereastra albastră) nu e decât o necontenită apropiere de capătul aventurii existențiale („cu fiecare pas/ zăresc pulberea crepusculară/ de la capătul drumului”), iar moartea (această împărăție „cu un singur anotimp”, această „grimasă/ aproape umană”) devine o permanență în lume, în trupul și sufletul „clonei”. Treptat, omul se va reduce la carne, la trup („venea un trup/ pe cărarea de astă-vară”), suportând „disconfortul” propriului „înveliș” (un motiv destul de frecvent în lirica ultimului deceniu): „ne întindem pielea de pe umeri/ ca pe o bucată de cer” (foc de artificii); „simt cum mi-au ruginit palmele/ lipite una de alta” (răsărit); „am ochii topiți în smoală” (îmi vine să plec); „îmi atașaseră ochii unui orb” (coagulat în prezent); „parcă mi-au cusut inima de fereastră” (jurnal pe o amprentă umană).
În absență, poetul schițează „povestea” propriei sale dispariții, spiritul său (martor) surprinzând cu seninătate detaliile semnificative ale rupturii dintre trup și suflet: „la amiază din ochi se ridică un abur/ mintea levitează/ în oglindă se vede doar zidul din spate/ cobor treptele templului mirat/ că nu-mi alunecă umbra pe dale/ îmi strigă din adâncul fântânii ești mort// ultimii mei martori/ rămân clopotele/ dang”.
„Călătoria” spre dincolo va continua și în poarta, moartea îndemnând la odihnă și uitare („moartea îmi șoptea/ odihnește-te sub aripile mele și uită”), totul părând un vis în care uiți că ai fost om și în care se întrezărește o nouă „cale”: „aripile morții sunt reci/ sting căldura/ sub pleoapele înlemnite// vreau să intru prin lumânare/ am zărit strălucind/ o poartă”.
Pierzându-și inocența în haosul tumultuos al acestei lumi, ”protagonistul” lui Barb devine un erou tragic. Pe de altă parte, „atitudinea eroică – așa cum considera Emil Cioran – este privilegiul și blestemul celor dezintegrați din viață, a celor suspendați și incapabili de orice satisfacție sau fericire. A fi erou – în sensul cel mai universal al acestui cuvânt – este a dori un triumf absolut. Dar acest triumf nu poate fi obținut decât prin moarte.”
Poate că acesta este și motivul pentru care tema morții reapare obsesiv în poeme, în versuri de o frumusețe rară: „mi s-a părut/ sau chiar sunt închipuirea/ sufletului meu mort” (iluzii în umbre); „moartea mi-a ridicat numele/ din sămânța păgână a oamenilor pustiului” (când noaptea îți va îmbrăca viața în catifea); „mi-ai spus că mă auzeai cum plecam/ din viața mea dar încă mă aștepți” (metanoia); „am vrut să plec/ să-mi beau moartea din pumni” (stoică); „m-au așezat lângă un mort în mijlocul casei/ au chemat din pribegie toate zilele mele” (sângerare); „aseară o femeie a vrut să-mi vândă/ rochia pe care o pregătise pentru ziua morții” (ceremonie cu rochie pentru ultima vamă); „se uită prin mine soarele morții/ într-o carte în care/ slova și-a pierdut strălucirea” (zâmbetul fermecător al Dalilei).
„În genere – era de părere același Emil Cioran – oamenii se împart în două categorii, în aceia pentru care lumea oferă prilejuri de interiorizare și aceia pentru care lumea rămâne exterioară, obiectivă și nesemnificativă”. Incontestabil, Ioan Barb face parte din cea dintâi, prin Babilon (acest volum complex, rotund, semnificativ) poetul reușind să închege o mitologie poetică personală inconfundabilă, actuală și necesară. O sfâșietoare parabolă a ființării noastre la acest început de secol și de mileniu în care, inițial, va trebui să ne asumăm condiția de „clone” pentru a ne putea recrea esența și a ne recâștiga, eventual, identitatea în tentativa de a supraviețui și de a ne redefini rostul.
Mă bucură că Ioan Barb a reușit. Iar când o faci, și mai ales mizând pe această sublimă și pretențioasă „carte” a poemului, practic încetezi să mai exiști, rămânându-ți o singură „cale”: să devii altceva. Poate că recentul volum de proză, Orașul scufundat, este un semn în această privință.
(Zona literară, 2012)