dacă mă uit bine, literele acestea
se mișcă precum niște șoareci

care duc pe spinările lor semnele negre

flămânzi,
șoarecii caută firimiturile rămase
de-aseară pe masă

într-un colț la gât cu mărgele
îl văd pe unul cum se zbate a moarte
și-i dau pace, pentru că acela-i cititorul în stele
(Virgil Todeasă, Șoareci și litere)

Surâsurile realului (Editura Brumar, Timișoara) este recentul volum de versuri al lui Virgil Todeasă, observator minuțios al universului prin care se perindă, martor, oferindu-ne o lirică a reflecției, esențializată, deseori ironică și pătrunsă de simțul paradoxului. Deși intelectualizate (uneori până la limita permisibilității), poemele se adresează unor largi categorii de cititori, ca un veritabil test de subtilitate din care culegem, fiecare, pe măsura alcătuirii minții și sufletului; avem de-a face cu o poezie înaltă și nepretențioasă în același timp, empatică și cerebrală deopotrivă.
Nu confesiune, nu implicare, așadar, nu sângerare a sinelui lăuntric, ci mai degrabă un joc lucid al detașării de iureșul derutant al vieții, nevoia unei perspective oarecum neutre, a unui neastâmpăr erudit, ca o tentativă de luare în posesie a componentelor lumii acesteia, prin puterea cugetului.
Poezia lui Virgil Todeasă este un model viabil de izbândă a unei geometrii de piramide, sfere și cuburi lexicale, demonstrații stilistice și conexiuni esențializate între obiecte și limbaj, cuvinte și păsări, între oameni și destinele lor. Titlul volumului e relevant în acest sens, surâsurile realului implicând atât lumea intimă și nebănuită a poetului, cât și universul prin care acesta se perindă. Poeme-instantaneu, prin urmare, poeme-zar, poeme-cub în care deslușim, comprimate, note existențiale, combinate cu frânturi de reportaj, secvențe de fals pastel, dar și răbufniri de înțelepciune ancestrală, amară, poetul servindu-ni-le cu o modestie senină, cu o detașare ludică, poemele constituindu-se în porții cumpănite de iscusință și trăire, cu rezerve considerabile însă în privința bucătăriei sufletului.
Virgil Todeasă e un spirit neobosit și mereu juvenil. Într-un poem intitulat ht, transformă facerea omului într-un subiect actual (și captivant) de reflecție: „facerea omului a fost o chestie/ de cumpănă,/ de stat pe gânduri,// de da sau ba,/ de doi în unul// greu a fost să se introducă/ sufletul omului/ în trupul lui de lut –// chestie de înaltă tehnologie”.
Dincolo de acest paravan (înșelător uneori) de neimplicare, poema sinelui se conturează neostentativ, dar esențial. În Tulburare, labirintul existențial se oprește „în aburul râului” pentru „căutătorul de aur” însingurat și care, „de-o vreme umblă cu sita ascunsă sub cămașă”, ca în Tunelul timpului, orbul, destinul să fie perceput drept o rătăcire cu poverile inutile purtate pe umeri („sacul purtat pe umerii mei/ duce o gaură neagră”).
Pe parcursul volumului, poetul se dovedește a fi un virtuoz al „istorioarelor” cu tâlc. În Locul, se reia, retălmăcit, mitul biblic al mărului și al șarpelui („de când înflorea mărul își punea scaunul sub pom/ și dormea acolo încercând să descurajeze hoții de fructe// într-o zi a murit mușcat de șarpe”, poemul Explozia impresionând prin devotamentul sinucigaș, față de un soldat, al unui câine. Parabola răzbate și în Știrbul, în care bătaia pentru „o mână de oase” poate avea urmări nedorite chiar și în destinul unor… „rechini”.
Perspectiva abordării lirice nu se modifică semnificativ nici când la orizont se ivește femeia, poetul neîngrădind chemarea sa ludică, deși din „căutător de aur” este nevoit să se transforme într-un adept al frumuseții eterne. Femeia devine, astfel, „purtătoarea unei părți/ dintr-o floare care este în mine/ și doarme”, mărturisește poetul, „strigătul care sărută petală/ din trandafirul palid de toamnă/ carnală// ea este o apă” și sub apă, ”ca o vidră reîncarnată”, respiră poetul (Respirația, femeie). În Strigătul, perspectiva devine mai complexă: „când vin ploile/ scoate-ți femeia din cap/ și pipăie-i fața, întoarce-o pe toate fețele/ verifică-i componentele ca la o trăsură de lux/ cheamă doctorul,/ strigă din toți rărunchii cum ai găsit-o,/ goală,/ și cum ochii tăi erau adormiți”.
Dincolo de cuvinte, deslușim la tot pasul un spirit rotund, atent, un bun-simț aproape imposibil pentru vremurile impertinente în care trăim. „Sunt plin de mine”, afirmă cu o modestie disimulată Virgil Todeasă, „o amforă subțire și-un fir de aur fin,/ discret, de lume mă mai ține”.
Micile viețuitoare populează filele volumului, transformate deseori în simboluri existențiale: din albine rămâne doar zborul (”pe mine/ m-ar interesa doar zborul// zborul acela nesigur –/ aripile lor tremurânde”), păsările se împrăștie „ca niște picături fierbinți căzute/ pe asfaltul înghețat de iarnă” (Crainicul), un mânz însetat, „copleșit” de apă: „gâtul subțire se-ntinde după găleată,/ îi freamătă nările// firicelele argintii ating botul mânzului// apa-l copleșește,/ strănută…” (Nostalgie).
Motivul șoarecilor, acești „truditori ai găurilor negre” (Tunelul timpului, orbul) se reia pe parcurs, aceleași mărunte rozătoare întruchipând truda împovărării versului de semnificație: „dacă mă uit bine, literele acestea/ se mișcă precum niște șoareci/ care duc pe spinările lor semnele negre” (Șoareci și litere).
În frecventele sale „exerciții” pe motive animaliere, poetul nu se dezminte nici de vocația sa ludică, precum în catrenul econom, intitulat Odihnă („în pădurea brumărie/ ca-n borcan de castraveți/ turmă de dungați/ mistreți”), la polul opus poezia Lacrima impresionând prin imaginea efemeră a gazelei care își zărește, în secunda morții, propria lacrimă în ochiul sanguinar al leului.
Lirica poetului nu este o demonstrație de cursă lungă. Numeroase poeme sunt într-atât de esențializate, încât dau impresia unor haiku-uri: „printre uluci se mai vede praful drumului,/ Doamne!” (Zăbrele); „peste lac,/ ca un balaur,/ umbra pescarului/ ușor ghemuită” (Înserare); „pleavă/ în mijlocul orașului/ pe vreme de ploaie” (Pustiu); „călare pe locomotivă,/ ploaia,/ cu porniri criminale” (Furtuna); „din fluierul său/ se mișcă precum o tânguire,/ șarpele” (Orbul).
O serie de poeme, cum ar fi Trucurile, Ape, Cinicul, Stări, Tabu etc., sunt alcătuite, la rându-le, din secvențe disparate de două, trei versuri, catrene ori cvintete cel mult, serii independente de începuturi ori nuclee de poem, frânturi recuperate de gând și simțire, adevărate tresăriri de neodihnă a cugetului și consistență subtil dozată a lucrurilor.
Iată o astfel de secvență-catren din poemul intitulat Cinicul (format în total din cinci unități distincte): „alergam spre culmea dealului/ doar să văd frumusețea văilor,/ întinderea,/ pierderea în desăvârșire”. Sau un terțet (din același poem): „o floare când este vorba despre lucruri grave,// când este vorba despre dragoste,/ un cuțit bătut în pietre prețioase”. Și, în fine, și un distih, definitoriu pentru alcătuirea ideatică și stilistică a poetului: „spre ziuă/ cu mine aleargă câinele nopții”.
Deseori poemele se transformă în definiții metaforice: râmele sunt „scriitoarele/ pământului reavăn –/secretul țărânei eterne” (Scribul privind lutul); „în oglinda cerului”, balerinele par „păpădii cu umbrele/ plutind peste aerul serii”, iar „apele stătute în urmele cerbilor” nu sunt decât „semnele spaimei”.
Descoperim, pretutindeni, secvențe generoase de poezie pură: „în liniștea satului/ se aude cum scârțâie moartea”; un mort „ținând încă frâiele calului său/ ca o pasăre adormită pe coarnele plugului” (Þipătul, tânguire); „fluviul era galben de atâta risipă de aur/ caii dormeau în picioare cufundați în nisip” (Trucurile), „păsările au un fel de mană invizibilă/ peste aripi –/ secretul zborului” (În nori).
Ironia fină adaugă o dimensiune aparte poemelor, în viziunea lui Virgil Todeasă lumea nefiind decât o minge „cu care Dumnezeu/ joacă fotbal,/ duminica după-masă/ în curtea școlii” (Loisir), în poemul Lecția, destinul câinilor comunitari fiind calitativ „îmbunătățit” prin apariția semnelor de circulație: „toate s-au schimbat când pe stradă/ au apărut semnele de circulație,/ era bestial să vezi/ câini vagabonzi așteptând la semafoare/ cu privirea pierdută.”
Înscriindu-și poemele la limita paradoxului, nu puteau lipsi nici demonstrațiile de înțelepciune populară: „apa care n-a fost tulbure măcar o dată/ nu-i bună de băut” (Stări) sau „există, sigur/ un loc pentru toți –/ nu-l căuta” (Tabu).
Dincolo însă de spiritul neobosit, jucăuș și în permanență vigilent, se deslușește o umbră de nostalgie, de renunțare, deseori poetul nefiind decât un arlechin cu zâmbetul pe buze și cu ochiul lăuntric lăcrimând.
La nivelul expresiei, poetul este un pasionat al comparației. Avionul e „ca un fluture alb”, poetul „ca o vidră reîncarnată”, unele poeme structurându-se pe o singură comparație: „oul ca înființare și nu cuibul facerii” (Misterul) sau „Ca un burghiu în flăcări/ prin mijlocul turbionului/ pasărea-fulger/ luminează pământul tălpilor mele” (Speranța). Fustele frumoaselor ar putea cădea într-o zi „ca niște frunze plutitoare” (Frumoasele), ochiul se zbate „ca o pasăre ucisă” (Trucurile), ploile sunt reci „ca o privire/ de sabie ascuțită de vânt”, iar în pădure înaripatele își iau zborul „ca niște picături fierbinți căzute/ pe asfaltul înghețat de iarnă” (Crainicul).
Rugându-l să-mi vorbească despre poezia pe care o scrie, Virgil Todeasă mi-a mărturisit: „În general, omul este o cutie de rezonanță care-și amplifică trăirile sau poate fi o cutie – depozit de sedimentare și de încărcare. El nu este singur. Trăiește, totuși, o ipostază de singurătate, aceea de primitor-receptor al realului. În esență, omul, pentru mine, este o ființă misterioasă. Să spunem că eu scriu poezie, dar cui sau la ce folosește, cum voi fi înțeles de către cititori? Între cei doi poeți, creatorul și cititorul, există o relație de dualitate, un proces complex care, de fapt, este poezia însăși – un agent al desăvârșirii. Eu scriu împreună cu cititorul pe care nu-l obosesc cu închipuirile mele, ci îi ofer un loc lângă mine, poetic."
(Vatra veche, 2014)